Mircea cel Bătrân (1386-1418)

 

Vrednic domnitor a fost

Neamul și-a slujit cu rost

De Radu I educat

Viteaz strateg și cumpătat

Spre calea cea bună țara și-a orientat

Bune reguli pentru comerț a stabilit.

Economia a redresat și chivernisit

Din dușmani aliați și-a făcut.

Pe otomani departe de hotar i-a ținut.

Cetățile de la graniță a întărit

În luptă alesa metoda pământului pârjolit

Otomanii lipsiți de hrană și împrăștiați

De armata lui lesne au fost înfruntați

Credința cu râvnă a apărat

Cu țările creștine s-a aliat

Continentul european l-a protejat

La Rovinele împădurit și mlăștinos

Pe numeroșii otomani i-a înfruntat curajos

Stabilitatea statului l-a interesat

Liniștea țării prin tribut a asigurat

La Mănăstirea Cozia somnul de veci și-a găsit

De poporul român până astăzi de bine e pomenit.

Autoritatea științei, autoritatea libertății - Pierre Manent

Cum să ne orientăm în lumea socaială și politică? Care e cea mai bună cale pentru a începe investigația? În acest prim efort de recunoaștere, cea dintâi întrebare care trebuie pusă este următoarea: ce anume are pentru noi autoritate? A răspunde în maniera cea mai simplă și totodată cea mai amplă la ceastă întrebare, vom spune cam așa: noi, cetățeni ai unei democrații aflate în pragul noului mileniu, noi recunoaștem, în domeniul teoretic, autoritatea științei, iar în domeniul practic, autoritatea libertății. Acestea sunt autoritățile cele mai larg, universal recunoscute în societățile noastre.

Să începem cu știința. Știința, în sensul modern al termenului, nu e doar o cunoaștere exactă, și nici doar o cunoaștere exactă din punct de vedere metodic, așadar a cărei exactitate este obținută și garantată de aplicarea metodei științifice. Aceste aspecte sunt foarte importante; ele aparțin definiției înseși a științei. Dar dincoace de aceste aspecte, există ceva mai fundamental, există un proiect inedit: a vedea lumea așa cum e ea, nu cum ar trebui să fie și, în acest scop, a o face compet vizibilă pentru ochiul minții. Ca să vedem ce este ea, trebuie să o facem vizibilă. Acest proiect are astfel un dublu aspect, moral și gnosiologic (adică ținând de cunoașterea ca atare).

Dintr-un punct de vedere moral, există voința de a îndepărta de perspectiva noastră asupra lumii tot ce ține de dorințele și de poftele noastre – de a îndepărta toate ”iluziile” întâlnim prima – și cea mai frapantă – expresie a acestei voințe în Principele lui Machiavelli, deci într-un context politic, și încă de la începutul secolului al XVI-lea. Citim în capitolul XV al acestei lucrări: ”Intenția mea fiind însă aceea de a scrie lucruri folositoare pentru cei care le înțeleg, mi s-a părut că este mai potrivit să urmăresc adevărul concret la faptelor decât simpla închipuire. Căci sunt mulți dintre aceea care și-au imaginat republici și proncipate pe care nimeni nu le-a văzut vreodată și nimeni nu le-a cunoscut ca existând în realitate. Într-adevăr, deosebirea este atât de mare între felul în care oamenii tăriesc și felul în care ei ar trebui să trăiască, încât acela care lasă la o parte ceea ce este pentru ceea ce ar trebui să fie mai curând ajung la pieire decât cum pot să izbutească.” Așa se prezintă deci, formulat pentru prima dată de Machiavelli; proiectul realist al științei moderne. Și așa se prezintă caracterul moral al acestei științe.

Privită din punct de vedere gnoseologic, ea se definește prin efortul metodic de a aduce lumea în fața ochiului minții, astfel încât lumea, în măsura în care poate fi cunoscută, să fie de acum în întregime în fața ochiului minții, cu alte cuvinte, să fie de acum înainte fără mister. Marele sociolog german Max Weber, într-o conferință susținută la sfârșitul Primului Război Mondial, a formulat această idee cu o deosebită forță. Vorbind despre crescânda intelectualizare și raționalizare a vieții, ambele datorate științei moderne, Weber declară că ele înseamnă ”că știm sau credem că în fiecare clipă am putea, dacă am vrea, să ne convingem că nu există în principiu nici o putere misterioasă și imprevizibilă care interferează în cursul vieții; pe scurt, că am putea stăpâni orice lucru prin prevedere.

Aceste două aspecte ale proiectului modern de cunoaștere converg în matematizarea caracteristică științei moderne, spre deosebire, de pildă, de știința greacă. În ceea ce privește primul aspect – respingerea ”iluziilor” și ”închipuirilor” – , e limpede că teoremele matematice nu sunt reflexul dorințelor noastre și că sunt indiferente față de năzuințele noastre. Și în vreme ce oamenii sunt dezbinați de ideile diferite pe care și le fac despre Bine, ei sunt cu toții, în mod necesar, de acord cu privire la validitatea demonstrațiilor matematice. Cât despre al doilea aspect, este la fel de evident că matematica e în întregime inteligibilă, de vreme ce tocmai demonstrația matematică e cea care oferă modelul de raționament perfect concludent.

Am ajuns acum la cea de-a doua autoritate modernă, și anume libertatea. Mai greu de dat o definiție sintetică a libertății decât a științei. Vorbim despre libertate religioasă, sau politică, sau economică? Vorbim despre libertatea ”exterioară” a lui ”fac ce vreau” fără opreliști din partea cuiva, potrivit concepției primilor mari filozofi liberali, ca Hobbes și Spinoza în secolul al XVII-lea, sau vorbim despre libertatea ”interioară”, prin care mă determin pe mine însumi, mă autodetermin, îmi dau mie însumi legea, conform concepției lui Rousseau și Kant în secolul al XVIII-lea. Adevărul efectiv și dinamic al libertății moderne, postulează că omul este autorul suveran, de fapt și de drept, al lumii umane. Lumea, în orice caz lumea umană, ”societatea”, nu are drept autor pe Dumnezeu, sau zeii, nici natura, ci pe omul însuși. Democrația pune în practică și în scenă această suveranitate umană. De exemplu, orice alegere generală bazată pe sufragiul universal pune în practică și în scenă faptul că membrii societății, cetățenii, sunt autorii condiției lor de existență, pentru că își aleg liber reprezentanți care vor înrâuri aceste condiții prin legislație.

Tabloul schițat este cu siguranță sumar, dar ne dă o idee în linii mari exactă cu privire la cele două mari ”mase spirituale”, după cum spunea Hegel, ce compun lumea în care încercăm să ne orientăm. Și totul ar fi cum nu se poate mai bine în cea mai bună dintre lumi dacă nu s-ar produce niște fenomene stranii de îndată ce apropiem aceste două mase una de cealaltă și analizăm în ansamblu știința și libertatea.

Să examinăm de pildă o problemă foarte dezbătură astăzi, aceea a manipulărilor genetice. Potrivit unei credințe foarte răspândite, societatea, ”democrația”, este abilitată, dcă nu să interzică pur și simplu, cel puțin să regelementeze aceste manipulări: ne-am afirma astfel libertatea colectivă. În același timp, la fel de răspândit e și sentimentul – uneori la aceleași persoane – că această legislație nu servește la nimic, că ”știința nu poate fi oprită” și ca, de altminteri, nu avem dreptul să o oprim! De fapt, dacă situația juridică, în diverse țări, este confuză, se pare că în practică cercetarea genetică este complet liberă. Pe scurt, știința noastră pare mai puternică decât libertatea noastră. Dar atunci ce se întâmplă cu libertatea noastră? Mai putem oare vorbi de libertatea noastră, de suveranitatea noastră, când știința este adevărata și legitima noastră suverană? De altfel, de multă vreme unii filozofi, precum Hegel, susțin teza că ne aflăm sub imperiul științei, că aceasta reprezintă destinul nostru și că, prin urmare, atât de lăudata noastră libertate este iluzorie.

Pe de altă parte, se pare că și contrariul este adevărat, că libertatea este mai puternică decât știința. Nici un guverne democratic nu s-ar fi gândit să-și întemeieze legitimitatea pe știință, de exemplu pe cunoașterea pe care ne-o pune la dispoziție știința cu privire la natura umană sau la istoria umană. Regimurile totalitare au avut pretenția că se bazează pe o asemenea știință. Comunismul a pretins că pune în aplicare cunoașterea științifică, elaborată de Marx, a legilor istoriei, știința istoriei numită ”materialism istoric”. Nazismul, la rândul său, a pretins că pune în aplicare cunoașterea științifică a legilor naturii umane, în special cele care guvernează ”inegalitatea între rase”. Crimele comise în secolul XX în numele legilor istoriei sau ale naturii ar fi suficiente pentru a îndepărta orice guvern democratic de la ispita de a-și întemeia acțiunea pe știință. Dar la acesst motiv se adaugă un altul, fundamental: pentr noi, cetățenii democrațiilor – și cei care ne guvernează sunt, la acest capitol, cetățeni ca și noi – nu există o știință a ceea ce este bun pentru noi, bun pentru om. Noi suntem cei care descoperă sau inventează ceea ce este bun pentru noi, la nivel individual sau colectiv, prin noi înșine sau pentru noi înșine, în fiecare clipă și în deplină libertate. Ceea ce e bun pentru noi nu aparține domeniului științei, ci domeniului ”valorilor”, și noi suntem cei care alegem aceste ”valori”, unii spun că chiar noi le ”creăm”, liber. În acest sens, pentru noi libertatea este mai puternică decât știința.

Pe baza acestor două exemple, vedem că uneori știința intimidează libertatea, o reduce la tăcere, iar alteori libertatea, plătindu-i cu aceeași monedă, îi poruncește științei să tacă. Astfel, am fi testați să spunem, după cum oamenii din Evul Mediu trebuiau să se orienteze într-o lume deopotrivă organizată și dezorganizată de confruntarea celor două mari autorități, ale Papei și împăratului, tot așa noi, cetățeni ai democrațiilor moderne, trebuie să ne orientăm într-o lume deopotrivă organizată și dezorganizată de confruntarea celor două mari autorități, ale științei și libertății.

Această disticție – și chiar separație – între lumea științei și cea a ”valorilor” este pentru noi o evidență, dar tocmai am văzut că această separație nu este una adevărată. Deci această separație este deci mai puțin o evidență, cât o dorință. Filozofii și sociologii au elaborat o doctrină dornică să distingă între ”fapte” și ”valori: savantul se ocupă de fapte; omul alege sau creează liber valorile potrivit cărora vrea să trăiască; nu există nici o știință a valorilor, și nici o cunoaștere obiectivă a binelui.

Nu se pune problema să studiem această doctrină într-o manieră aprofundată. Dar trebuie să cunoaștem și să o evaluăm din mai multe motive a căror urgență este inegală. Cel mai urgent este următorul: cursul de față ține oare de știință sau ține de valori, care nu pot fi, în acest caz, decât valorile mele? Dacă ține de știință, nu trebuie să pierdeți nici un cuvânt și, desigur, trebuie să fiți de acord cu tot ce afirmă el; dacă ține de valori, adică de valorile mele, de ce l-ați asculta, dece v-ar interesa felul în care-mi aleg valorile. Această alternativă nu este satisfăcătoare, firește, dar pare implicată în înțelegerea curentă a separării dintre fapte și valori.

Este altminteri remarcabil că textul cel mai celebru și cel ma influent asupra acestei chestiuni e constituit de două conferințe ținute de profesorul universitar Max Weber, Wissenschaft als Beruf și Politik als Beruf, la universitatea München în iarna anului 1918, într-un moment de mare confuzie politică, socială și morală, și traduse și cunoscute în franceză sub titlul Le Savant et le politique. Aceste scurte texte se numără printre cele mai impresionanteși influente scrieri ale secolului XX.

Vorbind în fața studenților și colegilor, Max Weber își pune întrebări cu privire la datoria sa de profesor și la ceea ce poate aștepta de la el publicul său. Și răspunde: ”Nu-i putem cere niciodată altceva decât probitate intelectuală, cu alte cuvinte obligația de a recunoaște că, pe de o parte, stabilirea faptelor, determinarea relațiilor matematice și logice sau constatarea structurilor intrinseci ale valorilor culturale, și pe de altă parte, răspunsul la întrebările privind valoarea culturii și a conținuturilor sale particulare, sau la cele referitoare la modul în care ar trebui acționat în cetate și în cadrul grupurilor politice, constituie două tipuri de probleme total eterogene. Max Weber distinge aici riguros între știință, care stabilește faptele și relațiile între fapte, și viață, politică sau de alt fel, care implică în mod necesar evaluarea și acțiunea. Această idee este pentru noi familiară și, ca să spunem așa, evidentă, dar ea constituie întru câtva doctrina noastră oficială. În același timp nu e ușor de sesizat, în măsura în care s-ar părea că nu putem înțelege adecvat fenomenele umane dacă suntem incapabili să le evaluăm, sau dacă refuzăm să o facem. Ca să luăm un exemplu care e mai mult decât un simplu exemplu: cum să începem a descrie ce se petrece într-un lagăr de concentrare fără să-i scoatem  la iveală inumanitatea, cu alte cuvinte fără să-l evaluăm, fără să facem o ”judecată de valoare”? De altfel, așa cum au remarcat numeroși comentatori, Max Weber însuși, în scrierile sale istorice și sociologice, nu obosește să evalueze chiar atunci când stabilește faptele, sau mai degrabă pentru a stabili faptele. Altminteri, cum ar putea el să facă distincția – și această distincție este foarte importantă în sociologia lui religioasă – între un ”profet” și un ”șarlatan”?

Weber face trimitere la John Stuart Mill, care afirma că, atunci când pornim de la experiența pură, sfârșim în politeism, atfel spus, diversele aspecte ale experienței vieții sunt atât de disparate, ne antrenează în direcții atât de diferite, încât este imposibil să le aducem la unitate (dacă o asemenea unitate ar fi posibilă, am ajunge la ”monoteism”). Asta înseamnă că viața omenească se caracterizează printr-o luptă neobosită între ”valori”. Max Weber descoperă astfel – sau postulează – două tipuri de eterogenități, confundate adeseori de comentatori: eterogenitatea dintre știință și viață, pe de o parte; eterogenitatea sau chiar lupta între valorile vieții, pe de altă parte.

Este limpede că, pentru Max Weber, probitatea intelectuală ne interzice să propovăduim – și mai întâi să credem – că știința ne poate învăța cum să trăim, cum să ne ducem viața sau cum să instituim ordinea politică; aceeași probitate intelectuală ne interzice să credem, de exemplu, că un lucru este bun fiindcă e frumos, ori invers. Dar din ce cauză este Weber atât de procupat de probitatea intelectuală? Oare această virtute, deopotrivă intelectuală și morală, se află astăzi în mod special în pericol? Sau dimpotrivă, va fi ea înregistrat în epoca modernă progrese decisive pe care s-ar cuveni să le apărăm? Am putea spune probabil că în ochii săi, ambele variante sunt adevărate: într-o lume dominată de știința modernă, probitatea intelectuală este foarte prețuită și exacerbată, înfruntând în acelaș itimp riscuri specifice.

Există ceva extrem de problematic în știința modernă, și anume caracterul său neterminat, definitiv și fundamental neterminat, de neterminat. Max Weber se întreabă: ”De ce ne consacrăm unei ocupații care în realitate nu se sfâșește niciodată, și nici nu poate avea un sfârșit?” De ce se străduiesc ființele umane să afle ceva despre care știu că nu vor afla nimic niciodată? Sensul științei este de a nu avea un sens. Iar probitatea intelectuală constă în a nu-i conferi în mod arbitrar un sens – afirmând, de exemplu, că știința ne îngăduie să construim o lume mai dreaptă -, în a continua activitatea științifică în ciuda acestei absențe a sensului. Dar această probitatea este aproape supraumană, sau inumană, de vreme ce oamenii nu doresc nimic mai mult decât să găsească  un sens în ceea ce fac. Nenumărați sunt savanții și profesorii caare atribuie, arbitrar, un sens activității lor științifice sau unor rezultate provizorii: ei se transformă atunci în mici profeți, în mici demagogi.

Acești savanți și profesori ne împărtășesc convingerile lor personale – e dreptul lor -, dar le prezintă ca rezultat al științei pure – și aici nu mai respectă probitatea. Este o conduită lamentabilă, dar ea decurge aproape în mod necesar dintr-o trăsătură majoră a situației noastre: în societatea modernă, numai știința poate constitui obiectul unei afirmații, al unei aprobări publice. Este singurul conținut de gândire acceptabil la nivel public. Celelalte ”valori”, ca de exemplu valorile estetice sau religioase, nu mai au dreptul de a fi acceptate în spațiul public, sau nu mai au destulă forță pentru a fi acceptate în spațiul public. Spre sfârșitul conferinței sale, Max Weber declară:

Destinul epocii noastre caracterizate prin raționalizarea, prin intelectualizarea și, mai ales, prin dezvrăjirea lumii, i-a făcut pe oameni să exileze valorile supreme sublime ale vieții publice. Ele și-au aflat refugiul fie în împărăția transcendentă a vieții mistice, fie în fraternitatea relațiilor directe și reciproce dintre indivizii izolați. Nu e nimic întâmplător că arta cea mai eminentă  timpului nostru este intimă, și nu monumentală, nici în faptul că, în zilele noastre, regăsim doar în micile cercuri comunitare, în contactul de la om la om, în pianissimo, ceva ce ar putea corespunde acelei pneuma profetice care cuprindea altădată marile comunități și le integra. Atunci când încercăm să ”inventăm” cu orice preț un nou stil de artă monumentală, ajungem la acele lamentabile orori cum sunt monumentele din ultimii douăzeci de ani. Și atunci când ne stoarcem creierii ca să fabricăm, noi religii, ajungem interior, în absența oricărei profeții noi și autentice, la ceva asemănător, care va avea pentru sufletul nostru efecte și mai dezastruoase. Profețiile rostite de la înălțimea cadrelor universitare nu au până la urmă drept rezultat decât afirmarea unor secte de fanatici, niciodată a unor comunități adecvate.

 

Nu putem fi decât impresionați de această elocventă descriere a unei lumi sociale care este încă a noastră, care este – ca să spunem așa – tot mai a noastră. Piața publică din ce în ce mai golită de semnele religioase, fuga în domeniul ”privat”, sărăcia arhitecturii publice și multiplicarea ”noilor religii” improvizate, toate aceste fenomene nu au făcut decât să se dezvolte, asociate cu puterea pe zi ce trece mai mare a științei de a modela toate aspectele vieții noastre, inclusiv cele mai intime. Deficitul de substanță al vieții publice este atât de însemnat, încât uneori s-ar părea că aceasta nu mai e formată decât din comunicarea publică a vieții private, sau a vieților private.

Într-adevăr de ce viața e tot mai privată, dacă nu pentru că publicul e tot mai dominat de o știință care nu are nimic de spus despre viață? Separația majoră, în ochii săi [Max Weber], este separația dintre știință și viață: între știința care nu are sens pentru om, care nu-i spune cum să trăiască, și viața care nu are unitate, care e traversată și, ca să spunem așa, defintă de conflictele de valori, de ”războiul zeilor”, așadar, în care fiecare trebuie să-și aleagă, fără nicio garanție rațională, zeul sau demonul.

Această separație între știință și viață se articulează puternic pe separația constitutivă a ordinii publice între public și privat: știința guvernează domeniul public, ea e singura valoare realmente acceptată în spațiul public; viața, adevărata viață, trebuie căutată în spațiul privat, adevărata viață este viața privată. Astfel, suntem în chip straniu divizați; credem în știință, o facem stăpână peste spațiul public, cu alte cuvinte îmbinăm cele două idei mai puternice din mintea omenească, ideea de adevăr și ideea de lucru public, și în același timp ne hotărâm să trăim, ca să spunem așa, alături și altundeva: în afara spațiului public, în spațiul privat; în afara științei, în mijlocul valorilor.

Chiar în clipa în care scoatem la iveală ciudățenia – aproape absurditatea – demersului nostru, îi înțeleg deodată sensul. În primul moment, când îmbinăm știința și spațiul public, știința și statul, dacă vreți, creăm cadrul și condițiile vieții noastre; în al doilea moment, ei bine, ne propunem să trăim exercitându-ne libertatea. Separațile subliniate de Weber își au rădăcinle în acest dublu moment, sau în aceast dualitate de momente. Omul modern, omul democratic, vrea să-și creeze mai întâi cadrul vieții, cadrul cel mai neutru, cadrul cel mai gol chiar, spre a putea trăi apoi cu atât mai liber. El afirmă Știința pentru a putea afirma mai bine Libertatea. Și firește, n-o poate afirma pe fiecare dintre ele decât afirmându-le separația.

Am arătat că omul democratic vrea să-și creeze mai întâi cadrul vieții, spre a putea trăi apoi cu atât mai liber. Iată o propoziție care pare mai curând inofensivă și care, în platitudinea sa, nu răspunde, fără îndoială, ideii pe care v-o faceți despre filozofia politică! În realitate, ea rezumă o extraordinară schimbare în perspectivele umanității. Pentru a înțelege enormitatea acestei inovații istorice care definește democrația modernă, e suficient să ne gândim o clipă la perspectiva asupra vieții pe care o aveau strămoșii de dinaintea democrației. Ei ignorau complet această diviziune, această separație în două momente. Pentru ei, a trăi însemna a te supune Legii. Desigur, existau mai multe tipuri de lege – legea religioasă, legea politică, legea familială -, și aceste legi diferite puteau intra în conflict. Dar se știa că viața consta în primul rând în supunerea față de Lege. Noi nu vrem să ne supunem Legii, vrem să fim liberi. Ca să fim liberi, trebuie să creăm condițiile libertății. Știința și statul ne permit să creăm aceste condiții. Iar spațiul public este tot mai gol, pentru ca noi să fim tot mai liberi.

 

Determinat - Robert M. Sapolsky (Epilepsia. Schizofrenia)

 Ne-am mai schimbat și în trecut

Epilepsia

Sunteți în toiul acelui serial TV care i-a înebunit pe toți anul trecut – care era, Games of Thrones? Nu, nu acela. Game of Cuttlefish? Cuttlefish Game? Squid Game – aha, ăsta era. Sunteți absorbiți, jucând Lumină Roție, Lumină Verde. Când se aprinde lumina verde, alergați înainte, iar când se aprinde lumina roșie, stați pe loc; ați greșit, și sunteți împușcați de îndată. E bine că sistemul vostru nervos se ocupă de această sarcină, și nu pancreasul. Verde, o bucată din creier se activează la maximum, pe când altă bucată este redusă total la tăcere din punct de vedere energetic; lumina roșie, se întâmplă exact pe dos, tranzițile realizându-se la modul ideal fulgerător și precis. Sistemul vostru nervos lucrează numai cu contraste.

Neuronii au dobândit evolutiv un truc excelent de accentuare a contrastelor. Când un neuron tace, neavând nimic de spus, sarcina sa electrică situându-se la o extremă, în care interiorul neuronului este încărcat negativ în raport cu exteriorul. Când în neuron se declanșează o explozie de excitație numită potențial de acțiune, interiorul neuronului se încarcă pozitiv. Cu acest fel de polarizare, nu există nicio confuzie între nimic-de-spus și ceva-de-spus.

Apoi iată scamatoria. Excitația, potențialul de acțiune, s-a terminat. Neuronul nu mai are nimic de spus. În acest moment, începe sarcina pozitivă să revină lent și sinuos la starea negativă inițială? Acel tip de slăbire lentă a intensităției este în regulă dacă ești o celulă renală fără prea multe pe cap. În schimb, neuronul posedă un mecanism foarte activ grație căruia sarcina pozitivă se prăbușește în cea negativă la fel de repede pe cât i s-a ivit în precedenta miime de secundă. De fapt, ca să facă și mai spectaculos semnalul de încetare completă, sarcina electircă devine pentru un foarte scurt timp chiar mai negativă decât în starea obișnuită de rapaus înainte de a se restabili sarcina negativă inițială. Așadar, în locul unui neuron în repaus normal, polarizat într-o direcția negativă, avem unul pentru scut timp hiperpolarizat în ceea ce se numește perioada refractară. Da – în această perioadă, neuronul are dificultăți când trebuie să treacă din nou la un potențial de acțiune cu sarcină pozitivă. Este cu adevărat total inert.

Presupuneți că apare o problemă în acest sistem. O proteină este stricată, astfel încât nu se instalează perioada refractară. Consecința? Apar rafale anormale de neuroni cu potențial de acțiune de mare intensitate, unul peste altul. Ori presupuneți că niște neuroni inhibatori își încetează activitatea. Rezultatul este un traseu diferit către mănunchiul de neuroni anormal de excitați. Ceea ce tocmai am descris sunt cele două cauze generale subiacente care cauzează crizele epileptice – prea multă excitație ori prea puțină inhibiție. Nenumărate manuale și zeci de mii de articole științifice au explorat cauzele unei astfel de supraexcitații sincronizate – gene defecte, contuzii craniene, puseuri de febră, unele toxine de mediu. În toată această complexitate, această boală, de care suferă 40 de milioane de oameni din toată lumea și care ucide anual peste 100 000 de persoane, are la bază prea multă excitație și/sau prea puțină inhibiție în sistemul nervos.

Previzibil, toate acestea au fost descoperite numai recent. Dar epilepsia este o boală străveche. Subtipul de crize cunoscute de majoritatea oamenilor sunt așa-numitele crize de grand mal, în care bolnavul are convulsii și se zvârcolește cu mișcări automate, face spume la gură și își dă ochii peste cap. Persoana se prăbușește la pământ, fapt care explică numele dat epilepsiei  de mulți dintre antici – boala căderii fulgerătoare.

Credința eronată că epilepsia era ereditară a condus la interdicția epilepticilor de a se căsători. În diverse locuri din Europa bărbații epileptici erau castrați, o practică care a durat până în secolul ala XIX-lea. Și în secolul al XX aceeași ignoranță medicală a dus la sterilizarea forțată a unor mii de persoane suferinde de epilepsie. În Statele Unite, cazul de referință a fost Buck v. Bell (1927), în care Curtea Supremă a susținut legalitatea deciziei statului Virginia de a steriliza forțat persoanele ”slabe de minte și epileptice”, conform unei legi abrogate abia în 1974. În secolul XX, practica era legală în majoritatea statelor, incluisv în Europa, unde practica a ajuns pe culmi, firește, în Germania nazistă. În 1936, Al Treilea Reich a creat un doctorat onorific pentru Harry Laughlin, eugenistul american care fusese arhitectul legii din Virginia și, la Procesul de la Nürnberg, doctorii naziști au citat explicit cazul Buck v. Bell în apărarea lor.

Toate acestea erau orori generate de o știință eronată. Mesopotamienii numeau epilepsia ”mâna păcatului”, considerând că este o boală ”sacră” și erau impresionat de familiarizați cu eterogenitatea crizelor. Creștinătatea s-a alăturat acestei teorii dominante, datorită unui precedent din Noul Testament (Evanghelia după Marcu 9:14-29).

În 1487, doi călugări dominicani, Heinrich Kramer și Jacob Sprenger, au publicat în limba latină Malleus maleficarum (Ciocanul vrăjitoarelor). Cartea era un manual cu instrucțiuni de întrebuințare, destinat să le arate atât autorităților religioase, cât și laice cum să recunoască vrăjitoarele drept ceea ce erau, să le facă să mărturisească și apoi să le aplice cu minuțiozitate pedepsele cuvenite. Un indicator de nădejde că o femeie era vrăjitoare? Crizele epileptice, bineînțeles.

Sute de mii de oameni, aproape în totalitate femei, au fost persecutați, torturați, uciși în acea perioadă de vânătoare de vrăjitoare. Malleus maleficarum a apărut la țanc pentru a beneficia de recenta invenție a tiparului și în următorul secol s-au retipărit 30 de ediții, fiind citită în toată Europa. Și mase de oameni cu defecțiuni ale canalelor de potasiu din neuronii lor au fost arși pe rug.

În 1800, medicul britanic Thomas Beddoes a inventat una din cele mai leșinate versiuni de acuzare a victimei, postulând că oamenii erau prea sentimentali și citeau prea multe romane, în loc să ducă o viață plină de vigoare grădinărind în aer liber. Cu alte cuvinte, de-a lungul câtorva secole, am trecut la epilepsia cauzată de prezența lui Belzebut în adâncul inimii la boala cauzată de lectura prea multor romane de dragoste din seria Harlequin.

Pe linia continuităii acuzării vicimei s-au înscris și cei care continuau să vadă în epilepsie o amenințare, dar nu pe temeiuri teologice, ci medico-legale. Noi trăim într-o epocă cu o diversitate de medicamente disponibile care previn majoritatea crizelor la cei mai mulți bolnavi de epilepsie. Dar, până la începutul secolului XX, o persoană suferind de epilepsie putea să aibă sute de crize de-a lungul vieții.

O consecință a acestor crize este emergența după un timp a unor masive vătămări cerebrale. În esență, exploziile repetate de potențial secătuiesc de energie neuronii, lăsând celulele fără mijloacele energetice de a repara lucruri dăunătoare precum radicalii de oxigen rămași după o criză. Decenii de crize vătămătoare produc în mod tipic declin cognitiv, ceea ce explică numeroasele spitale și institute din secolul XIX-lea pentru ”epilepticii slabi la minte”. În plus, leziunile induse de crize surveneau adesea în regiunile frontal-corticale implicate în stăpânirea impulsurilor și în reglarea emoțională, ceea ce explică o altă varietate de instituție medicală, cea dedicată ”epilepticilor nebuni”.

Epilepsia era mai răspândită din cauza unei rate mai ridicate de leziuni cerebrale și a cazurilor de epilepsie febrilă generată de boli infecțioase de care noi suntem scutiți. Frecvența mai înaltă, asociată cu faptul că de regulă un epileptic avea mai multe crize decât în zilele noastre, i-a făcut pe oamenii din acele vremuri mult mai atenți față de extraordinar de rarele cazuri  în care epilepsia era asociată cu violența. Pot fi aplicate automatisme de comportament agresiv în timpul unei crize psihomotorii (numită în epoca victoriană furor epilepsticus). Mai comună este agresiunea care urmează imediat după o criză, când, persoana, aflată într-o stare de confuzie agitată, se opune violent încercărilor de a fi imobilizată. Sunt mai rare accesele de violență care survin la câteva ore după criză. În mod tipic, violența urmează după o serie de crize, nu prezintă nicio probă de premeditare sau motiv și survine sub forma unei rapide și fragmentate izbucniri de mișcări stereotipe care durează mai puțin de 30 de secunde. Ulterior, persoana este copleșită de remușcări și nu-și mai amintește nimic.

Știința secolului XIX-lea progresa de așa natură încât vă puteți imagina șirul de lămuriri care aveau să lege cunoștințele vremii cu cele din prezent. Studiile de autopsie eliminaseră în sfârșit ideea dopurilor de flegmă; statisticienii scoseseră în sfârșit luna din tablou. Neuropatologii începeau să observe daune masive în creierii post-mortem ai oamenilor cu o istorie de crize repetate. Era perioada galvanismului și a electricității animale, recunoașterea tot mai apăsată a naturii electrice a semnalelor prin care creierul determină mișcarea mușchilor și a faptului că însuși creierul era un fel de organ electric. Ceea ce sugera că epilepsia  putea să implice un soi de problemă electrică. Un gigant printre neurologi, pe nume Hughlings Jackson, un adevărat geniu, a introdus ideea de localizare – unde în corp spasmele și mișcările convulsive de la începutul crizei v-ar putea spune zona cerebrală în care își avea centrul problema.

Pe 5 martie 2018, Dorothy Bruns, în timp ce conducea sedanul său Volvo pe o stradă comercială din Brookliyn, a avut o criză de grand mal. După cât se pare a apăsat pedala de accelerație și a trecut pe roșu, lovind un grup de pietoni într-o intersecție. Doi copii de 22 de luni și de 4 ani au fost uciși, iar mamele lor împreună cu un alt pieton, au fost grav răniți.

La început unii au pus la îndoială că femeia suferise realmente o criză. Dar a fost o criză; Bruns încă avea convulsii și spume la gură când a venit poliția și, în următoarele ore, a mai suferit încă două crize.

În pofida celor descrise, Bruns a fost acuzată de omor din imprudență și omucidere din neglijență criminală; după opt luni, așteptându-și procesul s-a sinucis.

Burns nu a fost acel caz ipotetic în care un individ perfect sănătos face o criză din senin. Bruns avea un istoric de crize rezistente la medicație (pe lângă scleroză multiplă, atacuri cerebrale și o boală de inimă); în cele două luni precedente accidentului, trei doctori îi spuseseră că nu este capabilă să conducă în siguranță. Și totuși s-a urcat la volan.

Și au existat variante ale acestui scenariu. În 2009, Auvryn Scarlett a fost condamnat pentru omucidere; nu și-a luat medicamentele pentru epilpsie, a făcut o criză, a lovit și a ucis doi pietoni în Manhattan. În 2017, Emilio Garcia s-a recunoscut vinovat de omucidere, nici el nu-și luase medicamentele, a făcut o criză în timp ce conducea mașina și a omorât doi pietoni. În 2018, Howard Unger a fost condamnat pentru omor din imprudență; nu și-a lut medicamnetele, a făcut o criză, a pierdut controlul mașinii, omorând trei pietoni în Bronx.

În fiecare dintre acele situații, indivizii trebuie să ia o decizie – să conduc deși nu mi-am luat medicamentele. O decize ca oricare alta – dacă să apăsați pe trăgaci, să participați la actele de violență ale unei gloate, să șterpeliți din buzunarul cuiva ceva care nu vă aparține, să renunțați la o petrecere ca să studiați, să spuneți adevărul, să intrați într-o clădire în flăcări ca să salvați viața cuiva. Toate lucruri obișnuite. Vă aflați în situația de a decide: ”Să conduc fără să-mi fi luat medicația ori să fac lucrul cel mai dificil, dar corect?” Revenim la capitolul anterior. Câți neuroni există în cortexul vostru frontal și cât de bine funcționează? Ce efecte au boala subiacentă și medicamentele luate pentru tratamentul ei asupra judecății și funcției vostre frontale? Este cortexul vostru frontal puțin zăpăcit și leneș pentru că ați sărit peste micul dejun și acum aveți glicemia mică? Ați fost suficient de norocoși să beneficiați de creșterea și educația necesară ca să aveți un creier care este informat despre efectele glicemiei asupra deciziilor luate și asupra funcției frontale și de un cortext frontal suficient de funcțional pentru a vă convinge să luați micul-dejun? Care sunt nivelurile hormonului steroid gonadic din acea dimineață? V-a fost afectată funcția frontală de stresul resimțit săptămânile până la lunile anterioare? Aveți în creier o infecție latentă cu Toxoplasma? La un moment dat în adolescență erau medicamentele destul de eficiente pentru a vă face să vă simțiți normali sub amenințarea unei boli devastatoare, anume conducând o mașină? Care au fost experiențele voastre adverse din copilărie și cele ridicol de norocoase din aceeași perioadă? Mama voastră bea mult când vă aflați în stadiul intrauterin? Ce variantă a genei pentru receptorul dopaminei D4 aveți? Cultura strămoșilor voștri a glorificat respectare regulilor, grija față de ceilalți sau asumarea de riscuri? Și așa mai departe. ”A face crize” și ” a decide să conduci deși nu ți-ai luat medicamentele” sunt la fel de biologice, în egală măsură produsul unui sistem nervos sculptat de factori asupra cărora nu dețineți niciun control.

Mă simt descumpănit și jenat încercând să pledez bazându-mă pe știința care nu afirmă doar că un ins nu merit să fie acuzat sau pedepsit pentru că face crize, ci și că este tot atât de injust și nejustificabil științific să facă un iad din viața unui om fiindcă nu și-a luat medicamentele. Dar asta trebuie să facem dacă dorim să trăim consecințele pe care ni le deslușește știința – că acel creier care a împins pe cineva  să se urce la volan fără să își fi luat medicamentele este produsul final al tuturor factorilor necontrolabili care au survenit în urmă cu o secundă, un minut, un mileniu. Și avem aceeași explicație în cazul în care creirul vostru a fost sculptat să devină unul care vă face buni la suflet sau motivați.

 

Schizofrenia

În vreme ce fiecare dintre bolile mintale de pe pământ afectează un mare număr de oameni, nu doriți, realmente nu doriți să suferiți de schizofrenie.

Schizofrenia este o boală a gândirii dezorganizate. Dacă întâlniți pe cineva a cărui fraze individuale au un oarecare sens, dar se înșiră într-o sinuoasă incoerență, după 30 de secunde vă puteți da seama deja că e ceva în neregulă cu el și sunt șanse mari  să fie schizofrenic. Afectează 1-2 % din populație, indiferent de cultură, gen, etnicitate ori statut scioeconomic.

Un aspect remarcabil al bolii este că gândirea haotică are unele trăsături constante. Sunt prezente o gândire tangențială și asociații excentrice, în care o succesiune logică de la A spre B și spre C în toate felurile, persoana ricoșează, împinsă de sunetul cuvintelor, de omonimele lor, de vag discernabile salturi de conectivitate. Gândirea tangențială se completează cu elemente iluzorii sau de persecuție paranoidă. Adăugați halucinațiile. Majoritatea sunt auditive, luând forma unor voci – neîncetate, deseori sarcastice, amenințătoare, provocatoare, umilitoare.

Acestea sunt principalele simptome ”pozitive” ale schizofreniei, trăsături care apar la cei care suferă de această boală și în mod normal nu se întâlnesc la alții. Simptomele ”negative” ale bolii, lucrurile care sunt absente, se numără emoțiile puternice sau cuvenite, expresia afectului și legăturile sociale. Adăugați ratele înalte de sinucudere, automutilare și violență și putem spera că aberația ”binecuvântărilor ascunse” este spulberată.

O caracteristică izbitor de constantă a schizofreniei este că boala se declanșează de regulă la sfârșitul adolescenței sau în tinerețe. Cu toate acestea, privind retrospectiv, unel ușoare anormalități se fac simțite încă din fragedă copilărie. Indivizii destinați unui diagnostic de schizofrenie au rate mai înalte de semne ”neurologice minore” în primii ani de viață, precum întârzieri ale statului în picioare și a mersului, a nevoilor de făcut la oliță, probleme durabile de udat patul. În plus, există anormalități comportamentale în prima copilărie.

Acum știm că schizofrenia este o tulburare neurală a dezvoltării ființei umane cu puternice componente genetice. O demonstrație magnifică este faptul că, dacă un ins are boala, atunci sunt 50% șanse ca geamănul său identic, având în totalitate aceleași gene, să fie la rândul său bolnav (în contrast cu riscul de 1-2 % din populația generală). Totuși genetica schizofreniei nu constă într-o singură genă care s-a dereglat (în comparație cu afecțiuni monogenetice clasice precum fibroza chistică, boala Huntington sau anemia falciformă). În schimb, se naște într-o nefericită combinație de variante ale unei diversități de gene, multe dintre ele având legătură cu neurotranmisia și dezvoltarea creierului. Totuși colecția de gene nu cauzează schizofrenia, ci sporește riscul de îmbolnăvire. Într-o interacțiune clasică genă/mediu, îmbolnăvirea necesită în esență o combinație între vulnerabilitatea genetică și un mediu stresant. Ce fel de stres? În timpul vieții intrauterine, riscul de apariție a bolii peste niște ani este creat de subnutriția prenatală (de exemplu, în timpul Iernii Foametei Olandeze din 1944 a explodat incidența schizofreniei printre indivizii care fuseseră fetuși în perioada respectivă), expunerea la oricare dintre un număr de virusuri prin intermediul infecției materne, hemoragia placentară, diabetul matern sau infecția cu protozoarul parazit Toxoplasma gondii. Factori perinatali de risc includ nașterea prematură, o greutate mică și o circumferință redusă a capului la naștere, hipoxia în timpul nașterii, o cezariană de urgență și nașterea în lunile de iarnă. Mai târziu în timpul dezvoltării, riscul este amplificat de stresori psihosociali precum moartea unui părinte, despărțirea părinților, traume în adolescența timpurie, migrație și viață în mediul urban.

Așadar boala este rezultatul riscului genetic din cauza căruia creierul cuiva se leagănă în vârful unei stânci, asociat cu un mediu stresant care îi dă brânci de pe buza prăpastiei. Ce anormalități se manifestă în creier după ce a primit acel brânci? Cel mai dramatic și  cel mai sigur implică un exces al neurotranmițătorului dopamină. Acest mesager chimic joacă un rol, îndeosebi în cortexul frontal, marcând proeminența unui eveniment.

O recompensă neașteptată și gândim: ”Uau, e minunat! Ce pot să învăț despre ceea ce tocmai s-a întâmplat ca să sporesc probabilitatea de a se întâmpla din nou?” O pedeapsă neașteptată, urmată de: ”Uau, groaznic!” Ce pot să învăț pentru a-l face mai puțin probabil?” Dopamina este mediatoarea mesajului ”Fii atent; este ceva important”.

Cea mai bună dovadă este că, pe lângă faptul că nivelurile de dopamină sunt ridicate, în schizofrenie fenomenul se datorează unei erupții aleatorii ale emisiei sale. Care produc erupții aleatorii de proeminență a evenimentelor. De exemplu, dacă sunteți schizofrenic și o inoportună revărsare de dopamină se întâmplă să survină când remarcați că o persoană vă aruncă o privire, atunci, apăsat de falsul sentiment că acea persoană este importantă, ajungeți la concluzia că persoana vă urmărește, citindu-vă gândurile. Schizofrenia este o tulburarea a gândirii, bazată pe, după cum i se spune, ”o proeminență aberantă”.

Se crede că proeminența contribuie și la o altă trăsătură definitorie a bolii, anume halucinațiile. Majoritatea oamenilor au o voce internă în cap, care narează evenimente, reamintește lucruri, perturbând mintea cu gânduri fără legătură între ele. Aveți o avalanșă aleatorie de dopamină odată cu unul din aceste evenimente și el devine atât de proeminent, atât de prezent, încât îl percepeți ca pe o voce reală, căreia îi răspundeți. Majoritatea halucinațiilor schizofrenice sunt auditive, reflectând că o mare parte din gândirea noastră este verbală.

Boala implică de asemenea schimbări structurale în creier. Acest fapt este cam dificil de demonstrat. O sursă potențială de confuzie care trebuie eliminată este medicația: dacă observați ceva structural diferit în creierul unui schizofrenic de, să zicem, 40 de ani, diferența se datorează bolii sau faptului că bolnavul a luat timp de decenii diverse medicamente neuroactive? În consecință, etalonul-aur în domeniu a devenit neuroimgistica unor creieri de adolescenți sau de adulți tineri recent diagnosticați ca având boala și care nu luaseră încă medicamente. În sfârșit, odată ce a fost posibilă identificarea celor cu risc genetic și supravegherea lor din copilărie, văzând cine va face boala și cine va scăpa de ea, a fost clar că unele dintre modificările creierului se produc cu mult înainte de manifestarea celor mai serioase simptome.

Așadar aceste modificări cerebrale au precedat și au prezis boala. Schimbarea este că la schizofrenici cortexul este anormal de subțire, comprimat, (de aici teama legată de strivirea lui). există totodată diferențe logice în ventricule, acele caverne pline de lichid din interiorul creierului; concret, dacă evem un cortex subțire, comprimat, ventriculele sunt mai voluminoase, presând în afară. De aici apare întrebarea dacă problema este legată de ventricule mărite care strivesc cortexul din interior sau un cortext subțiat care permite ventriculelor să umple spațiul gol. După cum se dovedește, subțierea cortexului are loc mai întâi.

Foarte grăitor, cele mai spectaculoase modificări corticale au loc în cortexul frontal. Dovezile arată că subțierea acestuia nu este cauzată de pierderea de neuroni. În schimb, se pierd ansambluri de legături nervoase – axoni și dendrite – care permit neuronilor să comunice între ei. Cortexul frontal are o capacitate mai redusă de comunicare între neuronii săi și de coordonare a acțiunilor acestora. Și de a funcționa în modalități logice, secvențiale. În susținerea acestei idei, imagistica unui creier funcțional arată că subțiatul și sărăcitul cortex frontal din creierul unui schizofrenic trebuie să depună un efort mai mare decât aflat în creierul unui subiect din grupul de control ca să atingă același grad de eficacitate în rezolvarea sarcinilor.

Așadar, dacă cineva ar fi silit să prezinte o mare sinteză a bolii, bazată pe cunoștințele actuale, aceasta ar suna cam așa: în schizofrenie, o diversitate de variante ale unor gene constituie un risc de a face boala și anumite perioade de stres major în primii ani de viață reglează acele gene în așa fel încât lucrurile sunt deviate pe drumul care duce spre schizofrenie. Aceste manifestări includ apoi un exces de dopamină și puține conexiui între neuronii din cortexul frontal. De ce în mod tipic boala se instalează spre sfârșitul adolescenței sau la începutul tinereții? Pentru că atunci are loc ultima fază de maturizare a cortexului frontal (fază în care este afectat de schizofrenie).

Nereguli în ceea ce privește genele, neurtransmițătorii, cantitatea de cablaj axonal care reglează neuronii. Scopul parcurgerii acestei treceri în revistă a înțelegerii actuale a bolii este să batem în cuie această idee – este o problemă biologică, este o problemă biologică. Este lumea oamenilor în halate de laborator care lucrează cu eprubele, și nu a psihanaliștilor vienezi al căror modus operandi ar fi să-i spună mamei că stilul ei matern este execrabil.

Înțelegerea ideii comportamentului matern schizofrenogenic ar putea să pară că are o problemă substanțială. În anunțul teoriei, mamele schizofrenogenice (ori tații sau alți membri din familie) îi împing pe cei dragi lor spre declanșarea schizofreniei  în adolescența târzie prin modul toxic în care interacționează cu ei. Dar pe urmă descoperirea unor lucruri precum nivelurile ridicate de dopamină, împuținarea circuitelor din cortexul frontal și lărgirea ventriculară arată strident că aveam de-a face cu o boală biologică. Nu există știință care să arate că stilul matern ar putea să produc acele modificări ale creierului.

Schimbarea viziunii despre schizofrenie trebuie să se fi petrecut în anii 1950, când au apărut primele medicamente care au ajutat la atenuarea simptomelor bolii. Când dopamina este eliberată de un neuron cu intenția de a trimite un mesaj ”dopaminergic„ următorului neuron din rețea, procesul are succes numai dacă următorul neuron posedă receptori care se atașează de dopamină și reacționează față de ea. Semnalizare elementară prin neurotransmițători. Și primele medicamente eficiente au fost cele care blochează receptorii de dopamină. Acestea au fost numite „neuroleptice” sau ”antipsihotice”, cel mai vestit fiind Thorazina (cunoscută și sub denumirea de clorpromazină) și Haldolul. Ce se întâmplă când se blochează receptorii de dopamină. Primul neuron din serie poate să secrete dopamină mult și bine, dar nu trece niciun semnal dopaminergic. Și dacă bolnavii încep să acționeze mai puțin schizofrenic după ce iau medicamentul, trebuie să ajungeți logic la concluzia că problema era din capul locului un exces de dopamină. Teoria a fost și mai mult întărită de demonstrația reversului medaliei – luați un medicament care sporește drastic semnalizarea dopaminei și oamenii manifestă numeroase simptome care amintesc de schizofrenie; aceasta este o psihoză indusă de amfetamină. Astfel de descoperiri au inițiat ipoteza dopaminei, încă explicația cea mai credibilă a proceselor dereglate în cazul bolii. A cauzat totdată și o scădere drastică a numărului de schizofrenici închiși pe viață în instituții psihiatrice, ținuți la o distanță respectabilă de restul oamenilor. A fost sfârșitul ospiciilor.