Jurnalul unui jurnalist fără jurnal de Ion D. Sîrbu

 

Am revenit la recenta mea descoperire - Ion D. Sîrbu, de astă dată la jurnalul său, în care își adună ideile, speranțele, disperările, reflecțiile filosofice, literare, politice, metafizice, psihologice, sociale. Lectura operei acestui scriitor este o satisfacție pură, m-a trecut prin toate stările posibile. Cartea aceasta e un ”hybris”, un fel de busolă ce te ajută să te orientezi într-o realitate insidioasă în care e atât de ușor să te rătăcești. O carte prin care descoperi și te descoperi. Într-un cuvânt, excepțională!

Iată câteva fragmente: 

Îmi aduc aminte de o cronică munteană, pare-mi-se Cantacuziană.

Niște ostași valahi, reîntorși dintr-o bătălie în Ardeal (unde s-au războit ”între cositul întâi și cel de a-l doilea”), fiind întrebați de un călător străin dacă au învins sau nu, au răspuns: ”Asta nu e treaba noastră; noi ne-am bătut numai...”

 

În fața numeroșilor invadatori, am pus la punct așa-zisa ”tactică a terenurilor pârjolite”.

Schimbându-se vremurile, schimbându-se și năvălitorii – cred că acum se pune la punct, într-un secol sau două, o altă tactică: mai teribilă, mai subtilă, dar și mai groaznică. Cea a sufletelor arse, pârjolite. Dușmanul (care a venit sau care va mai apare) nu va mai găsi nicio inimă (care să creadă), nici un caracter (în care să se încreadă), nicio minte (care să poată fi crezută). Nu va mai găsi un colaborator cinstit, de încredere.

Tactica asta a sufletelor arse sau pârjolite e sinonimă cu moartea și cu dispariția noastră toatală. A noastră și a dușmanului nostru de moarte.

 

Filosifia a fost preluată de textieri de muzică ușoară, destinul lumii, azi, e în mâna unor economiști depășiți, mâine va trebui să treacă sub ordinele unor generali cretini, obtuzi, iresponsabili.

Mâncăm absurd și producem doar mizerie. Tot ce e real este și suprareal, și subreal; ceea ce ar fi rațional nu ne mai apare decât în vise, înjurături sau ascunse speranțe, obosite și muribunde.

 

Cerem prea mult de la acești semiorășeni desțărănizați care, în străfunduri, știu că mașina și industria au fost dușmanul de moarte al condiției lor pierdute definitiv.

 

În fața Prostiei, jigniți în ființa noastră, neputincioși sau îngroziți, nu ne rămâne altă soluție decât fuga. Ne retragem în dezordine: în păduri, biblioteci, alcool, străinătate, radio. În noi înșine, totdeauna.

Prostia, așa cum se arată în politica secolului nostru, pare a fi un sidrom cosmic de Suferință. Dacă aș fi ocean, pârâu, codru sau plai – cum aș putea numi agresivitatea distugătoare a omului? Crimă? Moarte? Nu. Prostie planetară.

Da. Dar fiindcă omul e direct implicat – fiind călău și victimă în același timp – orice copac în suferință are dreptul să urle: ”Proștilor, cretinilor, imbecililor, sinucigașilor, nu vă dați seama că vă tăiați lumea de sub picioare?”

 

”Noi am intrat de tineri în acest teatru. De o viață întreagă jucăm – de fapt doar repetăm- numai actul unu: naufragiul, din piesa ce ni s-a promis. Actul doi ar fi trebuit să fie ajungerea pe insulă, actul trei organizarea și finalul paradiziac pe ideala insulă... Dar noi nu am făcut decât să repetăm mereu doar actul unu: naufragiul, naufragiul, numai naufragiul. Trei regizori ne-au murit (de inimă), textul se schimbă tot mai des, azi-mâine murim și noi, actorii tineri abia așteaptă să ne dubleze, vă rugăm doar atât: să ne spuneți, există insula aceea, există textul său, există un final la naufragiul nostru?”

 

Un fel de decalog al salvării publice:

-          Să nu mai mințim, să nu nu ne mai mințim.

-          Să nu mai lăudăm, să nu ne mai lăudăm.

-          Să nu mai furăm, să nu ne mai furăm.

-          Să nu mai aplaudăm.

-          Să nu ne mai închinăm la niciun portret.

-          Să curățim de rele apele, pământul, cuvintele.

-          Să iubim copacii și animalele ca pe noi înșine.

-          Să dezgropăm adevărurile adevărate.” Etc...

Lista e lungă, amețesc citind-o. Trebuie să admit că întreaga existență istorică a neamului meu se rezumă la lista lucrurilor pe care nu mai am voie să le fac. Va trebui să vină o altă generație de capete cinstite și lucide (Să vină, de unde? Crescută de cine? Crezând, în ce?) care să poată înlocui o listă a poruncilor ce trebuie făcute, fiindcă a cunoaște răul nu înseamnă automat că știm ce e bine. Care, nu totdeauna, e contrariul răului.

M-a încântat să citesc, la capătul listei, următoare poruncă, oarecum testamentară:

         -”Să nu ne mai fie rușine că suntem; în clipa morții să avem dreptul să spunem: ”Am fost atât cât m-ai lăsat Tu să fiu!”

 

Discut cu medicul otorinolaringolog. De câte ori am o criză de surzenie, mă caută în nas.

Zice: ”Vezi, ochiul și urechea – considerate ca fiind organele unor simțuri superioare – au putut fi înlocuite de aparate electrice. Roboții văd și aud. În schimb, mirosul, gustul și pipăitul își păstrează încă taina. S-ar putea ca mirosul, de pildă, să fie doar simțul inițial al unui dar ceva mai complicat prin care se poate comunica cu esențele. Să mirosim urma îngerilor, să simțim trecerea adevărului, să adulmecăm cu nările apropierea diavolului, trădării, să luăm urma unei idei ce ne-a scăpat din vedere.

Animalele pot mirosi viitorul – noi de ce nu mai putem descoperi pașii profetului în pustiu? Iacob s-a luptat toată noaptea cu un înger tăcut. L-a pipăit, l-a mirosit și a strigat: ”Este!”

 

Suntem obligați să privim moartea în față și să admitem că există ceva ce e mai grav și mai tragic decât moartea: și anume, pieirea.

Fiindcă, din păcate, o țară piere. Nu moare. Și un popor piere, chiar și când nu e omorât. O cultură moare sau piere – dar ea poate oricând să reînvie sau să renască. Dar un popor și o țară care au pierit (pieirea fiind ”moartea rea”), ca și hitiții, moabiții, canaaneenii, nu mai pot renaște niciodată.

(Israelul e un paradox: ca țară a pierit de mai multe ori: ca popor, niciodată. Un popor care caută să-și reînvie țara pierdută și pierită – e unic. Nici nu sunt sigur că până la urmă va reuși. Căsătoria asta între Talmud și rachetele ”Stingel” mi se pare ori genială, ori absurdă.)

 

Să te ferești de cei care nu beau deloc; fiindcă ori sunt bolnavi, ori vicioși, ori lipsiți de umor. Să te ferești de cei care nu se plictisesc niciodată – fiindcă sunt cu siguranță tirani, îngâmfați, călăi. Să te ferești, mai ales, de cei care nu recunosc dreptul la timpul liber, la lene și indiferență, fiindcă aceea nu știu ce e visul, singurătatea, melancolia, amurgul fără fruct.

 

În război, întâi îți piere trupul. Dar în pacea asta rece de acum, trupul, ca aparență, ca ambalaj, se menține: sub el, amănunțit, în lungi etape, îți sunt stâlcite Spiritul, Sufletul, Ființa. Încet-încet, înspre afară, se șterge lucirea din privire, armonia din gesturi, expresivitatea umană a feței.

 

”Când râdem în gura mare, îmi spune Profesorul, la teatru, ședințe sau petreceri, ne despărțim de trecut; când râdem pe ascuns, la colțuri de stradă, în bucătărie sau în cercuri tot mai strâmte de amici, ne despărțim de viitor. Când nu ne mai vine deloc să râdem, când râsul doare și e un chin, când simțim, fiecare din noi, prin tot ce facem, că întreaga istorie chiar a ajuns de râsul lumii, atunci nu ne mai despărțim nici de trecut și nici de viitor: ne despărțim de speranță și dragoste, în așteptarea sfârșitului.”

 

Eu mi-am povestit viața de atâtea ori – trebuind de fiecare dată să mint puțin -, încât acum nu mai știu nici eu care e adevărul. Pentru mine, viața nu e, nu mai poate fi deloc aceea pe care am trăit-o de fapt -, ci aceea pe care am visat-o, am gândit-o, am creat-o eu. Și această viață nu tinde spre adevăr și istorie, ci spre poveste, mit sau literatură.

 

”Râsul nu e decât o reacție psiho-fizică la orice cădere sau re-cădere în poziție umilă de biată ființă neputiincioasă care încearcă degeaba să...”

Zâmbetul copiilor, al fecioarelor, al martirilor, al marilor portrete etc. este o taină, o stare de grație. O mini-revelație teofanică sau paradiziacă.

Nu derivă și nu premerge râsul. (Sub-râs: sous-rire.) Zâmbetul diplomaților, al politicienilor, al șefilor de tot felul, zâmbetul ”de serviciu”, cel mandarial sau episcopal e cu totul altceva. Chinezii vechi considerau râsul ca fiind un act barbar, de necivilizație: nu râdeau decât de lucruri inferioare, în locuri și situații inferioare. Indienii, care nu cunoșteau râsul, au stabilit totuși, protocolar, diferite ”grade” de râs:

-Surâsul mic (doar genele se ridică);

- Hasita (se arată dinții);

- Ougahasita (râsul cu lacrimă);

-Atihasita (râsul cu mâinile pe burtă).

Râsul ”politic”, oficial, se pare că este un simplu zâmbet, hasita: se arată dinții. Sufletul e absent.

 

Două fenomene – despre care citesc acum – mă umplu de uimire metafizică și de goază. Fenomenul zis clonare: de mult caut o metaforă prin care să-mi explic proliferarea teribilă a prostiei, a cruzimii și suficienței sau devoțiunii ignorante. Prin clonare, dintr-o singură celulă se poate face un întreg organism. Cu toate genele ei ereditare. Al doilea fenomen care mă înfioară ar fi așa-zisa fotografie hologramă: dacă o asemenea fotografie, reprezentând chipul cuiva, este fărâmată în bucăți mici de tot, fiecare ciob sau fărâmă va reda nu numai partea din fotografia inițială, ci imaginea integrală, adică chipul celui fotografiat holografic. Întregul, așadar, e prezent în fiecare parte, fiecare parte fiind un întreg ce nu se pierde și nici nu se divide.

Creierul funcționează holografic, fiecare neuron știind totul despre tot: eu însumi nu sunt decât un ciob ce reflectă întregul, am fost de mai multe ori spart în bucăți, fiecare parte însă a păstrat imaginea celui pe care îl reprezint: poate că și conștiința lumii, atât de divizată azi, a păstrat neatins chipul pattern-ului inițial.

 

Rezistența reflexivă, ca ultimă formă de opoziție ar consta în meditație și rugăciune, atât a elitelor intelectuale, cât mai ales a celor umiliți și obidiți, ieșirea din timpul și cauzalitatea istoriei, acceptarea și provocarea Providenței, chemarea Cerului, obligarea Cerului să intre în acțiune, silirea materiei să simtă izolarea spiritului, lăsarea Puterii de a deveni propria sa, incurabilă, slăbiciune.

Dar: la capătul oricărei reflexiuni, când se deschide cerul, de sus nu auzim decât o singură voce tunătoare: ”Mergeți în piețe și învățați să muriți; numai cine știe să moară merită să trăiască!”

 

Cărțile își au ora lor, soarta lor: întâlnirea cu ele e hotărâtă în cadrul unui destin interior în care cred. Când lucrez cu mare și curată intensitate întru ceva, cărțile de care am nevoie în legătură cu tema ce mă chinuie vin singure la ușă, cad din raft, le întâlnesc ”cu totul întâmplător”, pe stradă, în gări...

 

Am încercat să citesc din fețele oamenilor. Fiecare față e o pagină, fiecare om e o carte, fiecare gest – o literă, un cuvânt.

Toate fețele sunt coli albe, nu spun nimic, nu ascund nimic. (Doar copiii până la zece ani fac excepție de la această pustietate.) A pierit sufletul? Au paralizat mușchii feței? Sau eu am orbit, uitând astfel să mai citesc fața semenilor mei.

Mă uit în oglindă: și eu sunt o coală albă – ceea ce ar fi să fie scris pe față s-a șters, a murit înecat în mâl, neputință și disperare.

 

Descopăr, cu jenă și neliniște, că foarte multe din așa-zisele mele ”revelații profesionale”, legate de armonia din lume, sunt de fapt vechi și arhicunoscute precepte ale unei doctrine ZEN. Europa noastră mecanicist-materialistă (în fond) și foarte atee (în formă) este, din toate punctele, inferioare înțelepciunii Asiei bătrâne și încercate.

Și totuși... Cruzimea istoriei lor, hărnicia de furnicar și termite, foamea după mașini și arme, ușurința cu care mor și mai ales ușurința cu care omoară, toate acestea mă fac să mă întorc la Socrate și Christos cu sentimentul că dragostea și cunoașterea de sine sunt două uriașe invenții europene, antiasiatice.

(Și Atila și Gingis Han erau mari înțelepți, iubeau frunzele și animalele, strămoșii și Cerul cu dragonii săi: dar, cred eu, ucideau foarte ușor, fiindcă nu au cunoscut mila și umilința. Nu au iubit dezinteresat, niciodată.)

 

Da, sunt de acord: timpul pentru Teatru nu trebuie să fie identificat cu timpul pentru un film. O oră și jumătate – două. În secolul trecut, oamenii aveau o lungă răbdare culturală: puteau asculta 5-6 ore o operă sau o piesă de teatru (în cinci acte). Dar s-a întâmplat  - în acest crud secol XX – o castrare a sufletului colectiv.

Am pierdut, așadar, clorofila stăii noastre de grație, nimic nu mai poate fi sacru – deci, nimic nu mai poate interesa mai mult decât răstimpul barbar al unui film polițist, de război etc. Între o societate de tineri efebi urmărind aventurile hilare ale lui James Bond și niște greci naivi ascultând în serial un rapsod homeric, diferența e uriașă... și mortală.

(Anticii nu se amuzau decât rar, în piețe: când discultau politică. Distracția a fost inventată de Cezari, prin circul cu fiare și gladiatori: James Bond nu este decât un gladiator al marelui circ, născut din stupizenia și plictisul unui război rece care nu se mai termină.)

 

În tinerețile mele buimace (mi se pare că umblam, tot timpul și peste tot, beat de mine însumi) credeam că sunt unic. Că nimeni nu este și nu poate fi ca mine. Că sunt nemuritor, moartea nu se poate întâmpla decât altora. Apoi, am avut norocul să întâlnesc 1- 2 – 3 – 4 - 10 prieteni care mă depășeau în toate, plus în certitudinea lor de nemurire. Și ei erau și se credeau unici. Pe urmă – anii scurgându-se necruțător prin clepsidră – am început să văd și să mă conving că tot mai mulți oameni – mai mult -, că majoritatea oamenilor (în esență, prin reducție istorică) seamănă, ca soartă, sens, existență, cu mine...

Acum, la 65 de ani ai mei, știu că nu lumea îmi seamănă, ci eu seamăn cu ea.

Poate că așa sunt și popoarele: cele tinere se cred unice, invincibile, mesianice; cele mature descoperă calitățile vecinilor de continent și lume, inaugurând democrația etniilor; cele bătrâne, ca și chinezii, de pildă, ajung să înțeleagă cum că nu lumea e făcută pentru ei, ci ei sunt simple furnici (nor, spumă, fir de nisip) ale acestei lumi care ne ignoră, deși ni se supune.

(P.S. În clipa în care transcriu aceste rânduri, primesc un telefon prin care un prieten mă anunță că a murit, la Păltiniș, Constantin Noica. Mă cutremur; parcă aș sta la o coadă, ghișeul unde se dă ceva e încă departe, mai am mult de așteptat: dar iată, Noica a luat ce a avut de luat, a eliberat locul și deodată mă simt foarte aproape de vârful cozii, văd ghișeul, chiar dacă nici acum nu vreau să știu cum arată marfa pentru care așteptăm de atâta vreme în acest rând lung și tăcut.)

 

-          Varul ca să ajungă var, trebuie mai întâi zdrobit, apoi ars, apoi stins – și abia după aceea poate lega două cărămizi, arse și ele.

-          Numai brazii pitici se pretează la a fi tunși, când depășesc înălțimea gardului aprobat de primărie.

-          Dacă culorile sunt etape de suferință ale Luminii, atunci cuvintele (verbele) sunt etape de suferință ale Adevărului.

-          În epoca noastră, adevăratele, grelele și mari discursuri le-a ținut popoarul: când a tăcut.

-          În cușca hingherului (le spun confraților mei unguri), numai câinii proști se mușcă între ei.

-      Politica, atunci când neagă cultura, se pierde; cultura, atunci când neagă politicul, se mântuie.

-          Mi-e frică să rămân singur, între patru ochi, cu un rus inteligent (eu și Tovstonogov), fiindcă mi-e rușine să citesc în ochii lui frica de a fi rămas singur cu un străin. (Deși mă iubește, deși îl admir și îl înțeleg.)

 

Potârnichile în crescătorie. Ea nu primește masculul. Îl bate, îl distruge. E scos, i se aduce altul. Și pe acesta îl bate. Atunci e scoasă ea și dusă în casa unui mascul. Acum el o bate. Zdravăn. Până o liniștește. Dar, după ieșirea puilor, ea devine stăpână și se răzbună cumplit. Iar el rabdă, rabdă, rabdă.

Întrebare: Dar cupluri fericite de la început, nu există?

Răspuns: E greu, aproape exclus. În crescătorii nu ne putem aștepta la selecția prin dragoste. Ăsta e luxul naturii, al vieții în liberatete.

Întrebare: Nu există dragoste nici măcar din întâmplare?

Răspuns: Până în prezent nu am văzut niciun caz. Numărul partenerilor uciși în bătaie e foarte crescut. Există, desigur, cupluri liniștite. Calme, indiferent. Dar acestea nu se acuplează, nu se înmulțesc.

(”Science et Vie”, nr. 8, 1980.)

Despre relativitatea deducțiilor științifice. Citesc în ”Science et Vie” (ian. 1977):

”Un savant face un purice să sară la ordinul său. ”Sari!”, îi spune savantul, și el sare. Îi rupe un picior. ”Sari!”, îi ordonă, și puricele sare. Îi rupe al treilea picior – și puricele continuă să sară. Ajunge la al patrulea picior, ultimul, îl rupe și, deodată, puricele refuză să mai sară.

Ceea ce dovedește – declară savantul experimentator – că dacă unui purice i se rup toate picioarele, acesta nu mai aude!”

 

Personal, nu cred în descoperirea spiritului prin oamenii de știință, în laboratoare, experimentând asupra materiei. După a mea simplă și simplistă părere, religia înseamnă credință și credința e un har. Nu se transmite pe cale rațională, poate fi cel mult expoatată pe această cale. Mă gândesc în ”câmpul” de gravitație al divinității, trebuie să mă port în aș fel (și să mă rog în așa fel), încât să evit a mai cădea iar din grația asta. Care, la mine, în mod practic, înseamnă:

-          să iert și să uit toți dușmanii mei;

-      să lucrez numai la comenzi ale conștiinței mele curate, de bun cetățean al lumii, de veșnic proletar al culturii, de sclav al istoriei;

-      să-L caut, prin faptele mele, prin rănile mele, pe Christos, fiindcă atunci știu că și El mă caută pe mine;

-       să nu ader dogmatic la nicio confesiune, dar să respect tradiția și sacrul (cât a mai rămas) al Bisericii în care am fost botezat;

-       să mă pregătesc – iubind copiii, copacii, cerul și pământul – pentru o moarte simplă, discretă, tainică, dar mântuitoare;

-        să las în urma mea un nume curat și o dâră de lumină, alcătuită nu din operele mele literare, ci din exemplul de umilință și resemnare cu care mi-am făcut datoria.

 

Discut cu măgarul Gary despre progres. Zice:

”Nu orice schimbare e și transformare; nu orice transformare e și dezvoltare, nu orice dezvoltare înseamnă și progres, nu orice progres este și civilizație; nu orice civilizație este umană; nu tot ce este uman este și umanist; nu tot ce e umanist este și drept; nu orice dreptate este universală și veșnică (nimic din ce e universal azi, nu va fi delor ”veșnic” mâine); nu tot ce e veșnic este și valoare; nu tot ce e valoare e și absolut; nu tot ce e absolut e și substanță (sau esență); nimic din ce-i omenesc nu e divin, numai divinul din noi poate fi numit progres.”

Omenirea a greșit drumul: în loc să o ia spre rugul aprins, preferă acum să adune găteje pentru viitoarele ruguri pe care vor arde morala, religiile, cultura, adică tot ce am realizat de când am inventat focul și am început balul acesta care se cheamă progres și civilizație.

 

În negura confuză a meditațiilor mele se conturează, tot mai des, silueta vagă, dar ispititoare a unei morale legate de obligații, frica și recunoștința mea față de acestă stihie a duhului meu, pe care eu o numesc ”Măria sa, Limba Română”.

Nu mai e vorba, cred eu, de un mijloc de expresie ”artistică”: ci de o formă de revelație și mântuire.

De revelație: fiindcă prin Cuvânt îmi sosesc (nu știu de unde și cum) idei și adevăruri care mă depășesc și mă surprind. Limba (numai când sunt curat, sincer și bun) are o priză directă cu cerul inteligibil al esențelor pure: fără să fiu deloc poet, simt totuși (uneori) că prin mine se scurge spre Cuvânt, prin cuvânt, o formă de energie și taină necunoscută.

De mântuire: fiindcă, din cauza teribilei mele singurătăți, unica mea formă de religie, de legătură cu transcendentul (cel imanent, cel metafizic) o realizez vorbind mut, scriind mereu și pretutindeni. Cânt la o vioară mută. Îmblânzesc verbul, îl alint, îi dau de lucru, îl iubesc: apoi, îl rog să-mi aducă aproape o taină, o minune, o bucurie rară.

 

Ieri-seară am luat să citesc, să recitesc, pe Freud (într-o antologie), pe acest Freud de care mi-era atât de scârbă pe vremea când eram un tânăr viril, fără complexe. (Complexele mele toate erau legate de... lupta de clasă. Până și cele erotice.) Să văd cum percep acum, aproape de moarte, aceste mituri ale refulării libidou-lui, dinamica sufletească în care triconomia trup, suflet, spirit e înlocuită de Sine, Eu, Supra-Eu. Cu toate că simt și recunosc extraordinara sa intuiție, sentimentul de rușine și mizerie nu mă părăsește. Adevărul este că, student fiind, eu am studiat mai întâi pe C.G. Jung, apoi pe Adler și la urmă, superficial, pe Freud. Îi dau dreptate când simt, la cinema – când se arată o scenă mai erotică sau mai picantă – cum urlă dezlănțuit, în jurul meu, refulatul nostru ”tineret taurin”, lipsit de posibilitatea de a-și trăi normal viața erotică; am și vise oedipiene, trupul meu, se pare, continuă să îl citească și să-l urmeze. Dar rațiunea și spiritul îl refuză, nu atât pentru că mă dezgolește și mă umilește, ci fiindcă simt, pe lângă rigoarea științifică, strecurându-se în freudism o formă perversă de stricăciune și murdărie degradantă.

 

Fenomenul E.S.P. (Extra Sensorial Perception): am zeci și zeci de experiențe personale în acest domeniu parapsihologic.

Mă gândesc la sora mea și ea mă sună la telefon, înjur pe cineva și numai după cinci minute îl întâlnesc la colțul străzii (deși nu locuiește la Craiova), caut intens un citat, îmi cade o carte din raft și se deschide exact la citatul de care aveam nevoie etc.

Nu ne terminăm la pielea noastră, suntem doar miezul unui câmp misterios multilateral, miraculos funcțional. Creierul nostru (și nu numai el) este în mare parte un teren virgin și necunoscut, visele, presimțirile, inspirația, viziunile alcătuiesc un cod de taine încă nedezvoltat (abia aproximativ); copiii, rugăciuniea, artele rămân mistere din care noi nu cunoaștem și nu înțelegem decât aparența, coaja, efectul și nu esența. Și cu cât le pătrundem mai mult, cu atât necunoscutul lor se protejează și se ascunde.

Dacă viața mea e plină de asemenea simple coincidențe (care sunt adevărate miracole ale legii probabilității), atunci e posibil ca după moarte să am o mică, antiștiințifică, surpriză. Deoarece – până acum- niciunul nu s-a întors de acolo, înseamnă că totul e... totul e...

 

Despre Lumină se vorbește foarte mult: în religie, artă, metafizică, morală, astronomie, electrotehnică etc. Dar despre Umbră mult mai puțin. Umbra Pămâtului e o pată de întuneric pe Lună, umbra mea e o altă pată de întunecime pe Pământ. Despre ”omul care a pierdut umbra” am citit – despre ”cea de a doua umbră” am scris, dar încă nu am zărit-o. (Am întrezărit-o doar, la anumite ore triste sau îndemonite ale istoriei.)

Starea de umbră, fenomenul de intrare în umbră (nu a spionilor, nici a masonilor), dispariția cuiva în propria umbră – și toate aceste mari treceri în psihologie, politică, morală, metafizică? Nu este bătrânețea o vârstă a umbrelor? Nu este singurătatea o stare de umbră a Ființei? Nu poate fi considerată o ocupație străină ca un fel de întunecare printr-o putere ce se interpune între tine și soarele libertății tale? Nu ar merita ”ateismul oficial” să fie considerat ca o formă de umbrire a feței lui Dumnezeu? Există mult mai mulți eroi ai umbrei decât ai luminii – ce oare sunt toți filosofii, poeții, țăranii și cărturarii care se zbat în întunericul condiției lor?

(Vorbind despre ”umbra pridvorului românesc”, filosoful marxist Joja constată că blocurile noi au multe calități, ”dar nu dispun de o înțeleaptă și tonică repartizare a luminii și umbrei, așa cum avea vechea casă țărănească”.)

 

Răbdarea nu este deloc o invenție românească, ea e o moștenire și o îndelungată experință asiatică. Ceața – îmi spuneau moții din Apuseni, prin anii 1950 – poate fi mai puternică decât fulgerul: nu lovește, nu arde, dar e peste tot, nu se termină, duce la disperare și nebunie pe cei care ne ocupă cu arme, vorbe, idei...

 

Există o foame retorică, o patimă a oratoriei, o ducere în ispită prin tribune, catedre, microfon. Limba își are perfidiile ei, armele ascunse prin care nu lovește direct, dar compromite și dezumflă.

”La lada de zestre a bunicii nu aveam voie să umblăm decât foarte rar, cu parcimonie, și numai la nevoie sau mare sărbătoare” – citeam, din memorie, pe Lucian Blaga. Aveam nevoie de acest citat ca să apăr, cât pot, istoria, folclorul și satul arhaic de uzul și abuzul năvălitorilor barbari.

Dar cum ne putem apăra de numărul tot mai mare de oratori de ocazie? Eu însumi am cunoscut plăcerea de a vorbi ”liber” în fața unui public hipnotizat de artificiile mele culturale. ”Ratarea lui Goga, îmi spunea același Lucian Blaga, a început în ziua în care a descoperit că este un mare orator: a urmat politica, tribunele, vuietul apluzelor... și căderea apoi în șanțul istoriei neiertătoare.”

A profita de ”darul vorbirii” este, probabil, un păcat împotriva tăcerii ca formă de înțelepciune și mântuire. Tribuna costă viața, aplauzele se ispășesc greu. Sub o formă sau alta, mai devreme sau mai târziu.

 

Noaptea de Crăciun.

Sunt atât de singur, atât de departe de oameni și izolat de lume, încât nu ar fi deloc exclus ca tot ce visez și gândesc să fie atât de fals, încât să fie adevărul-adevărat.

Recenzie publicată în revista Webcultura