Adevărul este de partea celor care tac și suferă, tac și rabdă...

”Adio, Europa!” este un mare roman ce onorează literatura română. Un roman ce merită să fie scos din uitare, citit, studiat. Un roman ce ne privește. Excepționalitatea acestei cărți se datorează unei vieți deosebit de încercate, marcate de terorizări permanente, un destin de un dramatism inegalabil. Romanul ăsta se narează cu strigăt. Aici sunt evocate adevăruri cutremurătoare, dure, incomode. O istorie ce ar fi putut fi împresurată cu plâns, dar eroul acesteia a ales râsul, iar pentru asta e pedepsit crunt, cu scop de anihilare. Nu le reușește, de aia metodele devin din ce în ce mai perfide. Iar sfârșitul acestei vieți e greu de povestit, se bocește, cu lacrimi fierbinți ce ard pe dinăuntru.

Un roman polivalent, trasfigurator, răscolitor. Din volumul II am ales câteva pasaje ce conțin simboluri deosebit de evocatoare.

 

Calul nu e inteligent ca un câine, e altfel; are noblețea și resemnarea sa stoică, o formă de istoricitate vecină cu sfințenia și martiriul. Dar ciudat, ceea ce era fantastic, de neuitat, sublim în felul său, mi s-a părut că niciun cal (în afară de cei împușcați) nu murea întins. Nu! Ci cabrat, cu gâtul, greabănul, capul încordate în sus. Într-o ultimă crispare – înainte de a-și da sufletul, trupul încerca o ultimă ridicare. Și în această postură nobilă și tragică îi înțepenea moartea, gerul îi îngheța după. Ochii le erau scoși de păsările răpitoare, dar carnea trupului le era tare ca cremenea. Ciocănită, suna ca marmura. Pe sute de kilometri, zeci de mii de asemenea cai înghețeți, în posturi de statuarie sculturală ce ar fi putut să facă concurență, mai mult: să facă să pălească toate frizele de pe toate Parthenoanele lumii. Nu existau doi cai să moară la fel. Fiecare, în clipa ultimei zvâcniri, își realiza forma de supremă frumusețe și mândrie.

 

În urmă cu o jumătate de secol, pe vremea când acest paltin era un băietan destul de tânăr, un nebun sau un disperat, cine știe de ce, a bătut în carnea copacului un piron de fier gros și lung. Ei bine, pironul nu a putut fi eliminat, copacul l-a închis în el, ca pe o rană. Un pădurar mi-a explicat că fiecare fibră din acest copac e, încă și astăzi, strâmbată de durere. Până și frunzele de sus știu de acest piron, celulele lor poartă însemnul acestei răni...

Fără îndoială, ceea ce vedeam – copacul, cuiul, rana – îmi transmiteau ceva. Dar nu-mi dau seama ce anume. O stare de vrajă și scufundare în vis, asemănătoare cu cea de acum, nu avusesem decât în copilărie, privind ore întregi focul aprins de tata când înnoptam în pădure sau când plecam după alune, rămâneam cățărat pe o stâncă, a râului ieșit dintre stâncile strâmtorii. Poate că și apa de atunci nu era o apă oarecare. 

Nimic în lumea asta nu e întâmplător, nimic nu este mut, lumea mi se pare într-adevăr acea lume de simboluri – de semințe, oglinzi, văluri – prin care spiritul și Marele Anonim își ascund tainele, tocmai ca să poată să ni le ofere, să ni le apropie, să ni le reveleze.

 

Peștera asta poate fi considerată ”buricul pământului”, le nombril cosmique, fiindcă totdeauna stăm în centrul unui cerc a cărui circumferință e pretutindeni și mijlocul nicăieri... Iată, acolo în fund e un stâlp: el simbolizează axa lumii. Bolta acestei peșteri e cerul înstelat, sub tălpile noastre se ascund tainele iadului. Lao-tze s-a născut într-o peșteră, Pitagora a meditat într-o peșteră, Iisus s-a născut și, mai apoi,  a fost înmormântat într-o peșteră. De aici El - și mulți alți inițiați – au coborât în infern, ca apoi, de acolo, să regăsească drumul spre absolut, spre supremul Bine.

 

Noi aici suntem victimele, ostaticii, prizonierii acestui război ce s-a declarat deja într-o mare parte a lumii, dar iată că noi suntem în măsură de a ști și de a fi experimentat faptul că cea mai umilă rugăciune, făcută cu dragoste și cu credință, te apropie de adevăr, mai mult decât zece laboratoare de fizică sau biologie,  decât o sută de sateliți sau un milion de matematicieni sau fzicieni amețiți de propria lor beție; nu are rost să vă demonstrez matematic că minus UNU (-1) este nu numai un grav simbol de perpendicularitate, dar și o primă condiție de mântuire, pentru orice individ sau popor ce a fost declarat a purta semnul minus pe umerii sigurătății sale în lume și istorie.

 

Și poate cel mai frumos lucru pe care l-am citit despre iubire:

”La noi, îmi spunea ea, și o auzeam și acum șoptindu-mi de aproape, la noi căsniciile se leagă din ochi, nu prin cuvinte. Oamenii se văd, se recunosc, se iau de mână. Nici un cuvânt despre dragoste, niciun jurământ. Se așază la casa lor, intră în griji, fac la copii, se închină, îmbătrânesc, încep să se uite spre munte, așteptând cu rost și chibzuință sfârșitul cel de obște. Cel mai frumos cuvânt de dragoste, ce se rostește sub șindrilele sau prunii ăștia, o singură dată în viață, ar fi: ”Bărbate, aș vrea să mor înanintea ta!...” Vezi paltinul acela tăiat? Pe sub pământ, rădăcinile îi sunt încă vii, el continuă a trăi încolăcit de rădăcinile celui netăiat. Se spune vreun cuvânt, e nevoie de vreo juruință? Nimic. Dragostea, la noi, aici, nu e chin, nici întrebare, nici reciprocă scurmare și pândă. Dragostea e tăcere, e umbră și vis. E mai-mult-decât-cuvânt: e noimă, rost, primire și trimitere; e muntele alb sub care vom plesni ca mugurii, într-o altă veșnicie...”

Recenzie publicată în revista Webcultura