”Laur” de Evgheni Vodolazkin

Pentru început vreau să spun că întâlnirile cu cărți de asemenea calibru sunt rare și o mare șansă să le citești și să te citească. Vodolazkin are o scriitură simplă, de o sensibilitate tulburătoare, deci lectura nu poate fi decât o revelație. Este o carte ce te poartă prin labirinturile unui destin, destinul unui om care își depășește condiția de simplu muritor. Acțiunea se petrece în Evul Mediu, perioadă în care molima curma multe vieți omenești. Istoria protagonistului, Arseni (nume de botez pe care îl va schimba de câteva ori pe parcursul vieții) începe în slobzia Rukina, lângă mânăstirea Sfântul Kiril. Își petrece copilăria împreună cu bunicul său, Hristofor, un cunoscător desăvârșit al proprietăților vindecătoare ale plantelor, dar și un om cu credință nestrămutată în Dumnezeu. Hristofor e un vraci foarte apreciat în împrejurimi. După moartea bunicului, Arseni îi preia îndeletnicirea, tămăduirea oamenilor devine o vocația succesorială. Cunoștințele aplificate de harul divin fac din Arseni o prelungire a bunicului său și acesta se bucură de aceeași încredere din partea celor ce-și caută leacul.

Soarta îi aduce într-o zi pe femeia vieții sale, Ustina, datorită căreia trăiește fericirea și amărăciunea deopotrivă. Cei doi, prin hotărârea lui Arseni, trăiesc iubirea clandestin, neprecedată de rânduiala creștină cuvenită. Bucuria de a fi fizic unul alături de celălalt nu durează prea mult, deoarece Ustina și pruncul lor mor la naștere. Iubirea însă dăinuie. Arseni își asumă vina pentru această nenorocire sperând să ispășească păcatul prin misiunea de a vindeca oamenii cu și mai mare râvnă. Astfel, Arseni își părăsește izba, își ia o nouă identitate și începe un drum lung al peregrinărilor pe ținuturile întinse ale Rusiei. Înzestrat cu darul previziunii, Arseni vede fie sfârșitul celor suferinzi, fie vindecarea miraculoasă. Acesta vindecă mai mult prin cuvinte și atingeri. Cuvintele au scopul de a ușura chinul muribunzilor, de a-i pregăti de trecerea în lumea cealaltă, și a le insufla credința în nemurirea sufletului.

În cartea drumului, Arseni pornește spre Ierusalim împreună cu Ambrogio, un vizionar catolic italian cu care devine bun prieten. Drumul lor este marcat de obstacole, popasuri la mânăstiri și întâlniri semnificative în itinerarul lor prin Kiev, Lvov, Regatul Poloniei, Viena, Munții Alpi, Veneția, îmbarcarea în corabia Sfântul Marcu cu care traversează Marea Adriatică, Marea Mediterană, insulele grecești (Corfu, Cefalonia, Creta), Cipru, debarcarea fiind în Jaffa, un oraș din Orient, cu o existență iluzorie. Apropierea de orașul sfânt e marcată de cele mai grele încercări. Arabii și mamelucii, luați drept călăuze, sunt de fapt hoți și asasini. Arseni scapă, ca prin minune, viu din această cursă și ajunge să pășească pe locurile sfinte.

În cartea liniștii, Arseni se întoarce la baștină, oarecum schimbat, îmbătrânit, tăcut, dar cu puteri sporite. Acum oamenii simt acțiunea binefăcătoare prin simpla contemplare a acestuia. Arseni se îndoiește de calea pe care și-a aleso, crede că vindecările sunt primite de oameni în chip automat, fără a le stimula sufletele și nu-i provoacă la rugă și căință.

Iată un fragment:

”Nu sunt sigur de calea mea, și de-asta mi-e tot mai greu să merg înainte. Pe o cale necunoscută poți merge multă vreme, foarte multă vreme, dar nu poți să mergi la nesfârșit. E ea salvatoare pentru Ustina? Dacă aș avea măcar un semn, măcar o speranță...

Ce semn vrei și ce conoaștere, a întrebat starețul care stătea lângă Mormântul Domnului. Oare nu știi că oricare drum ascunde în el primejdia? Oricare – și dacă nu ești conștient de asta, atunci de ce să te mai miști? Iată, spui că pentru tine e puțin să crezi, vrei să și știi. Dar cunoașterea nu presupune întărire a spiritului, cunoașterea e evidență. Efortul presupune credință. Cunoașterea e pace, iar credința e mișcare.

Dar nu la armonia păcii aspirau sfinții?

Ei mergeau prin credință, a răspuns starețul. Și credința lor era atât de puternică, încât se transforma în cunoaștere.

Eu vreau să aflu doar direcția generală a drumului, a spus Arseni. În ceea ce ne privește pe mine și pe Ustina.

Dar oare Hristos nu este direcția generală, a întrebat starețul. Ce direcție mai cauți? Și ce înțelegi tu prin drum – nu spațiile care rămân în spate? Ai ajuns cu întrebările tale până la Ierusalim, deși ai fi putut să le pui, să spunem, și de la mânăstirea Sfântul Kiril. Nu spun că sunt nefolositoare călătoriile: ele au sensul lor. Nu fi doar asemnea dragului tău Alexandru, care a avut un drum dar nu a avut un țel. Și nu te lăsa atras peste măsură de mișcarea orizontală.

Dar de ce să mă las atras, a întrebat Arseni.

De mișcarea verticală, a răspuns starețul și a arătat în sus.”

Recenzie publicată în revista Webcultura

Ești cel mai frumos, cald, luminos om atunci când iubești nemăsurat

Îți reprimi sensibilitatea în modul cel mai înverșunat. Crezi că la adevăr se ajunge doar prin raționament calculat, rece, descotorosit de orice emotivitate. Detești această parte din tine pentru că arătându-ți-o crezi că îți pierzi masculinitatea, devii slab, vulnerabil. Iar atunci când se întâmplă să ți-o manifești, în momentul următor vei căuta o metodă de a o persifla, de a o deposeda de semnificație, de a demonstra că a fost doar un impuls de o clipă. Deși anume această sensibilitate îți dă valoare, îți conferă plinătate, te face uman.

Sensibilitatea vine din iubire, raționalitatea din gândire. Iar când aceste două laturi se împletesc se naște o mai bună înțelegere a lumii, a oamenilor, a tot ce ne înconjoară. Această cunoaștere transcede rațiunea seacă și atinge înțelesuri inaccesibile omului ce se refugiază exclusiv în idei. Raționalitatea nu face decât să se îmbogățească prin sensibilitate, să-și extindă orizonturile, să devină mai cuprinzătoare, să atingă dimensiuni celeste.

Noi nu putem să înțelegem decât lucrurile care ne mișcă, care ne ating, deci care țin de latura noastră senzitivă. În rest, e doar o acumulare de informații, o asimilare pe care o credem selectă, dar care nici măcar nu devine parte a conștiinței. Iar ceea ce nu contribuie la formarea conștiinței, trece prin noi fără urme.

Nu greșești nicodată atunci când ești cel ce oferă mai mult, mai ales iubire. Iubirea nu se dozează, nu se cântărește, ne se pune stavilă când e dăruită. Poți fi în comuniune cu celălalt, o comuniune deplină, rodnică, desăvârșită doar atunci când iubești infinit.

Te port în mine atât cât revărs iubire infinită asupra ta. Mă porți în tine atât cât îmi dăruiești iubire nesfârșită. Doar astfel devenim cea mai puternică, nepieritoare, absolută legătură de iubire.

Ești cel mai frumos, cald, luminos om atunci când iubești necuprins, nemăsurat, neîncetat.

Te port în mine cu iubire. Înlăcrimată.

Text publicat în revista Garbo