Primăvară neagră de Henry Miller

 

O confesiune sinceră a lui Henry Miller. Un roman conceptual, nescandalos al acestui mare scriitor american.

Autorul și-a scris romanul într-un limbaj spumos, efervescent, inepuizabil. E surprinzător felul în care Miller își construiește frazele, nicidecum nu poți să intuiești unde vrea să ajungă, te coboară și te înalță cu o uluitoare repeziciune. În roman se regăsesc o varietate de teme, imagini, simboluri. Moarte, viață, mizerie, butoni de la manșetă, New York, Paris, China, femei. Se remarcă o pronunțată nevoie de a trăi în afara timpului:

Prezentul? Nu există așa ceva. Există un cuvânt numit timp pe care nimeni nu-l poate defini. Este un trecut și un viitor și Timpul le străbate ca un curent electric. Prezentul e o condiție imaginară, o stare de vis… un oximoron. Uite un cuvânt pentru tine, ți-l dăruiesc. Scrie o poezie despre el.

Voi credeți că un poem trebuie să fie cuprins între două coperți. În clipa-n care ai scris ceva, poemul încetează. Poemul e prezentul pe care nu-l poți lămuri. Îl trăiești. Totul poate fi un poem cu condiția să conțină timp.

Romanul e o invitație de a o iubi viața cu tot ce are mai hidos și mai barbar în ea. Toate se dezintegrează, se distrug, sunt atinse de o imensă mizerie. Și dincolo de astea rămâne în starea de disperare ceva superb, o energie care propulsează înainte.

Și chiar atunci când ești mort și uitat, mai rămâne o particulă microscopică din tine, care dă muguri; și fie trecutul și viitorul pierdute, mai dăinuie o fărâmă vie care crește.

Romanul nu duce nicăieri, nu are un scop, e o construcție imaginativă, conține stări și impresii contradictorii. Dar stilul e captivant, prin cinism, ferocitate, romantism, umor negru, curaj, pasiune.

Pământul nu cunoaște nici Dumnezeu, nici milă, nici iubire. E un pântec care creează și distruge. Iar omul nu e al pământului, ci al lui Dumnezeu. Așadar la Dumnezeu lăsați-l să se ducă, gol, istovit, stricat, scindat, mai singur decât cel mai adânc defileu.

Cartea este despre singurătatea artistului, care caută continuu și fără succes sensul vieții, creației și iubirii. Fluxul de conștiință îl poartă pe Miller prin labirinturile fanteziei și adâncurile întunecate ale conștiinței - cu toate acestea, el nu poate găsi vreun remediu împotriva singurătății și inutilității de a se regăsi în nicio lume. Impresia despre Primăvară Neagră, pe care scriitorul a numit-o „o încercare de a lăsa o cicatrice pe fața Universului”, rămâne neobișnuit de puternică și pregnantă.

Elegie de iarnă

 

Primește ninsoarea asta dezlănțuită și las-o să-ți așeze pacea în inimă. Privește, fiecare fulg e o lacrimă tranfigurată a copilului din tine. Lacrimi pentru toate speranțele surpate înainte de a rodi. Lacrimi pentru toate bucuriile ce ți-au fost furate cu o nemiloasă nepăsare. Lacrimi pentru toate dorurile lăsate fără răspuns. Lacrimi pentru toate făgăduințele uitate. Lacrimi pentru toate visele aruncate ca o haină găurită. Și lacrimi neplânse, lacrimi grele, care n-au putut trece de hotarul pleoapelor, pe care le-ai păstrat pentru ziua în care le vei putea elibera cu sughițuri. Apoi, liberă, ușoară, ai fi vrut asemenea acestor fulgi să nu-ți pese în palma cui vei cădea. Știind că niciun fulg de zăpadă nu cade vreodată într-un loc greșit.

Lasă grijile, neliniștile, mâhnirile în ziua de ieri. Contemplează această nesperată binecuvântare. Cufundă-te într-un somn adânc, lung, fără gânduri și fără vise. Trezește-te cu bucuria unui nou început. Redescoperă lumea așa cum o descopereai în copilărie, ca pe un basm în care miracolele erau pretutindeni.

Inventează-ți o nouă speranță - mai puternică, mai trainică -, pune-o drept catarg la corabia vieții și înaintează în Marea Călătorie. Caută cu stăruință și cercetează cu de-amănuntul comori trecute de ceilalți cu vederea. Fii sigură că nici un val și nici un curent nu te vor putea doborî.

Găsește bucuria în ce e statornic și nepieritor. Vei descoperi că cele mai mari bucurii sunt la doi pași de tine și sunt gratuite. Ai nevoie doar de ochi care să vadă, de urechi care să audă și de o inimă care să simtă.

Când simți că dorul te inundă, adună-i energia creatoare și plăsmuiește ceva. Vei sesiza că cel mai neînsemnat lucru emană simfonii unice de culori, de viață, de lumină. Vei regăsi acolo tresărirea inimii tale, vibrația sufletului înfierbântat, sinceritatea sentimentului.

Uită toate făgăduințele ce ți s-au făcut cândva. Fă-ți făgăduințe ție însuți, ascunde-le sus de tot, după aștri și lasă-te călăuzită de ele. Nu-ți poți greși destinația. Mai ales când destinația e cerul.

Și viseză. Cu ochii deschiși. În culori. Nemăsurat. Pueril. Excentric. Abracadabrant. Îndrăzneț. Ireductibil. Paradisiac. Senzațional. Viguros. Electrizant. Vulcanic. Irezistibil. Inefabil. Ilar. Visează continuu astfel încât visele să-ți vadă strălucirea și să te găsească în caz că vor rătăci nițel.

Dorește-ți imposibilul! Privește nevăzutul! Caută necunoscutul! Atinge intangibilul! Și crede cu toată puterea necredinței tale.

            Text publicat în revista Garbo

Ce spun eu și ce înțelegi tu de Deborah Tannen

 

Cartea pornește de la ideea că există diferențe de gen în felul de a vorbi. Deși diferențele dintre stilurile de conversație nu explică toate problemele care apar în relațiile dintre femei și bărbați. Relațiile sunt uneori amenințate de probleme psihologice, cum ar fin incapacitatea de a oferi iubire și afecțiune, egoismul autentic și de efectle reale ale nedreptăților politice și economice. Dar, de asemenea, sunt nenumărate situații de conflict din cauză că partenerii își exprimă în moduri diferite sentimentele, gândurile și părerea.

O abordare transculturală a diferențelor de gen în stilurile conversaționale susține că orice comunicare dintre bărbați și femei are de suferit atunci când bărbații urmăresc să le domine pe femei. Ținând cont că bărbații se raportează la lume ca la o ierarhie socială, în care ei se află fie pe o treaptă superioară, fie pe una inferioară. În timp ce femeile se percep ca ființe individuale aflate într-o rețea de conexiuni.

Comunicarea este un act continuu de echilibrare, care jonglează între nevoile contradictorii de intimitate și de independență. Intimitatea este esențială într-o lume a conexiunilor în care indivizii negociază rețele complexe de prietenie, atenuează diferențele, încearcă să ajungă la un consens și să evite să se erijeze în superiori. Într-o lume în care statutul face legea, independența este esențială, căci o modalitate primară de a-ți dovedi poziția superioară este să le spui celorlalți ce să facă, în timp ce faptul că primești ordine este semnul unui statut inferior. Deși toți oamenii au nevoie atât de intimitate, cât și de independență, femeile au tendința să se focalizeze pe cea dintâi, iar bărbații pe cea de-a doua.

Faptul că femeile au fost etichetate drept ”cicălitoare” ar putea fi o consecință a interacțiunii dintre stilul bărbaților și cel al femeilor; multe femei sunt înclinate să facă întocmai ce li se cere, în timp ce mulți bărbați tind să opună rezistență chiar și numai ideii că cineva, îndeosebi o femeie, le-ar spune ce să facă. O femeie va avea tendința să repete o cerere rămasă fără răspuns, deoarece este convinsă că soțul ei va face ceea ce îi cere, cu condiția ca el să înțeleagă că ea chiar vrea ca el să facă acel lucru. Un bărbat însă care vrea să evite sentimentul că primește ordine ar putea instinctiv să aștepte o vreme înainte de a face ceea ce i se cere, ca să aibă sentimentul că acționează din proprie inițiativă. Ceea ce rezultă este cicălirea, pentru că, de fiecare dată când ea repetă cererea, el amână realizarea acesteia.

Interpretarea  metamesajelor de statut și de conexiune în orice act de comunicare depinde de modul în care sunt spuse și făcute lucrurile. De exemplu, când e vorba de o compătimire, contează ce cuvinte se folosesc, pe ce ton sunt spuse, ce mimică și gesturi le însoțesc, căci toate acestea influențează impresia produsă.

Femeile și bărbații sunt adesea frustrați de felul în care celălalt răspunde la așteptările și problemele lor, iar apoi sunt și mai răniți de frustrarea celuilalt. Bărbații se simt frustrați când încercările lor bine intenționate de a ajuta o femeie să-și rezolve problemele nu sunt întâmpinate cu recunoștință, ci cu dezaprobare. Un bărbat spunea că îi vine să-și smulgă părul din cap din cauza unei iubite care îi vorbea continuu deapre problemele pe care le avea la muncă, dar refuza să accepte vreun sfat de la el. Un alt bărbat a comentat că femeile par să se bălăcească în propriile necazuri, vrând să vorbească mereu despre ele, în timp ce el și ceialți bărbați vor să scape cât mai repede de probleme, fie găsind o soluție, fie luându-le în derâdere.

Încercarea de a rezolva o situație sau de a soluționa o dificultate se focalizează asupra mesajului discuției. Pentru majoritatea femeilor însă, care întâmpină de obicei probleme la locul de muncă sau în relațiile de prietenie, mesajul nu este aspectul principal al relatării. Metamesajul este cel care contează. Aducerea unei probleme în discuție reprezintă o invitație pentru exprimarea înțelegerii (”Știu cum te simți.”) sau pentru o plângere similară (”Așa m-am simțit și eu când mi s-a petrecut ceva similat.”). Cu alte cuvinte, discutarea problemelor vizează consolidarea relației prin transmiterea metamesajului: ”Suntem la fel; nu ți se întâmplă doar ție”. Femeile sunt nemulțumite atunci când nu doar nu primesc această consolare, dar, dimpotrivă, simt o distanțare provocată de sfat, care pare să transmită metamesajul: ”Nu suntem la fel. Tu vii cu problemele, eu am soluțiile.”

Așadar, cine vorbește mai mult, femeile sau bărbații? Informațiile aparent contradictorii sunt reconciliate de diferența dintre vorbire publică și vorbire privată. Mai mulți bărbați se simt în largul lor în timpul ”vorbirii publice”, în timp ce mai  multe femei se simt în largul lor în timpul ”vorbirii private”. Nu este amuzant faptul că multe femei sunt profund rănite când bărbații nu vorbesc cu ele acasă și mulți bărbați sunt profund frustrați din cauza că simt că-și dezamăgesc partenerele, fără să înțeleagă unde au greșit sau cum altfel ar fi trebuit să se poarte.

Înțelegând că bărbații și femeile au idei diferite despre importanța vorbirii în cadrul relațiilor, femeia poate să observe dorința bărbatului de a citi ziarul fără să o interpreteze drept o dovadă de respingere a ei sau drept neimplicare în relația lor. Iar bărbatul poate să înțeleagă dorința femeii de a vorbi, fără să o interpreteze drept o pretenție nerezonabilă sau o încercare manipulatoare de a-l împiedica să facă ceea ce vrea.

Bărbații sunt conștienți de dezechilibrul de putere care poate rezulta din dezvăluirea secretelor. În primul rând, cei care arată slăbiciune pot simți că s-au situat pe ei înșiși într-o poziție de inferioaritate. În al doilea rând, oferă informații care pot fi folosite împotriva lor.

Deși femeile sunt conștinte de pericolele bârfelor răutăcioase ce rezultă din schimbul de secrete, acestea mai frecvent decât bărbații, sunt dispuse să-și sume riscuri, pentru că privirea lor este folcalizată  în direcția beneficiilor conexiunii. Posibilitatea de a părea vulnerabile și de a-și pierde independența le afectează doar periferic. Este mai puțin probabil ca bărbații să-și asume riscuri, din cauză că, pentru ei, preîntâmpinarea vulnerabilității și protejarea independenței se află pe prim-plan, iar problemele legate de intimitate rămân în fundal.

Bărbații ar trebui să accepte faptul că multe femei văd comunicarea detaliilor despre viața personală drept ingredient de bază al intimității, iar femeile ar trebui să accepte că mulți bărbați nu le împărtășesc această perspectivă.

Femeile și bărbații cad frecvent într-o schemă inegală din cauza obiceiurilor lor de a interacționa. Fiindcă femeile caută să construiască o stare de apropiere, ele au tendința de a-și minimaliza priceperea, în loc de a o expune. Din  cauza că bărbații preferă să stea în centrul scenei și apreciază senzația pe care le-o dă cunoașterea, ei caută ocazia de a împărtăși informații și de a-și întări poziția superioară de statut. Din nefericire, încercările femeilor de a întări legăturile și de a realiza o conexiune, atunci când sunt analizate prin prisma statutului, pot fi interpretate în mod greșit ca semne ale plasării într-o poziție de subordonare – și sunt șanse ca mulți bărbați să considere astfel.

Femeile pot avea impresia că bărbații nu ascultă cu adevărat, atunci când ei chiar o fac. Dar, de asemnea, este adevărat că bărbații le ascultă pe femei mai puțin frecvent decât îi ascultă femeile pe bărbați, din cauză că actul ascultării are semnificații diferite pentru ei. Unii bărbați chiar nu vor să asculte prea mult din cauza sentimentului că asta  îi încadrează ca subordonați. Multe femei vor să asculte, dar se așteaptă să fie ceva reciproc – te ascult acum, iar tu mă vei asculta mai târziu. Devin frustrate atunci când, după ce ele ascultă acum, și acum, și acum, acel mai târziu nu vine niciodată.

Femeile care se găsesc fără voie în rolul de ascultător ar trebui să exerseze propulsarea lor în afara respectivei poziții mai degrabă decât să aștepte răbdător sfârșitul cuvântării. Poate ar fi bine să renunțe la ideea că trebuie să aștepte să li se dea cuvântul. Dacă au ceva despus, ar putea face un efort și să pună. Dacă sunt plictisite de un subiect, pot să exercite o oarecare influență asupra conversației și să schimbe subiectul cu ceva ce le-ar interesa mai mult.

Dacă femeile se simt ușurate să afle că nu trebuie să asculte mereu, e posibil și pentru bărbați să fie o ușurare să afle că nu trebuie să aibă mereu pe vârful limbii informații interesante, dacă vor să impresioneze o femeie sau să o facă să se simtă bine. Cât de ușoară ar putea să li se pară bărbaților sarcina conversație, dacă și-ar da seama că tot ce trebuie să facă este să asculte! După cum a spus în cuvinte această idee o femeie care a transmis o scrisoare către editotul revistei Psychology Today: ”Când găsesc un tip care mă întreabă: ”Cum ți-ai petrecut ziua?”, și chiar îl interesează să afle, sunt în al nouălea cer.”

 Deși este posibil ca femeile să evite să se certe la modul deschis, iar bărbații pot avea tendința să se certe în joacă, sunt multe situații în care bărbații și femeile au conflicte deschise, serioase. Conversația următoare ilustrează frustrarea pe care o simțea bărbatul  când discuta în contradictoriu cu o femeie. Situația a început cu faptul că ea l-a trezit în miezul nopții.

El: Ce e?

Ea: Te-ai întins pe tot patul.

El: Îmi pare rău.

Ea: Întodeauna faci asta.

El: Ce?

Ea: Te folosești de mine.

El: Stai puțin. Dormeam. Cum poți să-mi reproșezi  ceva ce fac în timpul somnului?

Ea: Ei bine, îți amintești atunci când...

Apoi, ea l-a luat la rost pentru situații din trecut, când se simțea ofensată.

Pentru acest cuplu era dificil să găsească un punct comun în disputa lor, pentru că se mișcau pe niveluri diferite. El vorbea la nivelul mesajului: se întinsese pe tot patul. Dar ea era focalizată pe nivelul metamesajului: felul în care dormea arăta că el se folosea în general de ea, că ”se întinsese” prea mult în relația lor.

Dorința de a fi mereu pe placul celuilalt poate face ravagii. Un bărbat descrie o structură comportamentală pe care el și fosta lui soție o numeau fenomenul ”Îmi-plac-târtițele-de-pui”. Când în familia lui se mânca pui la cină, cuiva trebuia să-i revină târtița, și soția lui era care zicea mereu că îi plac târtițele de pui. Ea se convinsese singură că îi plac târtițele de pui, și ouăle ochiuri  cu gălbenușul spart, și pâinea arsă – pentru a-i face lui pe plac. Dar, odată cu trecerea timpului, frustrarea s-a amplificat, ajungând să contribuie la divorțul lor, după cum credeau amândoi.

Un exemplu extrem despre convingerea că a-i face partenerului pe plac este cea mai bună cale de a dobândi armonia casnică vine de la o femeie aflată în mariaj cu un bărbat violent. Explicând de ce a tolerat bătăile lui, a spus că soțul ei avusese o copilărie dificilă, lipsită de iubire, și a crezut că poate să îi vindece rănile – și pe cele ale relației lor – oferindu-i iubire necondiționată. La un moment a bătut-o atât de tare, încât și-a pierdut cunoștința. Când și-a revenit, el a spus: ”Presupun că s-a terminat”. Ea i-a răspuns: ”Eu tot te iubesc”. Ceea ce el a considerat a fi o lovitură suficient de serioasă încât să o îndepărteze fără drept de apel, ea a perceput-o drept o șansă de a demonstra, odată pentru totdeauna, că iubirea ei este cu adevărat necondiționată.

Când stilul obișnuit al cuiva nu funcționează, sporirea efortului în aceeași direcție nu va rezolva problema. În schimb, atât bărbații, cât și femeile pot beneficia de pe urma flexibilității. Femeile care evită conflictul cu orice preț ar avea de câștigat dacă ar învăța că nu se moare de la puțin conflict. Și bărbații care, în mod obișnuit, adoptă o atitudine de opoziție ar avea de câștigat dacă și-ar tempera dependența de conflict.

Femeile sunt reținute să-și prezinte public realizările pentru a atrage simpatia, dar dacă sunt privite sub lentila statutului, sunt sistematic subestimate, fiind considerate autocritice și nesigure.

Oamenii au tendința de a considera că tot ce fac femeile este lipsit de putere. Un articol de ziar citează un psiholog: ”S-ar putea ca un bărbat să o întrerupă pe o femie: ”Poți, te rog, să te duci până la magazin?”, în timp ce o femeie s-ar putea să spună: ”Vai, chiar am nevoie de niște lucruri de la magazin, dar sunt tare obosită.” Stilul femeii este numit ”ascuns”, un termen cu valențe negative precum ”furișatul” sau ”lipsa de onestitate”. Motivul oferit ține de putere: femeia nu simte că are dreptul să întrebe direct.

Chiar dacă femeile sun uneori directe, și bărbații indirecți, sau alterori invers, rămâne constantă evaluarea negativă a stilului femeilor, care este văzut inferior ca statut față de cel al bărbaților.

Femeile și bărbații sunt judecați diferit chiar dacă vorbesc în același mod. Un cercetător în sfera comunicării, a descoperit că, atunci când femeile folosesc întrebări disjunctive și delimitări ale responsabilității, subiecții le consideră mai puțin inteligente și informate decât pe bărbații care fac același lucru. Când femeile nu oferă probe pentru afirmațiile lor, sunt considerate mai puțin inteligente și informate, dar bărbații care avansează afirmații fără susținere nu sunt catalogați astfel. Deci nu atât modul de a vorbi e luat în consideție, cât atitudinea oamenilor față de femei și bărbați.

Mai multe studii afirmă că bărbații își exercită puterea vorbind mai mult decât femeile (în public, nu și acasă), tăcerea femeilor este văzută ca o lipsă de putere. În același timp, felul în care bărbații se folosesc de tăcere și în care refuză să vorbească este un mod de exercitare a puterii asupra femeilor.

Într-un experiment în care un grup de băieți și un grup de fete de clasa a doua au fost puși în aceeași situație și li s-au dat aceleași istrucțiuni de interacțiuni reciproce au relevat diferențe vădite de gen. Concluziile sunt că, băieții nu stau locului o clipă; ideea lor despre ce să facă implică activități fizice; sunt mereu atenți la încadrarea ierarhică în care se află și fac tot ce pot să-și bată joc de ea și să i se opună; își arată afecțiunea unul față de celălalt într-o structură de opoziție. Ei se contrazic direct, dar neînțelegerile dintre ei apar ca o reacție naturală la plasarea de către celălalt într-o poziție de inferioaritate și la glumele făcute pe seama celuilalt.

Pe de altă parte, conversația fetelor nu conține nimic care să semene în vreun fel cu modul de a vorbi al băieților. Și fetele sunt conștiente de contextul autoritar în care se găsesc, dar i se supun, în loc să-l sfideze sau să își bată joc de el. Și, departe de a se ataca în glumă una pe cealaltă, se susțin reciproc, se pun de acord și completează vorbele celeilalte.

Comparând conversațiile unor băieți și fete de clasa a șasea, se poate vedea rădăcina nemulțumirilor femeilor și bărbaților legate de comunicare, în relațiilor lor reciproce. Băieții vorbesc puțin despre prietenia lor și despre alți oameni, axându-și discuția îndeosebi pe lucruri, activități și păreri referitoare la chestiuni sociale. În schimb, singurul subiect de interes pentru fete este prietenia lor. Fetele vorbesc despre prietenie și sentimente; ele organizează discuția la un nivel de subtilitate și de o complexitate care nu este întâlnită în discuția dintre băieți.

Genul este o categorie care nu va dispărea. După cum spune Goffman, este ”una dintre trăsăturile umane cel mai adânc înrădăcinate ale omului”. Creăm masculinitatea și feminitatea prin felurile în care ne comportăm, crezând în același timp că ne comportăm pur și simplu ”natural”. Goffman subliniază că bărbații sunt pentru femei ceea ce sunt adulții pentru copii – protectori iubitori care le vor ține ușile deschise, le vor oferi prima porție de dulciuri, vor ajunge la rafturile înalte și vor ridica lucruri grele. Dar, odată cu privilegiile copilăriei, vin și unele obligații: activitățile copiilor pot fi întrerupte, timpul și teritoriul lor pot fi invadate. Privilegiul de a fi protejat vine odată cu pierderea unor drepturi și cu faptul de a nu fi respectat și tratat ca o persoană matură.

Multe femei pot învăța de la bărbați să accepte conflictele și diferențele, fără să le vadă ca pe o amenințare a intimitățiii, și mulți bărbați pot învăța de la femei  să accepte interdependența, fără să o vadă ca pe o amenințare la adresa libertății lor.

Tendința femeilor spre menținerea intimității prin evitarea conflictului explică descoperirea că femeile vor să petreacă mai mult timp la distanță de partenerii lor decât bărbații. Există două motive pentru asta. Mai întâi, mai multe femei au cu prietenele lor un anumit tip de comunicare, pe care nu îl au cu partenerii, și care nu este posibil dacă partenerii lor sunt prezenți. În al doilea rând, când femeile sunt cu partenerii lor, ele fac mai multe ajustări și corectări, cumpărând armonia cu prețul propriilor preferințe. Așadar, prezența partenerilor pune o presiune mai mare pe ele decât pe bărbați, care sunt mai puțin dispuși să facă eforturi de adaptare.

Nevăzând diferențele de stil drept ceea ce sunt, oamenii trag concluzii referitoare la personalitatea celuilalt (”ești ilogică”, ”ești nesigură”, ”ești orgolios”) sau la intențiile sale (”nu asculți”, ”mă pui într-o poziție de inferioritate”). Înțelegerea ca atare a diferențelor de stil le atenuează pe acestea. Convingerea că ”nu mă mai dorești”, ”nu-ți pasă la fel de mult pe cât îmi pasă mie de tine” sau ”vrei să-mi iei libertatea” te fac să te simți îngrozitor. Convingerea că ”ai un mod diferit de a arăta că asculți” sau ”de a arăta că îți pasă” îngăduie existența unor negocieri în care să nu se invoce vina celuilalt. Poți să face solicitări sau corectări fără să învinuiești sau să-ți asumi vina.

Dacă înțelegi diferențele de gen în stilurile de conversație, s-ar putea să nu fii capabil să previi apariția neînțelegerilor, dar ai o șansă mai mare să nu le lași să scape de sub control. Când încercările sincere de a comunica ajung în impas, și un partener iubit pare irațional și încăpățânat, diferitele limbi pe care le vorbesc bărbații și femeile ne pot zgudui fundamental viața. Înțelegerea felului de a vorbi al celuilalt este un salt uriaș făcut peste abisul fisurii de comunicare dintre femei și bărbați și un pas uriaș spre deschiderea unor linii de comunicare.

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal de Ion D. Sîrbu

 

Am revenit la recenta mea descoperire - Ion D. Sîrbu, de astă dată la jurnalul său, în care își adună ideile, speranțele, disperările, reflecțiile filosofice, literare, politice, metafizice, psihologice, sociale. Lectura operei acestui scriitor este o satisfacție pură, m-a trecut prin toate stările posibile. Cartea aceasta e un ”hybris”, un fel de busolă ce te ajută să te orientezi într-o realitate insidioasă în care e atât de ușor să te rătăcești. O carte prin care descoperi și te descoperi. Într-un cuvânt, excepțională!

Iată câteva fragmente: 

Îmi aduc aminte de o cronică munteană, pare-mi-se Cantacuziană.

Niște ostași valahi, reîntorși dintr-o bătălie în Ardeal (unde s-au războit ”între cositul întâi și cel de a-l doilea”), fiind întrebați de un călător străin dacă au învins sau nu, au răspuns: ”Asta nu e treaba noastră; noi ne-am bătut numai...”

 

În fața numeroșilor invadatori, am pus la punct așa-zisa ”tactică a terenurilor pârjolite”.

Schimbându-se vremurile, schimbându-se și năvălitorii – cred că acum se pune la punct, într-un secol sau două, o altă tactică: mai teribilă, mai subtilă, dar și mai groaznică. Cea a sufletelor arse, pârjolite. Dușmanul (care a venit sau care va mai apare) nu va mai găsi nicio inimă (care să creadă), nici un caracter (în care să se încreadă), nicio minte (care să poată fi crezută). Nu va mai găsi un colaborator cinstit, de încredere.

Tactica asta a sufletelor arse sau pârjolite e sinonimă cu moartea și cu dispariția noastră toatală. A noastră și a dușmanului nostru de moarte.

 

Filosifia a fost preluată de textieri de muzică ușoară, destinul lumii, azi, e în mâna unor economiști depășiți, mâine va trebui să treacă sub ordinele unor generali cretini, obtuzi, iresponsabili.

Mâncăm absurd și producem doar mizerie. Tot ce e real este și suprareal, și subreal; ceea ce ar fi rațional nu ne mai apare decât în vise, înjurături sau ascunse speranțe, obosite și muribunde.

 

Cerem prea mult de la acești semiorășeni desțărănizați care, în străfunduri, știu că mașina și industria au fost dușmanul de moarte al condiției lor pierdute definitiv.

 

În fața Prostiei, jigniți în ființa noastră, neputincioși sau îngroziți, nu ne rămâne altă soluție decât fuga. Ne retragem în dezordine: în păduri, biblioteci, alcool, străinătate, radio. În noi înșine, totdeauna.

Prostia, așa cum se arată în politica secolului nostru, pare a fi un sidrom cosmic de Suferință. Dacă aș fi ocean, pârâu, codru sau plai – cum aș putea numi agresivitatea distugătoare a omului? Crimă? Moarte? Nu. Prostie planetară.

Da. Dar fiindcă omul e direct implicat – fiind călău și victimă în același timp – orice copac în suferință are dreptul să urle: ”Proștilor, cretinilor, imbecililor, sinucigașilor, nu vă dați seama că vă tăiați lumea de sub picioare?”

 

”Noi am intrat de tineri în acest teatru. De o viață întreagă jucăm – de fapt doar repetăm- numai actul unu: naufragiul, din piesa ce ni s-a promis. Actul doi ar fi trebuit să fie ajungerea pe insulă, actul trei organizarea și finalul paradiziac pe ideala insulă... Dar noi nu am făcut decât să repetăm mereu doar actul unu: naufragiul, naufragiul, numai naufragiul. Trei regizori ne-au murit (de inimă), textul se schimbă tot mai des, azi-mâine murim și noi, actorii tineri abia așteaptă să ne dubleze, vă rugăm doar atât: să ne spuneți, există insula aceea, există textul său, există un final la naufragiul nostru?”

 

Un fel de decalog al salvării publice:

-          Să nu mai mințim, să nu nu ne mai mințim.

-          Să nu mai lăudăm, să nu ne mai lăudăm.

-          Să nu mai furăm, să nu ne mai furăm.

-          Să nu mai aplaudăm.

-          Să nu ne mai închinăm la niciun portret.

-          Să curățim de rele apele, pământul, cuvintele.

-          Să iubim copacii și animalele ca pe noi înșine.

-          Să dezgropăm adevărurile adevărate.” Etc...

Lista e lungă, amețesc citind-o. Trebuie să admit că întreaga existență istorică a neamului meu se rezumă la lista lucrurilor pe care nu mai am voie să le fac. Va trebui să vină o altă generație de capete cinstite și lucide (Să vină, de unde? Crescută de cine? Crezând, în ce?) care să poată înlocui o listă a poruncilor ce trebuie făcute, fiindcă a cunoaște răul nu înseamnă automat că știm ce e bine. Care, nu totdeauna, e contrariul răului.

M-a încântat să citesc, la capătul listei, următoare poruncă, oarecum testamentară:

         -”Să nu ne mai fie rușine că suntem; în clipa morții să avem dreptul să spunem: ”Am fost atât cât m-ai lăsat Tu să fiu!”

 

Discut cu medicul otorinolaringolog. De câte ori am o criză de surzenie, mă caută în nas.

Zice: ”Vezi, ochiul și urechea – considerate ca fiind organele unor simțuri superioare – au putut fi înlocuite de aparate electrice. Roboții văd și aud. În schimb, mirosul, gustul și pipăitul își păstrează încă taina. S-ar putea ca mirosul, de pildă, să fie doar simțul inițial al unui dar ceva mai complicat prin care se poate comunica cu esențele. Să mirosim urma îngerilor, să simțim trecerea adevărului, să adulmecăm cu nările apropierea diavolului, trădării, să luăm urma unei idei ce ne-a scăpat din vedere.

Animalele pot mirosi viitorul – noi de ce nu mai putem descoperi pașii profetului în pustiu? Iacob s-a luptat toată noaptea cu un înger tăcut. L-a pipăit, l-a mirosit și a strigat: ”Este!”

 

Suntem obligați să privim moartea în față și să admitem că există ceva ce e mai grav și mai tragic decât moartea: și anume, pieirea.

Fiindcă, din păcate, o țară piere. Nu moare. Și un popor piere, chiar și când nu e omorât. O cultură moare sau piere – dar ea poate oricând să reînvie sau să renască. Dar un popor și o țară care au pierit (pieirea fiind ”moartea rea”), ca și hitiții, moabiții, canaaneenii, nu mai pot renaște niciodată.

(Israelul e un paradox: ca țară a pierit de mai multe ori: ca popor, niciodată. Un popor care caută să-și reînvie țara pierdută și pierită – e unic. Nici nu sunt sigur că până la urmă va reuși. Căsătoria asta între Talmud și rachetele ”Stingel” mi se pare ori genială, ori absurdă.)

 

Să te ferești de cei care nu beau deloc; fiindcă ori sunt bolnavi, ori vicioși, ori lipsiți de umor. Să te ferești de cei care nu se plictisesc niciodată – fiindcă sunt cu siguranță tirani, îngâmfați, călăi. Să te ferești, mai ales, de cei care nu recunosc dreptul la timpul liber, la lene și indiferență, fiindcă aceea nu știu ce e visul, singurătatea, melancolia, amurgul fără fruct.

 

În război, întâi îți piere trupul. Dar în pacea asta rece de acum, trupul, ca aparență, ca ambalaj, se menține: sub el, amănunțit, în lungi etape, îți sunt stâlcite Spiritul, Sufletul, Ființa. Încet-încet, înspre afară, se șterge lucirea din privire, armonia din gesturi, expresivitatea umană a feței.

 

”Când râdem în gura mare, îmi spune Profesorul, la teatru, ședințe sau petreceri, ne despărțim de trecut; când râdem pe ascuns, la colțuri de stradă, în bucătărie sau în cercuri tot mai strâmte de amici, ne despărțim de viitor. Când nu ne mai vine deloc să râdem, când râsul doare și e un chin, când simțim, fiecare din noi, prin tot ce facem, că întreaga istorie chiar a ajuns de râsul lumii, atunci nu ne mai despărțim nici de trecut și nici de viitor: ne despărțim de speranță și dragoste, în așteptarea sfârșitului.”

 

Eu mi-am povestit viața de atâtea ori – trebuind de fiecare dată să mint puțin -, încât acum nu mai știu nici eu care e adevărul. Pentru mine, viața nu e, nu mai poate fi deloc aceea pe care am trăit-o de fapt -, ci aceea pe care am visat-o, am gândit-o, am creat-o eu. Și această viață nu tinde spre adevăr și istorie, ci spre poveste, mit sau literatură.

 

”Râsul nu e decât o reacție psiho-fizică la orice cădere sau re-cădere în poziție umilă de biată ființă neputiincioasă care încearcă degeaba să...”

Zâmbetul copiilor, al fecioarelor, al martirilor, al marilor portrete etc. este o taină, o stare de grație. O mini-revelație teofanică sau paradiziacă.

Nu derivă și nu premerge râsul. (Sub-râs: sous-rire.) Zâmbetul diplomaților, al politicienilor, al șefilor de tot felul, zâmbetul ”de serviciu”, cel mandarial sau episcopal e cu totul altceva. Chinezii vechi considerau râsul ca fiind un act barbar, de necivilizație: nu râdeau decât de lucruri inferioare, în locuri și situații inferioare. Indienii, care nu cunoșteau râsul, au stabilit totuși, protocolar, diferite ”grade” de râs:

-Surâsul mic (doar genele se ridică);

- Hasita (se arată dinții);

- Ougahasita (râsul cu lacrimă);

-Atihasita (râsul cu mâinile pe burtă).

Râsul ”politic”, oficial, se pare că este un simplu zâmbet, hasita: se arată dinții. Sufletul e absent.

 

Două fenomene – despre care citesc acum – mă umplu de uimire metafizică și de goază. Fenomenul zis clonare: de mult caut o metaforă prin care să-mi explic proliferarea teribilă a prostiei, a cruzimii și suficienței sau devoțiunii ignorante. Prin clonare, dintr-o singură celulă se poate face un întreg organism. Cu toate genele ei ereditare. Al doilea fenomen care mă înfioară ar fi așa-zisa fotografie hologramă: dacă o asemenea fotografie, reprezentând chipul cuiva, este fărâmată în bucăți mici de tot, fiecare ciob sau fărâmă va reda nu numai partea din fotografia inițială, ci imaginea integrală, adică chipul celui fotografiat holografic. Întregul, așadar, e prezent în fiecare parte, fiecare parte fiind un întreg ce nu se pierde și nici nu se divide.

Creierul funcționează holografic, fiecare neuron știind totul despre tot: eu însumi nu sunt decât un ciob ce reflectă întregul, am fost de mai multe ori spart în bucăți, fiecare parte însă a păstrat imaginea celui pe care îl reprezint: poate că și conștiința lumii, atât de divizată azi, a păstrat neatins chipul pattern-ului inițial.

 

Rezistența reflexivă, ca ultimă formă de opoziție ar consta în meditație și rugăciune, atât a elitelor intelectuale, cât mai ales a celor umiliți și obidiți, ieșirea din timpul și cauzalitatea istoriei, acceptarea și provocarea Providenței, chemarea Cerului, obligarea Cerului să intre în acțiune, silirea materiei să simtă izolarea spiritului, lăsarea Puterii de a deveni propria sa, incurabilă, slăbiciune.

Dar: la capătul oricărei reflexiuni, când se deschide cerul, de sus nu auzim decât o singură voce tunătoare: ”Mergeți în piețe și învățați să muriți; numai cine știe să moară merită să trăiască!”

 

Cărțile își au ora lor, soarta lor: întâlnirea cu ele e hotărâtă în cadrul unui destin interior în care cred. Când lucrez cu mare și curată intensitate întru ceva, cărțile de care am nevoie în legătură cu tema ce mă chinuie vin singure la ușă, cad din raft, le întâlnesc ”cu totul întâmplător”, pe stradă, în gări...

 

Am încercat să citesc din fețele oamenilor. Fiecare față e o pagină, fiecare om e o carte, fiecare gest – o literă, un cuvânt.

Toate fețele sunt coli albe, nu spun nimic, nu ascund nimic. (Doar copiii până la zece ani fac excepție de la această pustietate.) A pierit sufletul? Au paralizat mușchii feței? Sau eu am orbit, uitând astfel să mai citesc fața semenilor mei.

Mă uit în oglindă: și eu sunt o coală albă – ceea ce ar fi să fie scris pe față s-a șters, a murit înecat în mâl, neputință și disperare.

 

Descopăr, cu jenă și neliniște, că foarte multe din așa-zisele mele ”revelații profesionale”, legate de armonia din lume, sunt de fapt vechi și arhicunoscute precepte ale unei doctrine ZEN. Europa noastră mecanicist-materialistă (în fond) și foarte atee (în formă) este, din toate punctele, inferioare înțelepciunii Asiei bătrâne și încercate.

Și totuși... Cruzimea istoriei lor, hărnicia de furnicar și termite, foamea după mașini și arme, ușurința cu care mor și mai ales ușurința cu care omoară, toate acestea mă fac să mă întorc la Socrate și Christos cu sentimentul că dragostea și cunoașterea de sine sunt două uriașe invenții europene, antiasiatice.

(Și Atila și Gingis Han erau mari înțelepți, iubeau frunzele și animalele, strămoșii și Cerul cu dragonii săi: dar, cred eu, ucideau foarte ușor, fiindcă nu au cunoscut mila și umilința. Nu au iubit dezinteresat, niciodată.)

 

Da, sunt de acord: timpul pentru Teatru nu trebuie să fie identificat cu timpul pentru un film. O oră și jumătate – două. În secolul trecut, oamenii aveau o lungă răbdare culturală: puteau asculta 5-6 ore o operă sau o piesă de teatru (în cinci acte). Dar s-a întâmplat  - în acest crud secol XX – o castrare a sufletului colectiv.

Am pierdut, așadar, clorofila stăii noastre de grație, nimic nu mai poate fi sacru – deci, nimic nu mai poate interesa mai mult decât răstimpul barbar al unui film polițist, de război etc. Între o societate de tineri efebi urmărind aventurile hilare ale lui James Bond și niște greci naivi ascultând în serial un rapsod homeric, diferența e uriașă... și mortală.

(Anticii nu se amuzau decât rar, în piețe: când discultau politică. Distracția a fost inventată de Cezari, prin circul cu fiare și gladiatori: James Bond nu este decât un gladiator al marelui circ, născut din stupizenia și plictisul unui război rece care nu se mai termină.)

 

În tinerețile mele buimace (mi se pare că umblam, tot timpul și peste tot, beat de mine însumi) credeam că sunt unic. Că nimeni nu este și nu poate fi ca mine. Că sunt nemuritor, moartea nu se poate întâmpla decât altora. Apoi, am avut norocul să întâlnesc 1- 2 – 3 – 4 - 10 prieteni care mă depășeau în toate, plus în certitudinea lor de nemurire. Și ei erau și se credeau unici. Pe urmă – anii scurgându-se necruțător prin clepsidră – am început să văd și să mă conving că tot mai mulți oameni – mai mult -, că majoritatea oamenilor (în esență, prin reducție istorică) seamănă, ca soartă, sens, existență, cu mine...

Acum, la 65 de ani ai mei, știu că nu lumea îmi seamănă, ci eu seamăn cu ea.

Poate că așa sunt și popoarele: cele tinere se cred unice, invincibile, mesianice; cele mature descoperă calitățile vecinilor de continent și lume, inaugurând democrația etniilor; cele bătrâne, ca și chinezii, de pildă, ajung să înțeleagă cum că nu lumea e făcută pentru ei, ci ei sunt simple furnici (nor, spumă, fir de nisip) ale acestei lumi care ne ignoră, deși ni se supune.

(P.S. În clipa în care transcriu aceste rânduri, primesc un telefon prin care un prieten mă anunță că a murit, la Păltiniș, Constantin Noica. Mă cutremur; parcă aș sta la o coadă, ghișeul unde se dă ceva e încă departe, mai am mult de așteptat: dar iată, Noica a luat ce a avut de luat, a eliberat locul și deodată mă simt foarte aproape de vârful cozii, văd ghișeul, chiar dacă nici acum nu vreau să știu cum arată marfa pentru care așteptăm de atâta vreme în acest rând lung și tăcut.)

 

-          Varul ca să ajungă var, trebuie mai întâi zdrobit, apoi ars, apoi stins – și abia după aceea poate lega două cărămizi, arse și ele.

-          Numai brazii pitici se pretează la a fi tunși, când depășesc înălțimea gardului aprobat de primărie.

-          Dacă culorile sunt etape de suferință ale Luminii, atunci cuvintele (verbele) sunt etape de suferință ale Adevărului.

-          În epoca noastră, adevăratele, grelele și mari discursuri le-a ținut popoarul: când a tăcut.

-          În cușca hingherului (le spun confraților mei unguri), numai câinii proști se mușcă între ei.

-      Politica, atunci când neagă cultura, se pierde; cultura, atunci când neagă politicul, se mântuie.

-          Mi-e frică să rămân singur, între patru ochi, cu un rus inteligent (eu și Tovstonogov), fiindcă mi-e rușine să citesc în ochii lui frica de a fi rămas singur cu un străin. (Deși mă iubește, deși îl admir și îl înțeleg.)

 

Potârnichile în crescătorie. Ea nu primește masculul. Îl bate, îl distruge. E scos, i se aduce altul. Și pe acesta îl bate. Atunci e scoasă ea și dusă în casa unui mascul. Acum el o bate. Zdravăn. Până o liniștește. Dar, după ieșirea puilor, ea devine stăpână și se răzbună cumplit. Iar el rabdă, rabdă, rabdă.

Întrebare: Dar cupluri fericite de la început, nu există?

Răspuns: E greu, aproape exclus. În crescătorii nu ne putem aștepta la selecția prin dragoste. Ăsta e luxul naturii, al vieții în liberatete.

Întrebare: Nu există dragoste nici măcar din întâmplare?

Răspuns: Până în prezent nu am văzut niciun caz. Numărul partenerilor uciși în bătaie e foarte crescut. Există, desigur, cupluri liniștite. Calme, indiferent. Dar acestea nu se acuplează, nu se înmulțesc.

(”Science et Vie”, nr. 8, 1980.)

Despre relativitatea deducțiilor științifice. Citesc în ”Science et Vie” (ian. 1977):

”Un savant face un purice să sară la ordinul său. ”Sari!”, îi spune savantul, și el sare. Îi rupe un picior. ”Sari!”, îi ordonă, și puricele sare. Îi rupe al treilea picior – și puricele continuă să sară. Ajunge la al patrulea picior, ultimul, îl rupe și, deodată, puricele refuză să mai sară.

Ceea ce dovedește – declară savantul experimentator – că dacă unui purice i se rup toate picioarele, acesta nu mai aude!”

 

Personal, nu cred în descoperirea spiritului prin oamenii de știință, în laboratoare, experimentând asupra materiei. După a mea simplă și simplistă părere, religia înseamnă credință și credința e un har. Nu se transmite pe cale rațională, poate fi cel mult expoatată pe această cale. Mă gândesc în ”câmpul” de gravitație al divinității, trebuie să mă port în aș fel (și să mă rog în așa fel), încât să evit a mai cădea iar din grația asta. Care, la mine, în mod practic, înseamnă:

-          să iert și să uit toți dușmanii mei;

-      să lucrez numai la comenzi ale conștiinței mele curate, de bun cetățean al lumii, de veșnic proletar al culturii, de sclav al istoriei;

-      să-L caut, prin faptele mele, prin rănile mele, pe Christos, fiindcă atunci știu că și El mă caută pe mine;

-       să nu ader dogmatic la nicio confesiune, dar să respect tradiția și sacrul (cât a mai rămas) al Bisericii în care am fost botezat;

-       să mă pregătesc – iubind copiii, copacii, cerul și pământul – pentru o moarte simplă, discretă, tainică, dar mântuitoare;

-        să las în urma mea un nume curat și o dâră de lumină, alcătuită nu din operele mele literare, ci din exemplul de umilință și resemnare cu care mi-am făcut datoria.

 

Discut cu măgarul Gary despre progres. Zice:

”Nu orice schimbare e și transformare; nu orice transformare e și dezvoltare, nu orice dezvoltare înseamnă și progres, nu orice progres este și civilizație; nu orice civilizație este umană; nu tot ce este uman este și umanist; nu tot ce e umanist este și drept; nu orice dreptate este universală și veșnică (nimic din ce e universal azi, nu va fi delor ”veșnic” mâine); nu tot ce e veșnic este și valoare; nu tot ce e valoare e și absolut; nu tot ce e absolut e și substanță (sau esență); nimic din ce-i omenesc nu e divin, numai divinul din noi poate fi numit progres.”

Omenirea a greșit drumul: în loc să o ia spre rugul aprins, preferă acum să adune găteje pentru viitoarele ruguri pe care vor arde morala, religiile, cultura, adică tot ce am realizat de când am inventat focul și am început balul acesta care se cheamă progres și civilizație.

 

În negura confuză a meditațiilor mele se conturează, tot mai des, silueta vagă, dar ispititoare a unei morale legate de obligații, frica și recunoștința mea față de acestă stihie a duhului meu, pe care eu o numesc ”Măria sa, Limba Română”.

Nu mai e vorba, cred eu, de un mijloc de expresie ”artistică”: ci de o formă de revelație și mântuire.

De revelație: fiindcă prin Cuvânt îmi sosesc (nu știu de unde și cum) idei și adevăruri care mă depășesc și mă surprind. Limba (numai când sunt curat, sincer și bun) are o priză directă cu cerul inteligibil al esențelor pure: fără să fiu deloc poet, simt totuși (uneori) că prin mine se scurge spre Cuvânt, prin cuvânt, o formă de energie și taină necunoscută.

De mântuire: fiindcă, din cauza teribilei mele singurătăți, unica mea formă de religie, de legătură cu transcendentul (cel imanent, cel metafizic) o realizez vorbind mut, scriind mereu și pretutindeni. Cânt la o vioară mută. Îmblânzesc verbul, îl alint, îi dau de lucru, îl iubesc: apoi, îl rog să-mi aducă aproape o taină, o minune, o bucurie rară.

 

Ieri-seară am luat să citesc, să recitesc, pe Freud (într-o antologie), pe acest Freud de care mi-era atât de scârbă pe vremea când eram un tânăr viril, fără complexe. (Complexele mele toate erau legate de... lupta de clasă. Până și cele erotice.) Să văd cum percep acum, aproape de moarte, aceste mituri ale refulării libidou-lui, dinamica sufletească în care triconomia trup, suflet, spirit e înlocuită de Sine, Eu, Supra-Eu. Cu toate că simt și recunosc extraordinara sa intuiție, sentimentul de rușine și mizerie nu mă părăsește. Adevărul este că, student fiind, eu am studiat mai întâi pe C.G. Jung, apoi pe Adler și la urmă, superficial, pe Freud. Îi dau dreptate când simt, la cinema – când se arată o scenă mai erotică sau mai picantă – cum urlă dezlănțuit, în jurul meu, refulatul nostru ”tineret taurin”, lipsit de posibilitatea de a-și trăi normal viața erotică; am și vise oedipiene, trupul meu, se pare, continuă să îl citească și să-l urmeze. Dar rațiunea și spiritul îl refuză, nu atât pentru că mă dezgolește și mă umilește, ci fiindcă simt, pe lângă rigoarea științifică, strecurându-se în freudism o formă perversă de stricăciune și murdărie degradantă.

 

Fenomenul E.S.P. (Extra Sensorial Perception): am zeci și zeci de experiențe personale în acest domeniu parapsihologic.

Mă gândesc la sora mea și ea mă sună la telefon, înjur pe cineva și numai după cinci minute îl întâlnesc la colțul străzii (deși nu locuiește la Craiova), caut intens un citat, îmi cade o carte din raft și se deschide exact la citatul de care aveam nevoie etc.

Nu ne terminăm la pielea noastră, suntem doar miezul unui câmp misterios multilateral, miraculos funcțional. Creierul nostru (și nu numai el) este în mare parte un teren virgin și necunoscut, visele, presimțirile, inspirația, viziunile alcătuiesc un cod de taine încă nedezvoltat (abia aproximativ); copiii, rugăciuniea, artele rămân mistere din care noi nu cunoaștem și nu înțelegem decât aparența, coaja, efectul și nu esența. Și cu cât le pătrundem mai mult, cu atât necunoscutul lor se protejează și se ascunde.

Dacă viața mea e plină de asemenea simple coincidențe (care sunt adevărate miracole ale legii probabilității), atunci e posibil ca după moarte să am o mică, antiștiințifică, surpriză. Deoarece – până acum- niciunul nu s-a întors de acolo, înseamnă că totul e... totul e...

 

Despre Lumină se vorbește foarte mult: în religie, artă, metafizică, morală, astronomie, electrotehnică etc. Dar despre Umbră mult mai puțin. Umbra Pămâtului e o pată de întuneric pe Lună, umbra mea e o altă pată de întunecime pe Pământ. Despre ”omul care a pierdut umbra” am citit – despre ”cea de a doua umbră” am scris, dar încă nu am zărit-o. (Am întrezărit-o doar, la anumite ore triste sau îndemonite ale istoriei.)

Starea de umbră, fenomenul de intrare în umbră (nu a spionilor, nici a masonilor), dispariția cuiva în propria umbră – și toate aceste mari treceri în psihologie, politică, morală, metafizică? Nu este bătrânețea o vârstă a umbrelor? Nu este singurătatea o stare de umbră a Ființei? Nu poate fi considerată o ocupație străină ca un fel de întunecare printr-o putere ce se interpune între tine și soarele libertății tale? Nu ar merita ”ateismul oficial” să fie considerat ca o formă de umbrire a feței lui Dumnezeu? Există mult mai mulți eroi ai umbrei decât ai luminii – ce oare sunt toți filosofii, poeții, țăranii și cărturarii care se zbat în întunericul condiției lor?

(Vorbind despre ”umbra pridvorului românesc”, filosoful marxist Joja constată că blocurile noi au multe calități, ”dar nu dispun de o înțeleaptă și tonică repartizare a luminii și umbrei, așa cum avea vechea casă țărănească”.)

 

Răbdarea nu este deloc o invenție românească, ea e o moștenire și o îndelungată experință asiatică. Ceața – îmi spuneau moții din Apuseni, prin anii 1950 – poate fi mai puternică decât fulgerul: nu lovește, nu arde, dar e peste tot, nu se termină, duce la disperare și nebunie pe cei care ne ocupă cu arme, vorbe, idei...

 

Există o foame retorică, o patimă a oratoriei, o ducere în ispită prin tribune, catedre, microfon. Limba își are perfidiile ei, armele ascunse prin care nu lovește direct, dar compromite și dezumflă.

”La lada de zestre a bunicii nu aveam voie să umblăm decât foarte rar, cu parcimonie, și numai la nevoie sau mare sărbătoare” – citeam, din memorie, pe Lucian Blaga. Aveam nevoie de acest citat ca să apăr, cât pot, istoria, folclorul și satul arhaic de uzul și abuzul năvălitorilor barbari.

Dar cum ne putem apăra de numărul tot mai mare de oratori de ocazie? Eu însumi am cunoscut plăcerea de a vorbi ”liber” în fața unui public hipnotizat de artificiile mele culturale. ”Ratarea lui Goga, îmi spunea același Lucian Blaga, a început în ziua în care a descoperit că este un mare orator: a urmat politica, tribunele, vuietul apluzelor... și căderea apoi în șanțul istoriei neiertătoare.”

A profita de ”darul vorbirii” este, probabil, un păcat împotriva tăcerii ca formă de înțelepciune și mântuire. Tribuna costă viața, aplauzele se ispășesc greu. Sub o formă sau alta, mai devreme sau mai târziu.

 

Noaptea de Crăciun.

Sunt atât de singur, atât de departe de oameni și izolat de lume, încât nu ar fi deloc exclus ca tot ce visez și gândesc să fie atât de fals, încât să fie adevărul-adevărat.

Recenzie publicată în revista Webcultura