În copilărie eram bucuroasă să prind din zbor semințe acoperite cu puf alb din corola florilor. Pentru mine ele aveau o semnificație aparte și însemnau scrisori. De fiecare dată aveam convingerea că primesc un mesaj de la oamenii dragi aflați departe. Nu atât de departe, dar între noi era o graniță. O graniță nedreaptă. (Atâtea granițe nedrepte avem noi pe aici!)  Încât întâlnirile noastre erau anevoioase, lungi, ostenitoare, dar în aceeași măsură de așteptate și dorite. Astăzi am prins o astfel de parașută florală și mi-am amintit de scrisorile pe care le scriam și le primeam în copilărie. Scrisorile erau acea unică modalitate de a scurta distanța și a potoli dorul până la o nouă revedere. Deși ajungeau și ele foarte greu, dacă trimiteam vreo ilustrată de Nașterea Domnului, aceasta ajungea, de obicei, în prag de primăvară. Scrisori naive, puerile și sincere. Uite așa mi-am amintit de copilăria și copilul de atunci. Un copil care spera, aștepta și visa. Mult. Cu ochii deschiși.