Fructele mâniei de John Steinbeck

John Steinbeck, născut la 27 februarie 1902, la Salinas în Statele Unite și decedat la 20 decembrie 1968 la New York, este un scriitor american.

Acesta a câștigat Premiul Nobel pentru literatură în 1962 „pentru scrierile sale realiste și imaginative, combinând atât umorul delicat, cât și percepția socială acută”. Este considerat „un gigant al literaturii americane”.

În majoritatea lucrărilor lui Steinbeck acțiunea are loc în inima Californiei, în special în Valea Salinas și în zonele de coastă ale Californiei. Lucrările sale explorează frecvent tema destinului uman și injustiției, în special în rândul muncitorilor și fermierilor oprimați. Romanul Fructele mâniei (The Grapes of Wrath) este publicat în 1939, pentru care autorul primește Premiul Pulitzer, un an mai târziu.

Romanul urmărește aventurile familiei Joad în perioada Marii Depresiuni (criza economică din anii 1930 din Statele Unite ale Americii). Familia extinsă Joad împreună cu un preot își părăsesc locul natal și se îndreaptă cu o camionetă veche spre vestul Californiei în căutarea unui trai mai bun, așa precum fac și multe alte familii din sud. În această călătorie întâlnesc oameni ghidați de aceleași intenții, dar și oameni dezamăgiți care se întorc la baștină și care le vorbesc despre dificultatea de a găsi o muncă constantă, remunerările foarte mici și tacticile neoneste la care recurg proprietarii de plantații. Aceștia își continuă drumul, își instalează corturile în câteva tabere și se conving de condițiile dificile ale muncitorilor, în deosebi, din taberele guvernamentale. Pretutindeni sunt oameni disperați, flămânzi, obosiți să-și caute permanent de lucru pentru a supraviețui.

Brațele de muncă în exces pentru volumul de muncă diponibil - condiții create artificial de însuși proprietarii de terenuri agricole prin distribuția de anunțuri neveridice - îi somează pe oameni de accepte orice muncă pentru o remunerare derizorie care abia dacă le ajunge să-și potolească foamea. Orice revoltă este înăbușită, câteva intenții sporadice de grevă se termină cu amenințări, agresiuni și omucideri.

Un roman care te învață că goana după o viață mai bună altundeva nu este decât o goană după himere. Dar că orice căutare te învață ceva, ceva care rămâne cu tine, care nu-ți poate fi luat și care se numește experiență de viață.

Iată câteva fragmente:

Bine, ia-le de aici – toate vechiturile - și dă-mi cinci dolari. Dar să știi că nu cumperi numai vechituri. Ba chiar mai mult încă - ai să pricepi odată -, cumperi și amărăciune, și durere. Cumperi un plug cu care să-ți îngropi copiii sub brazdă, cumperi brațele și mintea care ar fi putut să te salveze. Cinci dolari, nu patru. N-am cum să le mai car îndărăt… Bine, ia-le cu patru. Dar te previn, cumperi unelte ca să tragic brazdă peste copiii tăi. Și nu-ți dai seama. N-ai cum să-ți dai seama. Ia-le cu patru dolari.

Cum să putem trăi fără viețile noastre? De unde să mai știm că suntem noi dacă ne pierdem trecutul. Nu-l lăsa aici! Dă-i foc!

Ședeau acolo și priveau lucrul acela ce se mistuia în flăcările-aducerilor aminte. Cum o fi oare când nu știi ce lume se întinde dincolo de pragul casei? Cum o fi oare să te trezești noaptea și să știi, să știi că salcia nu mai este acolo unde se afla? Poți trăi fără salcia aceea? Ei nu, nu poți. Salcia ești chiar tu însuți. Chinul îndurat pe salteaua de acolo – durerea aceea înfiorătoare – este însăși făptura ta.

Singurul lucru de care trebuie să ții seama este că omenirea face întodeauna măcar un pas mic înainte, se poate întâmpla să mai alunece puțin înapoi, dar cu niciun chip nu se întoarce de-a binelea din drum. Asta se poate dovedi și atunci înțelegi de ce cauza noastră e din zi în zi mai puternică. Înțelegi că nu s-a pierdut de fapt nimic, deși se pare că s-ar fi pierdut.

A fost o vreme când ședeam pe pământul nostru. Atuncea ne cunoșteam hotarele și știam cât de mare ne e plapuma. Bătrânii mureau și copiii veneau pe lume, și noi rămâneam mereu același lucru… o familie… ceva întreg și limpede. Da acuma nimic nu mai e limpede. Nu știu cum să mă mai descurc. Nimic nu mai e în stare să păstreze lucrurile limpezi.

Știi la cine m-am tot gândit? La Casy? Mult mai vorbea. De multe ori m-a plictisit. Da acuma m-am gândit la ce spunea el și mi-am adus aminte… tot țiu minte. Spunea odată că a plecat singur în pustie să-și afle chiar sufletul lui, și a înțeles atuncea că n-are niciun fel de suflet care să fie numai al său. Zicea cum a descoperit că n-are decât o mică fărâmă dintr-un suflet mare și minunat. Spunea că pustietatea nu poate fi de niciun folos, nu e bună, fiindcă mica lui fărâmă de suflet nu face doi bani dacă nu stă alături de rest, să alcătuiască un singur tot. E ciudat cât de bine îmi aduc aminte. Atunci îmi părea că nici măcar nu-l ascult. Da acuma știu că un om singur de nimica nu e bun.

Bărbatul, bărbatul trăiește din sărituri… un copil se naște și un om moare, asta-i o săritură… cumpără o bucată de pământ și pierde pământul, asta-i încă o săritură. Femeia… e ca o curgere necurmată, ca o apă, mai face un vârtej, mai dă peste-un zăgaz, dar râul se duce tot mereu la vale. O femeie așa vede lucrurile. N-o să ne sfârșim. Oamenii merg înainte… se mai schimbă ei puțin, poate dar merg mereu înainte.