Fiesta de Ernest Hemingway

 

Fiesta de Ernest Hemingway este un roman împărțit în trei părți inegale. Acțiunea din prima parte se desfășoară în principal la Paris și poate fi descrisă ca fiind „statică”. A doua, care este cea mai importantă; are 11 capitole și reprezintă evenimentul celebrei Fiesta de la Pamplona, ​​de la care provine titlul romanului și reprezintă punctul culminant al lucrării. A treia carte se limitează la un capitol și evocă întoarcerea la Paris a principalilor protagoniști.

Descrierea locurilor este guvernată de opoziția tradițională dintre urban și rural. Celor trei locuri esențiale ale romanului – Paris, Burguete și Pamplona. Orașul prin excelență este Parisul, unde toată boema din lume se adună pentru a se distra. Parisul este sinonim cu lenevia, timpul liber, distracția (se cuvine să acordăm acestui ultim termen rezonanțe pascaliene: adică tot ceea ce abate omul de la sine, de la confruntarea cu o angoasă profundă, existențială); este locul plăcerilor în care se caută satisfacerea neîntreruptă a tuturor poftelor: se bea, se mănâncă, se râde, se dansează și se face dragoste până la sațietate. Orașul este o combinație dintre hedonism și sibaritism; agitație care maschează o stare profundă de rău.

Pescuitul de păstrăvi formează un fel de paranteză în care fiecare moment este, dimpotrivă, gustat, savurat cu intensitate. Întregul episod din Burguete este marcat de reapariția adjectivului „bine”, care vine ca un laitmotiv pentru a sublinia importanța senzației pure și simple, care dispensează de orice reflecție: experimentăm, simțim și mai presus de toate, refuzăm să gândim. După cele cinci zile petrecute în Burguete, începe timpul Fiestei. Gaura strălucitoare în cenușiul vieții de zi cu zi, fiesta inaugurează timpul excesului, exuberanței și prodigalității. Este un fel de paranteză sacră în timpul profan; un interludiu jucăuș, dar și tragic (corida), anarhic și mistic.

Dar fiesta este și o sărbătoare religioasă; închinarea creștină se juxtapune cu o închinare păgână mai veche care culminează cu sacrificiul și ritualul luptei cu taurii. Corida reprezintă apogeul festivității și reintroduce în spațiul sacru al arenei tot ceea ce lumea profană a alungat, pierdut, reprimat: activitate zadarnică (cheltuieli neproductive), jocul cu moartea, vertijul.

Personajele care apar în roman (descrise de unii critici drept „o lume a izolaților infirmi și dezafiliați”) și luând în considerare pe fiecare dintre ei în unicitatea și individualitatea lor, este necesar să evocăm grupul care a trecut în istoria literară sub denumirea de „generația pierdută”.

Fiesta are o valoare exemplară deoarece romanul prezintă o situație tipică la E. Hemingway – „o poveste de dragoste în care se bea mult și care are ca fundal o civilizație abandonată beției, războiului și morții – și eroul tipic care nu crede în nimic, se întoarce din toate fără să fi plecat aproape nicăieri, refuzând să se sacrifice pentru orice depășește existența umană.”

Putem împărți personajele în două categorii, pe de o parte, Jake Barnes, Bill Gorton și Pedro Romero, care reprezintă norma morală: o inocență a spiritului sănătos și aproape copilăresc și căreia i se opun trio-ul Ashley-Campbell-Cohn, simbolizând alte valori morale, o altă atmosferă (neînțelegere, vanitate, imbroglio sentimental, distrugere etc.). Jake Barnes servește ca o legătură între cele două grupuri și joacă rolul unui catalizator: toate acțiunile și reacțiile descrise în roman au loc în prezența și prin prisma lui, este un fel de centru liniștit în jurul căruia totul se dezlănțuie.

Jake Barnes a fost rănit de austrieci în Italia; rănit la trup, dar și în duh; el trăiește aceleași coșmaruri, aceeași fobie a întunericului și a nopții. Este destul de evident că elementul care determină întreaga personalitate a lui Jake Barnes este rănirea lui și neputința care rezultă din aceasta. Fiesta este povestea unei iubiri imposibile între Jake și Brett Ashley; chiar dacă nu poate cunoaște plăcerile iubirii, va experimenta totuși toate chinurile ei. Jake scapă de iluziile în legătură cu Brett și de o anumită tendință de ai fi milă de sine însuși. Acesta acceptă confruntarea cu un adevăr dureros și neplăcut, dar această acceptare nu echivalează cu resemnare, cu înfrângere, ci traduce o formă de curaj pe care Hemingway a exprimat-o în formula: „Un om poate fi distrus, dar nu învins”. Este evident că acesta manifestă, în comparație cu personaje precum Robert Cohn sau Mike Campbell, o viață interioară mai bogată, emoții și senzații mai profunde. Jake Barnes este într-adevăr „eroul ascuns” vs. „eroul deschis” (Pedro Romero), „eroul din spatele fațadei antieroului”.

Dacă vina în personalitatea lui J. Barnes este de natură fizică, cea a lui Robert Cohn este de natură socială și psihologică. Factorul dominant la acest personaj este condiția lui de evreu asupra căreia naratorul nu renunță să insiste. R. Cohn este, prin definiție, un proscris, un „străin”. Acesta stârnește reacții brutale în tovarășii săi, având calitatea de a scoate la iveală ce este mai rău în oricine, și este îndepărtat de Brett, precum și de Jake: „Nu îmi pare rău pentru el. Îl urăsc. Urăsc suferința lui blestemata”. Acest eșec poate fi explicat prin faptul că Cohn este un romantic incurabil, el încă hrănește iluzii în timp ce tovarășii săi le-au pierdut pe toate sau aproape pe toate. Irealismul lui se manifestă și prin influența pe care cărțile o au asupra lui: „El citise pe W.H. Hudson. Pare o ocupație nevinovată, dar Cohn citise și recitise The Purple Land. El își formase o impresie despre Paris de la Mencken.” Dar în relația cu femeile și în special cu Brett, R. Cohn își dezvăluie adevărata natură, imaturitatea sa fundamentală. În timp ce scurta aventură din San Sebastian este doar o fantezie trecătoare pentru Brett, Robert Cohn persistă, se agață, el insistă asupra duratei unde poate exista doar flux. Acesta are o latură jalnică de cavaler; trubadurul și-a pierdut drumul într-o lume în care dragostea nu are loc – „distracția” contează – și în care cinismul a ucis sentimentele frumoase.

Dacă R. Cohn este anti-eroul (sau eroul romantic) și J. Barnes eroul secret din Fiesta, Pedro Romero este eroul manifest. Apare ca un fel de ideal foarte hemingwayan care combină inocența tinerească, prospețimea și grația cu vigoarea fizică și forța morală a unui bărbat matur. Este, practic, piatra de încercare pentru determinarea valorii, a temperamentului celorlalte personaje. Există într-adevăr în Pedro Romero o puritate, o autenticitate căreia Brett Ashley, care s-a cufundat în viața adulteră a Parisului, nu-i poate rezista: „Sunt supărată pe tânărul Romero. Cred că sunt îndrăgostită de el.” Superioritatea lui Pedro Romero se manifestă într-un mod pe cât de tragic, pe atât de magnific în timpul confruntării cu R. Cohn. Pumnii lui R. Cohn nu pot atinge sau submina forța interioară, voința toreadorului care, a doua zi, își va afirma în arenă caracterul invincibil. De fapt, nu R. Cohn reprezintă un pericol, o amenințare pentru Pedro Romero, ci mai degrabă Brett Ashley, Lilith-ul generației pierdute (Lilith: numele femeii create înaintea Evei; ea este instigatoarea iubirilor ilegitime, năluca nopții care va încerca să-l seducă pe Adam, nimfa vampirică a curiozității care scoate ochii copiilor și le dă  laptele otrăvitor al viselor,  după bunul plac.)

Brett Ashley a fost în Detașamentul de ajutor voluntar într-un spital în timpul războiului și și-a pierdut marea dragoste din cauza dizenteriei. Ea se va întoarce devastată și va adopta, după această plonjare în violență, groază și neant, un mod de viață în care băutura și plăcerea sexuală nu sunt doar o chestiune de simplă satisfacere a poftei, ci un cult al cărui scop inconștient este să umple golul existenței, să-i dea un sens. Caută mântuirea în desfrânare și revelația în paroxismul senzației.

Prin libertatea ei de limbaj și de moravuri, Brett întruchipează femeia emancipată, dacă nu femeia falică, care nu poate trăi cu un bărbat fără să-l distrugă. Putem spune într-un anumit fel că emascularea lui J. Barnes corespunde „defeminizării” lui Brett Ashley. Personajul lui Brett Ashley trezește și alte conotații; R. Cohn o compară cu Circe. Circe era fiica lui Helios, zeul soarelui, iar mama ei fiind Perseis, o oceanidă. Se spune că Circe i-a transformat pe tovarășii lui Ulise în porci.

Brett întruchipează o putere de seducție dăunătoare, diabolică, care îi corupe pe cei care cedează fascinației sale. Relația cu Pedro Romero marchează, evident, un fel de cotitură în evoluția lui Brett Ashley, aproape că am fi tentați să vorbim de convertire, pentru că eroina, dezarmată de integritatea bărbatului pe care-l iubeşte şi care știe că va duce la părbușirea ei, renunță la ea însăși. În contact cu P. Romero (care reprezintă, după cum am văzut, inocența, puritatea, absolutul) trezește în Brett un sentiment de care nu se mai crede în stare și care se apropie de această valoare care va căpăta o importanță tot mai mare în opera lui Hemingway: abnegație, dezinteres, altruism. De asemenea, se poate prezenta această criză interioară într-o lumină mai puțin pozitivă. În orice caz, Brett este de la începutul jocului său de seducție, sfâșiată de conștiința lui: „Mi-am pierdut respectul de sine. Mă simt o cățea.”

Hotărârea finală a lui Brett echivalează cu refuzul lașității, deoarece cu P. Romero zarurile sunt aruncate; el nu are armele – cinismul, nihilismul – bărbaților pe care este obișnuită să-i întâlnească. Jocul este într-adevăr prea inegal: ”Știi, aș fi rămas lângă el dacă nu mi-aș fi dat seama că-i fac vreun rău. Am treizeci și patru de ani, doar știi. Nu vreau de loc să ajung una din ticăloasele acelea care duc puștanii de râpă.”

Poate că ceea ce o motivează pe Brett Ashley este, în ultimă instanță, „apărarea unui fel de cod de onoare care înnobilează pe cel care îl practică și îl deosebește de toți cei care își urmăresc înclinațiile momentului”. Renunțarea lui Brett este o cucerire, o victorie asupra ei însăși generând faimosul „sentiment de bine” hemingwayan, un indice al corectitudinii morale a unei acțiuni: „Până acum, ceea ce am înțeles despre morală este că e ceea te face să te simți bine și ceea ce este imoral este ceea ce te face să te simți rău.”

Ca să trecem în revistă pe scurt alte trei personaje secundare: Bill Gorton, Mike Campbell și Contele Mippipopolous. Primul reprezintă pentru J. Barnes prietenul de suflet, cel cu care împărtășește bucuriile simple ale pescuitului și ale șederii pe munte, și cele mult mai complexe și mai pline de încercare ale festivității din Pamplona. Îi datorăm o serie de remarci rasiste la adresa negrilor, evreilor și câteva împotriva catolicilor și puritanilor, dar acesta este mai presus de toate apostolul ironiei și milei, două dimensiuni capitale ale operei. Mike Campbell ridică cinismul și aplombul la nivelul unei filozofii a existenței. Este un falit care bea uscat, nu-i plac evreii și englezii și este totuși suficient de slab pentru a accepta fără să tresară infidelitățile lui Brett, viitoarea lui soție. Cel mai drăguț dintre cei trei este cu siguranță contele Mippipopolous care este considerat de Brett „unul dintre noi”, a experimentat războaie și revoluții („Am fost în șapte războaie și patru revoluții”) și chiar a fost rănit, dar dacă sistemul lui de valori include „mâncare”, „vin” și „dragoste” pe care le găsim printre ceilalți reprezentanți ai generației pierdute, el pare să ignore angoasa comună acestei cohorte. Este un estet, un căutător de plăceri care nu vrea niciodată să ridice un toast în timp ce își bea vinul de teamă că sentimentele vor strica buchetul: „Acest vin este prea bun pentru a rosti un toast, draga mea. Nu vrei să amesteci emoțiile cu un astfel de vin. Pierzi gustul.” Nu și-a pierdut gustul pentru viață, care rămâne pentru el o sursă inepuizabilă de senzații: „Vedeți, domnule Barnes, pentru că am trăit foarte mult, acum mă pot bucura de orice atât de bine. Nu vi se pare așa?”

Opera lui Hemingway, în general, se caracterizează printr-o remarcabilă unitate de teme; ea explorează un număr destul de limitat dintre ele și le preia de la un roman la altul. Războiul joacă un rol capital în acest univers; este evenimentul central, experiența primordială care va determina atât evoluția autorului – care a fost profund marcat de ceea ce a trăit pe frontul italian – cât și alegerea personajelor și a situațiilor pe care le regăsim în opera sa.

În Fiesta este descrisă condiția omului într-o societate tulburată de violența războiului și de cataclismul moral care a pus capăt la inocența americană și a provocat „moartea iubirii”; această incapacitate de a iubi este cel mai clar simbolizată de cuplul Jake Barnes/Brett Ashley. Războiul a adus această generație în prezența morții și a neantului; „eroul tipic din opera lui Hemingway este un om conștient sau care devine conștient de nimic” cu alte cuvinte, al haosului, al absurdului lumii și al nebuniei. Fiesta are într-adevăr ca fundal ‘la nada’, adică această civilizație abandonată beției, războiului și morții, care apare, într-o formă sau alta, în fiecare roman. De aici, dimensiunea filozofică care trebuie atribuită desfrânării lui Jake și Brett, inițiate în ‘nada’