Pentru început vreau să spun că întâlnirile cu cărți de
asemenea calibru sunt rare și o mare șansă să le citești și să te citească.
Vodolazkin are o scriitură simplă, de o sensibilitate tulburătoare, deci
lectura nu poate fi decât o revelație. Este o carte ce te poartă prin
labirinturile unui destin, destinul unui om care își depășește condiția de
simplu muritor. Acțiunea se petrece în Evul Mediu, perioadă în care molima
curma multe vieți omenești. Istoria protagonistului, Arseni (nume de botez pe
care îl va schimba de câteva ori pe parcursul vieții) începe în slobzia Rukina,
lângă mânăstirea Sfântul Kiril. Își petrece copilăria împreună
cu bunicul său, Hristofor, un cunoscător desăvârșit al proprietăților
vindecătoare ale plantelor, dar și un om cu credință nestrămutată în Dumnezeu.
Hristofor e un vraci foarte apreciat în împrejurimi. După moartea bunicului,
Arseni îi preia îndeletnicirea, tămăduirea oamenilor devine o vocația succesorială.
Cunoștințele aplificate de harul divin fac din Arseni o prelungire a bunicului
său și acesta se bucură de aceeași încredere din partea celor ce-și caută
leacul.
Soarta îi aduce într-o zi pe femeia vieții sale, Ustina, datorită
căreia trăiește fericirea și amărăciunea deopotrivă. Cei doi, prin hotărârea
lui Arseni, trăiesc iubirea clandestin, neprecedată de rânduiala creștină
cuvenită. Bucuria de a fi fizic unul alături de celălalt nu durează prea mult,
deoarece Ustina și pruncul lor mor la naștere. Iubirea însă dăinuie. Arseni își
asumă vina pentru această nenorocire sperând să ispășească păcatul prin misiunea
de a vindeca oamenii cu și mai mare râvnă. Astfel, Arseni își părăsește izba,
își ia o nouă identitate și începe un drum lung al peregrinărilor pe ținuturile
întinse ale Rusiei. Înzestrat cu darul previziunii, Arseni vede fie sfârșitul
celor suferinzi, fie vindecarea miraculoasă. Acesta vindecă mai mult prin
cuvinte și atingeri. Cuvintele au scopul de a ușura chinul muribunzilor, de a-i
pregăti de trecerea în lumea cealaltă, și a le insufla credința în nemurirea
sufletului.
În cartea drumului, Arseni pornește spre Ierusalim împreună
cu Ambrogio, un vizionar catolic italian cu care devine bun prieten. Drumul lor
este marcat de obstacole, popasuri la mânăstiri și întâlniri semnificative în itinerarul
lor prin Kiev, Lvov, Regatul Poloniei, Viena, Munții Alpi, Veneția, îmbarcarea
în corabia Sfântul Marcu cu care traversează Marea Adriatică, Marea Mediterană,
insulele grecești (Corfu, Cefalonia, Creta), Cipru, debarcarea fiind în Jaffa,
un oraș din Orient, cu o existență iluzorie. Apropierea de orașul sfânt e
marcată de cele mai grele încercări. Arabii și mamelucii, luați drept călăuze,
sunt de fapt hoți și asasini. Arseni scapă, ca prin minune, viu din această
cursă și ajunge să pășească pe locurile sfinte.
În cartea liniștii, Arseni se întoarce la baștină,
oarecum schimbat, îmbătrânit, tăcut, dar cu puteri sporite. Acum oamenii simt
acțiunea binefăcătoare prin simpla contemplare a acestuia. Arseni se îndoiește
de calea pe care și-a aleso, crede că vindecările sunt primite de oameni în
chip automat, fără a le stimula sufletele și nu-i provoacă la rugă și căință.
Iată un fragment:
”Nu sunt sigur de calea mea, și de-asta mi-e tot mai greu
să merg înainte. Pe o cale necunoscută poți merge multă vreme, foarte multă
vreme, dar nu poți să mergi la nesfârșit. E ea salvatoare pentru Ustina? Dacă
aș avea măcar un semn, măcar o speranță...
Ce semn vrei și ce conoaștere, a întrebat starețul care
stătea lângă Mormântul Domnului. Oare nu știi că oricare drum ascunde în el
primejdia? Oricare – și dacă nu ești conștient de asta, atunci de ce să te mai
miști? Iată, spui că pentru tine e puțin să crezi, vrei să și știi. Dar
cunoașterea nu presupune întărire a spiritului, cunoașterea e evidență. Efortul
presupune credință. Cunoașterea e pace, iar credința e mișcare.
Dar nu la armonia păcii aspirau sfinții?
Ei mergeau prin credință, a răspuns starețul. Și credința
lor era atât de puternică, încât se transforma în cunoaștere.
Eu vreau să aflu doar direcția generală a drumului, a
spus Arseni. În ceea ce ne privește pe mine și pe Ustina.
Dar oare Hristos nu este direcția generală, a întrebat
starețul. Ce direcție mai cauți? Și ce înțelegi tu prin drum – nu spațiile care
rămân în spate? Ai ajuns cu întrebările tale până la Ierusalim, deși ai fi
putut să le pui, să spunem, și de la mânăstirea Sfântul Kiril. Nu spun că sunt
nefolositoare călătoriile: ele au sensul lor. Nu fi doar asemnea dragului tău
Alexandru, care a avut un drum dar nu a avut un țel. Și nu te lăsa atras peste
măsură de mișcarea orizontală.
Dar de ce să mă las atras, a întrebat Arseni.
De mișcarea verticală, a răspuns starețul și a arătat în
sus.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu