Sunt toată acoperită cu spini.
Nu sunt trandafir.
Sunt o crenguță de măceș
ce se simte neuitată
când o învăluie neaua.
Într-o margine de lume
tăcerea capătă sens prin prezența mea
mult prea absentă.
Încă nu e sfârșitul!
Poate până atunci un rătăcit îmi culege fructele rubinii
ca să-și vindece
răceala din suflet.
Și apoi, o să las, fără păreri de rău,
să mă ardă soarele
dogorâtor de vară,
ploaia să-mi putrezească firavele petale,
furtunile să mă frângă.
N-o să mă apăr,
căci roadele mele au năvălit să îndulcească
o gură căreia i s-a amărât de atâta pelin.
La ce altceva aș năzui?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu