Dacă ai dispărea subit într-o zi
te-aș aștepta încrezătoare o veșnicie. Oricum ne vom reîntâlni, aici sau
dincolo.
Atâtea scenarii de povești încropesc
cu noi. De-ai ști ce evenimente trăim împreună! Dacă îndrăznești să mergi
foarte departe, poate ghicești. Nu știu cum de gândul însuși nu se sperie și nu
se ascunde de atâta insolență. Și chiar dacă nici unul din ele nu se va
înfăptui de-adevăratelea, o să le permit să-mi inunde existența.
Iubirea mea târzie, timidă și
retrasă. Te primesc așa cum ești, deși mă doare orice lipsă de curaj, îndoială.
Ți-am dat vreun motiv să fii astfel? Locul ăla tainic păstrat pentru tine e
impregnat de îndelungă așteptare și atâta liniște încât auzi cum petalele se
risipesc de tristețea privirilor nepăsătoare. Și în ciuda agitației din jur,
rămâne nebântuit, încât începe să se clasicizeze. Asemenea oricărui lucru
clasic e prețuit, dar păstrat undeva ascuns. Nu suprinde pe nimeni, nu oferă
nicio noutate, aproape uitat. Vine ziua în care e scos la lumină, privit
admirativ, atins cu atenție și pus cu grijă în cel mai inaccesibil loc pentru
un timp nemăsurat.
Și e prea timpuriu de trăit din
amintiri! Deși clipele minunate nu pot fi oprite și dispar asemenea a tot ce e
sublim în univers: precum un ultim dans autumnal al frunzelor, precum o cădere
princiară de nea, precum fantasticul zbor al florilor de cireș, precum o zi de
vară din copilărie.
Și nu pot decât să trăiesc și să fiu
cea care sunt, nimic mai mult. Învăț să trăiesc fiecare moment ca unicul și cu
sentimentul că ar fi ultimul și brusc capătă o valoare incomensurabilă și e
atâta viață că nu mai încape.
Sunt momente
în care vreau să tac. Prelung. Ceea ce trăiesc e prea mult pentru a fi cuprins
în cuvinte. Într-o zi o să-mi fac timp. Acum las liniștea să vorbească.
Text publicat în revista Garbo
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu