Adio, Europa! de Ion D. Sîrbu

Un roman tulburător. Un roman al unui scriitor care a cunoscut multe și a suferit mult. Sunt abia la jumătate, adică la finalul pimului volum și sunt pur și simplu impresionată de complexitatea și frumusețea acestei cărți. Iar viața autorului se profilează ca un roman de groază.

Ion Dezideriu Sârbu, născut la 28 iunie 1919, la Petrila și mort la 17 septembrie 1989, la Craiova, provine dintr-o familie de muncitori. În anii de liceu, din lipsă de bani, își întrerupe studiile timp de un an (1937-’38) când muncește la Atelierele din Petroșani. Munca consta în curățarea de fire de paraf și de nisip a unor forme trapezoidale de fontă din ce în ce mai mari pentru a fi arămite. Munca este permanent controlată, li se cere ca suprafețele să fie lună, sunt obligați să muncească până târziu, sunt înjurați oltenește de director și de ”un popă mic și al dracului”. Atunci nu li se spusese pentru ce sunt acele trapeze, abia în 1966, când pe post de anjajat al Teatrului din Craiova, I. Sârbu însoțește un grup de colegi din teatrele este-germane la Târgu-Jiu, pentru a le arăta ce înseamnă Coloana Infinitului, atunci îi vine ca o străfulgerare din subconștient că acestea sunt trapezele care i-au mâncat tinerețea.

Grație unor profesori și directorului liceului din Petroșani, este primit la internat, cu bursă. Este perioada în care face sport de performanță, dă meditații pentru corigenți, muncește în vacanțe din greu pentru a se întreține. Sportul și munca reprezinta doza de încredere, cinste și umor autoironic care îl vor ajuta să reziste în viață.

Se încrie la Universitatea din Cluj, mutată la Sibiu din cauza războiului, optează pentru drept, dar mentorul său, Lucian Blaga îi sugerează Facultatea de Litere și Filozofie. În perioada 1940-’44 este mobilizat cu intermitențe pe front, la cucerirea Odessei, spre Crimeea, apoi Stalingrad. Atunci se întâplă momentul tragicomic al vieții când este declarat mort în 1942, la Stalingrad, iar colegii de facultate îi organizează o ședință de doliu.

Combinând studiul cu prezența în tranșee și prizonieratul, în 1945 își ia licența cu magna cum laude în Filosofia Culturii. În 1949, absolvă excelent Seminarul Pedagogic Universitar și devine la 28 de ani, cel mai tânăr conferențiar al României. Obține un post la catedra facultății pe care a absolvit-o. Ca dascăl e cuceritor, iubit de studenți, Profesor prin excelență.

În 1949, încep persecuțiile sistemului, i se cer articole denigratoare despre mentorii săi, Lucian Blaga și Liviu Rusu, pentru a-și păstra postul -  refuză. Toți trei sunt destituiți din posturile universitare. Se angajează ca profesor de psihologie, istorie, română la diferite licee din oraș. ”Eu îmi vindeam la talcioc cărțile din bibliotecă, pentru a putea să-mi cumpăr două pături militare rusești din care să-mi pot face un palton. Aveam, ca profesor, 500 de lei pe lună. Blaga avea 600 de lei, fiind ajutor de bibliotecar. În timpul acestei perioade cumplite (devenisem donator de sânge voluntar, primeam pentru 200 de grame de sânge 50 de lei și 1 kg de carne), Baconsky, pentru un singur poem (Despre chiaburi, CEC, Odă lăptarului meu), încasa între 3.000 și 5.000 de lei“.

În martie 1957 participă ca martor la procesul de acuzare a lui Ștefan Augustin Doinaș, anchetatorii așteptând să-și incrimineze prietenul, acesta îi ia apărarea. Este arentat în septembrie aceluiași an pentru ”omisiune de denunț”, i se propune colaborare cu securitatea pe care o respinge. Face șapte ani de detenție politică la București, Jilava, Gherla și lagăre de muncă forțată la Salcia, Giurgeni, Periprava.

Iese din închisoare în 1963, la 44 de ani, slăbit. În pofida studiilor excelente și limbilor pe care le vorbea (germana, maghiara, engleza, italiana, franceza și rusa) se întoarce în orașul de baștină, Petrila, și lucrează ca vagonetar la mină. În februarie 1964 este numit secretar literar la Tetrul din Petroșani, apoi este transferat la Teatrul din Craiova. Ultimul său exil fiind Craiova, din rațiuni cunoascute numai de Securitate.

Din 1957 până la moarte este urmărit fără întrerupere de securitate. Acest ”atlet al mizeriei” după cum îl numea Blaga  a trecut prin anchete, torturi, lagăre de muncă, supravegheri, presiuni, interdicţii, ca să ajungă, în cele din urmă, conform planului Securității, marginalizat și izolat.

„Dintre toate pușcăriile mele, Craiova mi se pare astăzi a fi cea mai cumplită și cea mai absurdă. Fiindcă e pe viață. Am dreptul la pachet și vorbitor, la plimbare, dar nimeni nu îmi trimite pachet, nimeni nu mă cere la vorbitor, chiar și la plimbare merg singur, singur, singur.“ [...] „Mi se asigură toate condițiile de a putea să mor înainte de a muri.“

Marin Preda, inspirat de biografia lui I. D. Sârbu scrie romanul ”Cel mai iubit dintre pământeni” care devine un bestseller al literaturii române, dar care nu este decât o reproducere fadă a parcursului existențial și personalității lui I. D. Sârbu, după cum el însuși îi declarase lui Preda.

 ”Eu de aceea nu pot înghite romanul lui Preda «Cel mai iubit...», nu pentru că eroul principal a împrumutat datele tragicomice ale vieţii mele, ci fiindcă, după ce face puşcărie şi mină şi filosofie, acest Petrini al lui rămâne la idioata întrebare ce i se pare esenţială: mă iubeşte sau nu mă iubeşte Matilda? Jalnic! [...] Petrini (nu Petrila) era fiu de muncitor, ajunge asistent universitar pe lângă cel mai mare gânditor din Cluj, apoi e arestat,  soţia sa ajunge ministereasă, el lucrează în mină. Până şi vânătoarea de şobolani aparţine biografiei mele. Cele de mai sus ar fi ale vieţii mele valuri: sunt şi ale lui Petrini. Diferenţa ar fi următoarea: Preda pune pe Petrini să filozofeze după ureche, iar eu ştiu filosofie, şi nu din auzite.”

Iată niște fragmente spicuite din ”Adio, Europa!” (doar vol. I), un roman autobiografic și de idei. O capodoperă, publicată postum, care nu a cunoscut momentul său de glorie, dar pe care îl merită cu prisosință.

Licheaua nu iubește – se face că iubește.

Nu crede – obligă pe alții să creadă.

Nu muncește – trăiește vorbind despre muncă.

Face carieră țipând: ”să se termine cu carierismul!”

Nu se descoperă, se acoperă (cu hârtii, ștampile, iscălituri).

Nu cunoaște, nu se cunoaște, nu recunoaște, în schimb, știe!

Nu are culoare – dar îți ia ochii.

Nu știe să cânte – deși are o formidabilă ureche muzicală (pentru sunetul banilor, pentru vocea șefului, pentru aria momentului oportun).

Minciuna este adevărul său, ipocrizia este meseria sa, lingușirea e Arta pe care o exersează în pace și onor.

Noi vrem să fim brazi, el este lichenul ce ne gâtuie (din dragoste, din patriotism).

El jură pe trecut ca să-și asigure ziua de mâine.

Nu-și iubește nevasta: o folosește la toți indicii.

Nu-și crește copiii: și-i aranjează.

Nu judecă: emite judecăți (despre alții).

Nu vorbește, spune. Nu spune, ia cuvântul.

Nu ia cuvântul fiindcă are ceva de comunicat, ci ca să se spună că a spus.

Nu se pricepe la nimic – pricepe însă totul.

Hai, nu mai fi moftuz, asta ți-e steaua! Dă-i înainte: deși ești pasăre, nu poți nici să zbori, nici să cânți. măcar pieri frumos, pre limba ta… Să ne trăiască dușmanii, fără ei nu am ști ce-i fericirea, ce e libertatea, cum stăm cu aleluia și progresul în ortografie și vinalcool… 

Genopolisul meu drag a avut în plină vâltoare a războiului de treizeci de ani, exact treizeci de ani de totală pace și independență. Se întâmplă, Casele din centrul unei explozii atomice scapă, se zice, de dărâmare, ca și băncile ce au avut norocul să fie prinse chiar în mijlocul tornadei caraibe. Am avut, așadar, trei decenii de autogestiune și nevasalitate. Și, cu toate acestea, din obișnuință ne-am comportat de parcă am fi fost ocupați de cel mai barbar dintre barbari. Ciuma și holera, deși nu apăruseră, erau totuși hiperprezente în măsurile noastre de precauțiune – ca să nu mai vorbesc de amploarea ce o luaseră instituțiile prin care – de bunăvoie, nesiliți de nimeni – ne autoinchiziționăm cu o fantezie suprahispanică, demențială. Ce ironie! 

Adevărul era că, indiferent de natura relelor de care m-am izbit în viață, gândul că dreptatea este de partea celor care plâng nu m-a părăsit niciodată.

Orice râs e de jos în sus, orice râs dezumflă, critică, relativizează. Arată cu degetul. Sparge oglinda, răstoarnă valorile, face dreptate prin egalizare și ignorare a ierarhiilor.

Francezii nu mai citesc marea literatură, ei scriu și citesc pentru popoarele care-i admiră, americanul mijlociu, teribil de harnic și eficace, e cult exact cât îi trebuie pentru business. E destul să răsfoiești două magazine nemțești ca să-ți dai seama că gradul de tâmpire și bunăstare este direct proporțional cu gradul de cultură la care ai renunțat fiindcă ai pierdut două războie unul după altul. La noi ce să mai vorbim? Trei romanțe și o chitară pentru toate sărbătorile de iarnă. Poate că adevărata cultură, ascunsă în popor, sau în cărțile care încă nu s-au scris (dar au fost trăite), nu piere și nu va pieri: ea se va retrage în pământul din care a ieșit. Ca și limba, de altfel. Ce ne trebuie 30.000 de cuvinte în dicționar, ce rost mai au literature bună, poezia de dragoste, iarba, stelele pe lac, dacă suntem bolnavi și murim de anemie sufletească? 

Există cuvinte Tanc, cuvinte Bombardier, Mitralieră, Rachetă. Cuvinte gaz lacrimogen, gaz asfixiant, gaz paralizant. Am văzut cuvinte viteze murind eroic în linia întâi, cunosc cuvinte ce au dezertat, ce s-au automutilat; cuvinte trecute la dușman, fofilate în spate, unde sunt căruțele cu pâine. Dar ce este mai trist este faptul că am văzut - și văd și astăzi – o mulțime de cuvinte moarte (pe baricade, în luptă, prin pușcării sau mânăstiri), cuvinte ucise pe la spate, mișelește, sau arse în cuptoare, și multe alte mici și nenorocite cuvinte, strivite chiar la naștere, direct pe buzele gângurinde ale copiilor. De cuvintele – văduve ce să-ți mai vorbesc? Ele își bocesc soțul, sau copilul, sau fratele.

-Nathan, oare fericirea e în renunțarea la tine, devotându-te altora? … E greu să renunți la tine?

-E greu să fii erou.

-Totuși, aș vrea să fiu infirmieră sau misionară undeva la capătul lumii. Cred că devotându-mă nenorocirii altora, mi-aș pierde orgoliul…

Toate, absolut toate ideile europene, au sosit având în mână un bici, o sabie sau un pistol. După ”idee”, imediat se găsesc trei martiri care mor pentru ea, o sută de ”intelectuali” posedați, o mie de mitraliere convinse și cel puțin zece mii de lichele carieriste.

Domnule profesor, înainte de a fi făcut planul revoluției mondiale, trebuia studiată problema asta a puterii: ce efect are această putere – a fotoliului, a pistolului, a sceptrului – asupra unor indivizi scoși la primă generație din iobăgie sau lumpenbalcanie, și urcați repede în posturi amețitoare. Forța asta care urcă prin fotoliu, prin fundul îngrășat, spre capul care se crede dintr-o dată alesul poporului, poporul însuși, zeul și Dumnezeul atotștiutor al lumii: forța asta care poate îmbolnăvi de cezarie pe oricine, de la ultimul motoflete rural până la fizicianul atomist, forța asta poate să transforme, în numai o generație, în numai zece ani, un om din popor într-un tiran sau satrap feroce, absolute rupt de mase și realități.

Lumea asta are nevoie astăzi de morală, înainte de folozofie, drept, religie sau știință. De o morală a adevărului simplu, a binelui simplu, a dreptății simple. De o morală care să-i controleze și pe suverani, și pe măturătorii de stradă. E un vis, ce altceva e viața decât o investiție păguboasă în vise din ce în ce mai utopice?

Ziariștilor străini noi le părem supuși, resemnați, toatal tâmpiți. Ei ne apar cretini, picați din lună, total în pom. Noi suntem înaintea lor cu un secol în ceea ce privește trăirea practică a Răului, ei sunt înaintea noastră cu un alt secol de judecare din afară a acestui Rău. Între noi și ei sunt subistoria, antiistoria, contratimpul afectiv: blestemele, răbdarea, ”lunga durată” a măcinării pe dedesubt, freaticele lucrături prin care materialul (la noi pământul, minele, petrolul, lemnul etc.) în alinață cu tovarășul de drum-nedrum, spiritual, nu urzește levantin cu moartea sau distrugerea birocrației prezente, ci doar compromiterea ei pe aici, pe colo, și anume în părțile cele mai subtil esențiale.

Napocos, maestrul meu spiritual, încercând să explice de ce ne lipsește, pe plan existențial, sentimentul tragic al vieții și al istoriei, a ajuns la convingerea că Europa fiind un organism unitar, în cadrul diviziunii funcțiunilor și valorilor ei, nouă ne-a revenit trista și totuși sublima misiune de a compromite, de a ridiculiza, de a badjocori toate iluziile, dogmele, utopiile ei. Latini ușor slavonizați, turciți de greci, germanizați de unguri, fanarioți bonjuriști și revoluționari de operetă (doar țăranii noștri analfabeți au știut să moară frumos pe roată, pentru dreptate și pământ), eram cât se poate de indicați pentru rolul de bufoni critici, atleți ai bășcăliei și bârfei împinse până la limitele magice ale negării negației, prin afirmarea până la scârbă a afirmației-afirmării.

Încep – deși nu sunt total de acord cu Napocos – tot mai des mă gândesc la acest ciudat cuvânt care se cheamă ”a batjocori”.

Fără îndoială, Napocos, chițibușar de formație germană, stătea intrigat în fața acestui cuvânt atât de bizar compus: bat-joc-ură. Ce caută ”jocul” exact la mijloc?

Suntem un popor care dansează, căruia îi place să danseze, așezat de Dumnezeu între popoare care înjură, care ne fură, care ne mint: mesianice, providențiale, de Allah sau de dracul trimise: între toate aceste seminții, net superioare nouă, noi suntem un biet popor care dansează: batjocul și probabil batjocorirea cu care ne apărăm de batjocură și batjocoritori – constituie esența jocului nostru în istorie și în politică. Mersul nostru, în ritm dialectic, când înainte, când înapoi, când, mai ales pe loc: hora, bătuta, învârtita, țarina: și la stânga și la dreapta, trei ciocane și un off, hop, hop, hop!

Petele de pe haină pot ieși la curățătorie, petele de pe conțiiință se usucă și se vântură ca polenul florilor de rozmarin, numai petele din trecut nici nu ies, nici nu se usucă. Stau ca ciupercile sub țărâna răbdătoare, stau și așteaptă te miri ce ploaie economică sau politică, ca deodată să țâșnească spre lumină ca un martor înviat a treia zi după încheierea dosarului.

Trebuie să nu ne pierdem bun-simțul acelui hotar ce există între real și ficțiune, între vis și trezie, între ceea ce este așa cum este și ceea ce ar putea să fie așa cum ar trebui să fie, fără să poată, totuși, să fie.

Lutul e ca un sfânt, lemnul e ca un martir, marmura e tainică și paradiziacă, bronzul e veșnic și puternic.

Ghips, totul e ghips, totul e la jumătate de drum între măreața buna intenție și o și mai măreață ducere la bun sfârșit. Până la 50% din orice proiect, strigăm ”ura, ura!”, spumegăm de entuziasm. Lucrăm repede, tot mai repede, până la 70%. Aici obosim, ne plictisim, nu mai avem asta, nu mai avem aia, investițiile-s epuizate, chiar și șefii se uită în altă parte, ce rost are să terminăm, să finisăm? Turnăm finalul în ghips, raportăm terminarea lucrărilor cu depășiri ale normei și cu procent de 11,82% economii la… bronz, piatră, marmură.

Natura creează indivizi după curba fatală a lui Gauss. Din o sută de indivizi, 25% sunt superior dotați (unul e eminent), 50% sunt mediocri, și alții 25% sunt inferior nedotați (dintre ei, unul e sigur cretin). Ei bine, inferior cretinii rezistă fantastic la noile sisteme de învățare, ei promovează, ei se descurcă la trepte, ei își impun stilul întregului sistem de învățământ. Asta e cea mai uriașă din revoluțiile ce au avut loc, după revoluție, la noi: schimbarea curbei lui Gauss, proștii declarați genii, deștepții declarați incapabili. Nici un copil de țăran, nici un copil de muncitor nu pătrunde în vreun liceu teoretic -iată învățământul burgheziei noi, secundat îndeaproape de învățământul particular, în care cei cu bani își pregătesc odraslele pentru universitate.  Egalitatea de șanse, care mi se părea un principiu sancrosant al ideii de socialism, a devenit, ca și curba lui Gauss, un vis al nopții eterne.

În orice bărbat, după cincizeci de ani apare spectrul dureros al morții pustii, sub forma unui complex de vinovăție față de viață. Începi să te uiți după copiii altora, te apucă nevoia să-i iei în brațe, să te uiți lung la joaca lor, furând astfel câte ceva din ”câmpul” minunii trupului și privirii lor. 

Anca mi se urcă în brațe și începu, gângurind, să-mi desfacă nodul cravatei. Nu am ținut niciodată așa ceva în brațe: îmbrățișasem, la figurat idei, idealuri, adevăruri, iluzii, legi drepte și legi false: convinsesem și mă convinsesem, crezusem și nu mă încrezusem: dar toate aceste penibil de mărunte și relative deșertăciuni mi se păreau a fi simple semințe de mestecat și scuipat, în comparație cu minunea asta ce mirosea a lapte, a viață, a rai. O sărutai, o strânsei la piept. Mă topii tot, îmi dădură lacrimile. Încercam o formă de fericire necunoscută, sublimă, animalică, teribilă și de neiutat. Anca îmi pieptăna șeveliura de leu bătrân, mă făcea ”țumos”.

Se spune că, într-o iarnă foarte geroasă, o vrabie naivă și flămândă, nemaiputând de foame, ieși din cuib să caute ceva de ciugulit. Frigul – fiind cel mai înaintat frig din istorie – îngheță pe loc și biata vrăbiuță căzu bocnă în șleaul unui drum ce ducea înainte, tot înainte. Trecu pe acolo o vacă. Această vacă se bălegă, și această balegă, spre imensul ei noroc, căzu peste trupul ei înghețat. Căldura acestui dar picat din cer o făcu pe vrăbiuță să se dezghețe și să se simtă liberă, pe soartă stăpână. Își scoase capul de sub plapuma norocului și începu să ciripească. O pisică, flămândă și ea, trecând pe acolo, o auzi: sări la ea, și, cât ai zice ”pace”, o înghiți pe nemestecate. Atât e fabula – dar are trei morale. Unu: nu toți cei care te vâră în rahat îți vor răul. Doi: nu toți cei care te scot din rahat îți vor binele. Și trei: când ești în rahat mănâncă și taci din gură. Acum, desigur, morala se poate adapta după timp și spațiu.

Suntem profund nerentabili din punct de vedere moral. Proiectați inițial de a fi o prețioasă investiție de Spirit și Jertfă, ar fi trebuit să producem dragoste, liberate, lumină la toți indicii, cu toți parametrii și toate diferențialele divine ce ni s-au dat. Dar iată rezultatul: frică, foame. Crime, minciună, ură. Junglă. Bolgie. Calvarii în jos, anticristice și antitămăduitoare. Binele s-a retras din lume, putrezește, probabil undeva sub Mai-Binele tuturor răscoalelor, jertfelor, revoluțiilor făcute în numele lui. Toate vorbele mari ca frunzele toamna, au căzut din Pomul Vieții, putrezesc acum și mor.

Orice bătaie politică e un act de mântuire, Imitaio Christi, formă prin care ești descărcat de frică și lașitate, iar Lumea și Cerul sunt obligate să-ți preia dosarul penal și mărturia ”de apoi”.

Marx plângea: la zidul plângerii, la zidul chinezesc, la zidul Berlinului, Coreii, Vietnamului, la zidul ce desparte azi  nu numai Europa, America, Asia, dar și absolut toate conștiințele lucide ale acestei lumi, în care bogații au până și monopolul libertății, dar săracii doar dreptul de a se supune și aplauda, fără murmur și șovăire.

Sacrul – de altar, de jertfă, de templu păgân – persista. Poate că aici va fi decapitată limba noastră, poate că de pe această scenă vom urla în ultimă disperată agonie, ”Adio, Europa!”, în timp ce balaurul asiatic ce ne ține de mult în ghearele lui, ne va mastica încet-încet, sub ochii cretini ai presei libere internaționale… Parcă eram în infern, dacă aș fi rupt o scândură sau un petic de cortină, ar fi curs sânge, sânge adevărat, și nu cerneală roșie de recuzită.

Inițiații antici vorbeau de trei stări normale ale oricărui om: starea de veghe, de somn și de vis. Din nenorocire (sau, cine știe, din alte rațiuni mistice ascunse nouă), istoria ultimelor șase decenii – spre imensa ofensă și rușine a lumii noastre, hiperprogresiste și ultracivilizate) a impus o a patra stare, total antinaturală, dar din ce în ce mai actual și universal folosită: e vorba de starea de claustrare. De închidere. Care e veghe, somn și vis, legate de tainele timpului, spațiului, suferinței și morții.

Nu e totuna să știi ce e o rană studiind o rană: trebuie să fii sau să fi fost tu însuți cândva rănit, mai mult, trebuie să devii tu însuți rană, numai rană; nu e totuna să vorbești de întuneric sau să fii în întuneric, să știi totul despre pieire și moarte sau să fii tu și întregul tău neam în permanentă stare de murire și pieire…

Mă strânsese aproape. Ca pe un copil. Ca pe un copil bolnav. Cu vocea ei de duminică seara, începuse să-mi spună povestea mea și a neamului meu. Suna altfel decât când o rosteam eu; suna ca într-o biserică un psalm, sau o parabolă uitată, sau cântată de fecioare albe, sus, pe deal, seara, când bate vântul dinspre Parânguri. 

Cerul e același ca acum zece mii de ani, Socrate umblă prin cetate să-și procure, la negru, de la studenții comuniști greci, cucuta de care va avea neapărat nevoie mîine, sau, cel târziu, poimâine. Filosofii lumii au devenit economiști, moraliștii aceleiași lumi nu mai știu de care stâlp al imperativului politic să agațe sau să spânzure așa-zisul liber arbitru care ne-a mai rămas. Preoții marilor religii învață pe ascuns să cânte Internaționala, tineretul lumii dansează, urăște, urlă, fără să mai creadă în absolut nimic și nimeni. La noi, fanarioții autohtoni își întorc fesurile pe dos, în țările cele mai catolice se încearcă împăcarea între acest ghips de lângă noi și acel evreu naiv și sărac care a fost răstignitul Hristos.

Iar acum, lângă trupul tău sfânt și curat, trebuie să-ți mărturisesc cu inima bucuroasă că, tot acolo, împreună cu Bunicul tău, am compus noi un fel de Dacarug, zece rugăciuni în trei trepte și un acoperământ. Erau foarte scurte, teribil de fierbinți și de esență. Începeau cu închinarea isihastică: ”Doamne Iisuse Hristoase, miluiște-mă pe mine, păcătosul!”. Apoi, urmau trei rugăciuni de primă treaptă: cea de Frică, cea de Bătaie, cea de Foame. Acestea se rosteau dimineața. A doua treaptă conținea rugăciunea de Singurătate, cea de Iertare și cea de Mântuire. Ele se rosteau pe dinlăuntru, seara, după stingere. Iar a treia treaptă, care nu se rostea, ci se gândea numai, și numai în nopțile când te trezeai din somn, mușcat de inimă și de carne, era alcătuită din trei rugăciuni cele mai scurte, dar și cele mai dureroase: rugăciunea de Mamă, cea de Țară și cea de Libertate. Bolta acestui Decarug, cel de Acoperământ și Trecere era o rugăciune despre Moarte. Ea se cânta în mare taină, ori de câte ori vreunul din noi era cuprins de moarte sau chiar murea.

După ce rămăsesem singur, întins pe niște mucede rogojini, nemaiștiind când e noapte și când e zi, le rosteam întruna, ca un rozariu, urcând și coborând treptele spre Moarte. Simțeam atunci, ca și cum, că minunea e posibilă și că, într-o binecuvântată oră, El, Iisus Hristos, îmbrăcat în zeghe, bătut și schingiuit, va fi introdus în zarca mea. Îl voi recunoaște imediat – nu după răni, nici după aureolă – Îl voi recunoaște după privirea aceea a Lui, a Ochiului șapte; îi voi face loc lângă mine, pe rogojină, și din clipa aceea aș putea considera că am terminat cu istoria, cu lumea, cu nevoia de a spera și a mă ruga…

Mă simțeam fericit în brațele ei, aveam sufletul plin de un fel de triumf al înfrângerii, împăcării cu soarta, al liniștii din adâncuri. Îmi scoteam sandalele lungului drum prin pustiu, cineva îmi spăla picioarele de pelerin rătăcitor. Pereții celulei noastre se topiră în cețurile oboselii, o pace și o transparență de acvariu somnolent ne cuprinse. Adormiserăm unul în brațele celuilalt, fără frică, fără griji, fără gândul scrâșnit al zilei de mâine. Ca o pasăre mică și blândă, trupul cald al femeii mele se mulă în golul dintre gura și genunchii mei. Cineva râdea încă, dar departe de noi, foarte departe.

Toate durerile lumii sunt în aer, rămase în vânt, insolubile; diplomații marilor puteri se învârt după vișin, dansează perinița, flutură batista și se sărută în fund, reciproc avantajos. Nici un tratat serios nu a fost semnat, nici un zid nu a fost dărâmat, nici o țară nu a fost cu adevărat redată libertății prin autodeterminare. Vorbe, vorbe, vorbe: nimic nu se câștigă, nimic nu se schimbă, totul se amână sau moare de urât și scârbă…

Noi nu putem pleca pentru simplul motiv că avem un uriaș talent de a suferi și îndura; nu plecăm fiindcă ne-am obișnuit să cărăm – nu pe un delușor ca Golgota, ci într-un Bărăgan fără de sfârșit și fără de speranță – această cruce care e a noastră și pe care o și iubim.

Toate bisericile catolice vechi te întorc înspre evul mediu romantic sau gotic. Bisericile noastre ortodoxe vechi, chiar dacă nu au mai mult de două-trei sute de ani, te scufundă dintr-o dată în primitivitatea teribil de expresivă și sacră a primelor veacuri de creștinism.

Spiritul ortodox se înalță din furnicarul tradiției, memoriei strămoșilor: ochiul creștinului, înainte de a cunoaște singurătate Luminii, trebuie să treacă prin pădurea plină de sfinți, mucenici, ctitori, preaînalți părinți și voievozi. Când intri în biserică nu mai ești singur, nici nenorocit. Toți acești înaintași ai tăi au murit martirizați. Ei te așteaptă ”dincolo”. Când ieși din biserică, uiți de singurătate, te poți întoarce la ai tăi, la stână, la pădure.

Mitul cumplit al lui Iov – pe care îl trăim aievea și astăzi – se bazează pe un pariu în ceruri. Atunci acest pariu a fost câștigat de bunul Dumnezeu, fiindcă Iov nu și-a pierdut credința: astăzi, mă tem, Iov a devenit un fel de Ioviță, e gata oricând la o înțelegere cu diavolul numai să-și salveze bruma de viață de aici: fiindcă în cealaltă nici nu crede și nici nu e interesat să ajungă.