Ce spun eu și ce înțelegi tu de Deborah Tannen

 

Cartea pornește de la ideea că există diferențe de gen în felul de a vorbi. Deși diferențele dintre stilurile de conversație nu explică toate problemele care apar în relațiile dintre femei și bărbați. Relațiile sunt uneori amenințate de probleme psihologice, cum ar fin incapacitatea de a oferi iubire și afecțiune, egoismul autentic și de efectle reale ale nedreptăților politice și economice. Dar, de asemenea, sunt nenumărate situații de conflict din cauză că partenerii își exprimă în moduri diferite sentimentele, gândurile și părerea.

O abordare transculturală a diferențelor de gen în stilurile conversaționale susține că orice comunicare dintre bărbați și femei are de suferit atunci când bărbații urmăresc să le domine pe femei. Ținând cont că bărbații se raportează la lume ca la o ierarhie socială, în care ei se află fie pe o treaptă superioară, fie pe una inferioară. În timp ce femeile se percep ca ființe individuale aflate într-o rețea de conexiuni.

Comunicarea este un act continuu de echilibrare, care jonglează între nevoile contradictorii de intimitate și de independență. Intimitatea este esențială într-o lume a conexiunilor în care indivizii negociază rețele complexe de prietenie, atenuează diferențele, încearcă să ajungă la un consens și să evite să se erijeze în superiori. Într-o lume în care statutul face legea, independența este esențială, căci o modalitate primară de a-ți dovedi poziția superioară este să le spui celorlalți ce să facă, în timp ce faptul că primești ordine este semnul unui statut inferior. Deși toți oamenii au nevoie atât de intimitate, cât și de independență, femeile au tendința să se focalizeze pe cea dintâi, iar bărbații pe cea de-a doua.

Faptul că femeile au fost etichetate drept ”cicălitoare” ar putea fi o consecință a interacțiunii dintre stilul bărbaților și cel al femeilor; multe femei sunt înclinate să facă întocmai ce li se cere, în timp ce mulți bărbați tind să opună rezistență chiar și numai ideii că cineva, îndeosebi o femeie, le-ar spune ce să facă. O femeie va avea tendința să repete o cerere rămasă fără răspuns, deoarece este convinsă că soțul ei va face ceea ce îi cere, cu condiția ca el să înțeleagă că ea chiar vrea ca el să facă acel lucru. Un bărbat însă care vrea să evite sentimentul că primește ordine ar putea instinctiv să aștepte o vreme înainte de a face ceea ce i se cere, ca să aibă sentimentul că acționează din proprie inițiativă. Ceea ce rezultă este cicălirea, pentru că, de fiecare dată când ea repetă cererea, el amână realizarea acesteia.

Interpretarea  metamesajelor de statut și de conexiune în orice act de comunicare depinde de modul în care sunt spuse și făcute lucrurile. De exemplu, când e vorba de o compătimire, contează ce cuvinte se folosesc, pe ce ton sunt spuse, ce mimică și gesturi le însoțesc, căci toate acestea influențează impresia produsă.

Femeile și bărbații sunt adesea frustrați de felul în care celălalt răspunde la așteptările și problemele lor, iar apoi sunt și mai răniți de frustrarea celuilalt. Bărbații se simt frustrați când încercările lor bine intenționate de a ajuta o femeie să-și rezolve problemele nu sunt întâmpinate cu recunoștință, ci cu dezaprobare. Un bărbat spunea că îi vine să-și smulgă părul din cap din cauza unei iubite care îi vorbea continuu deapre problemele pe care le avea la muncă, dar refuza să accepte vreun sfat de la el. Un alt bărbat a comentat că femeile par să se bălăcească în propriile necazuri, vrând să vorbească mereu despre ele, în timp ce el și ceialți bărbați vor să scape cât mai repede de probleme, fie găsind o soluție, fie luându-le în derâdere.

Încercarea de a rezolva o situație sau de a soluționa o dificultate se focalizează asupra mesajului discuției. Pentru majoritatea femeilor însă, care întâmpină de obicei probleme la locul de muncă sau în relațiile de prietenie, mesajul nu este aspectul principal al relatării. Metamesajul este cel care contează. Aducerea unei probleme în discuție reprezintă o invitație pentru exprimarea înțelegerii (”Știu cum te simți.”) sau pentru o plângere similară (”Așa m-am simțit și eu când mi s-a petrecut ceva similat.”). Cu alte cuvinte, discutarea problemelor vizează consolidarea relației prin transmiterea metamesajului: ”Suntem la fel; nu ți se întâmplă doar ție”. Femeile sunt nemulțumite atunci când nu doar nu primesc această consolare, dar, dimpotrivă, simt o distanțare provocată de sfat, care pare să transmită metamesajul: ”Nu suntem la fel. Tu vii cu problemele, eu am soluțiile.”

Așadar, cine vorbește mai mult, femeile sau bărbații? Informațiile aparent contradictorii sunt reconciliate de diferența dintre vorbire publică și vorbire privată. Mai mulți bărbați se simt în largul lor în timpul ”vorbirii publice”, în timp ce mai  multe femei se simt în largul lor în timpul ”vorbirii private”. Nu este amuzant faptul că multe femei sunt profund rănite când bărbații nu vorbesc cu ele acasă și mulți bărbați sunt profund frustrați din cauza că simt că-și dezamăgesc partenerele, fără să înțeleagă unde au greșit sau cum altfel ar fi trebuit să se poarte.

Înțelegând că bărbații și femeile au idei diferite despre importanța vorbirii în cadrul relațiilor, femeia poate să observe dorința bărbatului de a citi ziarul fără să o interpreteze drept o dovadă de respingere a ei sau drept neimplicare în relația lor. Iar bărbatul poate să înțeleagă dorința femeii de a vorbi, fără să o interpreteze drept o pretenție nerezonabilă sau o încercare manipulatoare de a-l împiedica să facă ceea ce vrea.

Bărbații sunt conștienți de dezechilibrul de putere care poate rezulta din dezvăluirea secretelor. În primul rând, cei care arată slăbiciune pot simți că s-au situat pe ei înșiși într-o poziție de inferioaritate. În al doilea rând, oferă informații care pot fi folosite împotriva lor.

Deși femeile sunt conștinte de pericolele bârfelor răutăcioase ce rezultă din schimbul de secrete, acestea mai frecvent decât bărbații, sunt dispuse să-și sume riscuri, pentru că privirea lor este folcalizată  în direcția beneficiilor conexiunii. Posibilitatea de a părea vulnerabile și de a-și pierde independența le afectează doar periferic. Este mai puțin probabil ca bărbații să-și asume riscuri, din cauză că, pentru ei, preîntâmpinarea vulnerabilității și protejarea independenței se află pe prim-plan, iar problemele legate de intimitate rămân în fundal.

Bărbații ar trebui să accepte faptul că multe femei văd comunicarea detaliilor despre viața personală drept ingredient de bază al intimității, iar femeile ar trebui să accepte că mulți bărbați nu le împărtășesc această perspectivă.

Femeile și bărbații cad frecvent într-o schemă inegală din cauza obiceiurilor lor de a interacționa. Fiindcă femeile caută să construiască o stare de apropiere, ele au tendința de a-și minimaliza priceperea, în loc de a o expune. Din  cauza că bărbații preferă să stea în centrul scenei și apreciază senzația pe care le-o dă cunoașterea, ei caută ocazia de a împărtăși informații și de a-și întări poziția superioară de statut. Din nefericire, încercările femeilor de a întări legăturile și de a realiza o conexiune, atunci când sunt analizate prin prisma statutului, pot fi interpretate în mod greșit ca semne ale plasării într-o poziție de subordonare – și sunt șanse ca mulți bărbați să considere astfel.

Femeile pot avea impresia că bărbații nu ascultă cu adevărat, atunci când ei chiar o fac. Dar, de asemnea, este adevărat că bărbații le ascultă pe femei mai puțin frecvent decât îi ascultă femeile pe bărbați, din cauză că actul ascultării are semnificații diferite pentru ei. Unii bărbați chiar nu vor să asculte prea mult din cauza sentimentului că asta  îi încadrează ca subordonați. Multe femei vor să asculte, dar se așteaptă să fie ceva reciproc – te ascult acum, iar tu mă vei asculta mai târziu. Devin frustrate atunci când, după ce ele ascultă acum, și acum, și acum, acel mai târziu nu vine niciodată.

Femeile care se găsesc fără voie în rolul de ascultător ar trebui să exerseze propulsarea lor în afara respectivei poziții mai degrabă decât să aștepte răbdător sfârșitul cuvântării. Poate ar fi bine să renunțe la ideea că trebuie să aștepte să li se dea cuvântul. Dacă au ceva despus, ar putea face un efort și să pună. Dacă sunt plictisite de un subiect, pot să exercite o oarecare influență asupra conversației și să schimbe subiectul cu ceva ce le-ar interesa mai mult.

Dacă femeile se simt ușurate să afle că nu trebuie să asculte mereu, e posibil și pentru bărbați să fie o ușurare să afle că nu trebuie să aibă mereu pe vârful limbii informații interesante, dacă vor să impresioneze o femeie sau să o facă să se simtă bine. Cât de ușoară ar putea să li se pară bărbaților sarcina conversație, dacă și-ar da seama că tot ce trebuie să facă este să asculte! După cum a spus în cuvinte această idee o femeie care a transmis o scrisoare către editotul revistei Psychology Today: ”Când găsesc un tip care mă întreabă: ”Cum ți-ai petrecut ziua?”, și chiar îl interesează să afle, sunt în al nouălea cer.”

 Deși este posibil ca femeile să evite să se certe la modul deschis, iar bărbații pot avea tendința să se certe în joacă, sunt multe situații în care bărbații și femeile au conflicte deschise, serioase. Conversația următoare ilustrează frustrarea pe care o simțea bărbatul  când discuta în contradictoriu cu o femeie. Situația a început cu faptul că ea l-a trezit în miezul nopții.

El: Ce e?

Ea: Te-ai întins pe tot patul.

El: Îmi pare rău.

Ea: Întodeauna faci asta.

El: Ce?

Ea: Te folosești de mine.

El: Stai puțin. Dormeam. Cum poți să-mi reproșezi  ceva ce fac în timpul somnului?

Ea: Ei bine, îți amintești atunci când...

Apoi, ea l-a luat la rost pentru situații din trecut, când se simțea ofensată.

Pentru acest cuplu era dificil să găsească un punct comun în disputa lor, pentru că se mișcau pe niveluri diferite. El vorbea la nivelul mesajului: se întinsese pe tot patul. Dar ea era focalizată pe nivelul metamesajului: felul în care dormea arăta că el se folosea în general de ea, că ”se întinsese” prea mult în relația lor.

Dorința de a fi mereu pe placul celuilalt poate face ravagii. Un bărbat descrie o structură comportamentală pe care el și fosta lui soție o numeau fenomenul ”Îmi-plac-târtițele-de-pui”. Când în familia lui se mânca pui la cină, cuiva trebuia să-i revină târtița, și soția lui era care zicea mereu că îi plac târtițele de pui. Ea se convinsese singură că îi plac târtițele de pui, și ouăle ochiuri  cu gălbenușul spart, și pâinea arsă – pentru a-i face lui pe plac. Dar, odată cu trecerea timpului, frustrarea s-a amplificat, ajungând să contribuie la divorțul lor, după cum credeau amândoi.

Un exemplu extrem despre convingerea că a-i face partenerului pe plac este cea mai bună cale de a dobândi armonia casnică vine de la o femeie aflată în mariaj cu un bărbat violent. Explicând de ce a tolerat bătăile lui, a spus că soțul ei avusese o copilărie dificilă, lipsită de iubire, și a crezut că poate să îi vindece rănile – și pe cele ale relației lor – oferindu-i iubire necondiționată. La un moment a bătut-o atât de tare, încât și-a pierdut cunoștința. Când și-a revenit, el a spus: ”Presupun că s-a terminat”. Ea i-a răspuns: ”Eu tot te iubesc”. Ceea ce el a considerat a fi o lovitură suficient de serioasă încât să o îndepărteze fără drept de apel, ea a perceput-o drept o șansă de a demonstra, odată pentru totdeauna, că iubirea ei este cu adevărat necondiționată.

Când stilul obișnuit al cuiva nu funcționează, sporirea efortului în aceeași direcție nu va rezolva problema. În schimb, atât bărbații, cât și femeile pot beneficia de pe urma flexibilității. Femeile care evită conflictul cu orice preț ar avea de câștigat dacă ar învăța că nu se moare de la puțin conflict. Și bărbații care, în mod obișnuit, adoptă o atitudine de opoziție ar avea de câștigat dacă și-ar tempera dependența de conflict.

Femeile sunt reținute să-și prezinte public realizările pentru a atrage simpatia, dar dacă sunt privite sub lentila statutului, sunt sistematic subestimate, fiind considerate autocritice și nesigure.

Oamenii au tendința de a considera că tot ce fac femeile este lipsit de putere. Un articol de ziar citează un psiholog: ”S-ar putea ca un bărbat să o întrerupă pe o femie: ”Poți, te rog, să te duci până la magazin?”, în timp ce o femeie s-ar putea să spună: ”Vai, chiar am nevoie de niște lucruri de la magazin, dar sunt tare obosită.” Stilul femeii este numit ”ascuns”, un termen cu valențe negative precum ”furișatul” sau ”lipsa de onestitate”. Motivul oferit ține de putere: femeia nu simte că are dreptul să întrebe direct.

Chiar dacă femeile sun uneori directe, și bărbații indirecți, sau alterori invers, rămâne constantă evaluarea negativă a stilului femeilor, care este văzut inferior ca statut față de cel al bărbaților.

Femeile și bărbații sunt judecați diferit chiar dacă vorbesc în același mod. Un cercetător în sfera comunicării, a descoperit că, atunci când femeile folosesc întrebări disjunctive și delimitări ale responsabilității, subiecții le consideră mai puțin inteligente și informate decât pe bărbații care fac același lucru. Când femeile nu oferă probe pentru afirmațiile lor, sunt considerate mai puțin inteligente și informate, dar bărbații care avansează afirmații fără susținere nu sunt catalogați astfel. Deci nu atât modul de a vorbi e luat în consideție, cât atitudinea oamenilor față de femei și bărbați.

Mai multe studii afirmă că bărbații își exercită puterea vorbind mai mult decât femeile (în public, nu și acasă), tăcerea femeilor este văzută ca o lipsă de putere. În același timp, felul în care bărbații se folosesc de tăcere și în care refuză să vorbească este un mod de exercitare a puterii asupra femeilor.

Într-un experiment în care un grup de băieți și un grup de fete de clasa a doua au fost puși în aceeași situație și li s-au dat aceleași istrucțiuni de interacțiuni reciproce au relevat diferențe vădite de gen. Concluziile sunt că, băieții nu stau locului o clipă; ideea lor despre ce să facă implică activități fizice; sunt mereu atenți la încadrarea ierarhică în care se află și fac tot ce pot să-și bată joc de ea și să i se opună; își arată afecțiunea unul față de celălalt într-o structură de opoziție. Ei se contrazic direct, dar neînțelegerile dintre ei apar ca o reacție naturală la plasarea de către celălalt într-o poziție de inferioaritate și la glumele făcute pe seama celuilalt.

Pe de altă parte, conversația fetelor nu conține nimic care să semene în vreun fel cu modul de a vorbi al băieților. Și fetele sunt conștiente de contextul autoritar în care se găsesc, dar i se supun, în loc să-l sfideze sau să își bată joc de el. Și, departe de a se ataca în glumă una pe cealaltă, se susțin reciproc, se pun de acord și completează vorbele celeilalte.

Comparând conversațiile unor băieți și fete de clasa a șasea, se poate vedea rădăcina nemulțumirilor femeilor și bărbaților legate de comunicare, în relațiilor lor reciproce. Băieții vorbesc puțin despre prietenia lor și despre alți oameni, axându-și discuția îndeosebi pe lucruri, activități și păreri referitoare la chestiuni sociale. În schimb, singurul subiect de interes pentru fete este prietenia lor. Fetele vorbesc despre prietenie și sentimente; ele organizează discuția la un nivel de subtilitate și de o complexitate care nu este întâlnită în discuția dintre băieți.

Genul este o categorie care nu va dispărea. După cum spune Goffman, este ”una dintre trăsăturile umane cel mai adânc înrădăcinate ale omului”. Creăm masculinitatea și feminitatea prin felurile în care ne comportăm, crezând în același timp că ne comportăm pur și simplu ”natural”. Goffman subliniază că bărbații sunt pentru femei ceea ce sunt adulții pentru copii – protectori iubitori care le vor ține ușile deschise, le vor oferi prima porție de dulciuri, vor ajunge la rafturile înalte și vor ridica lucruri grele. Dar, odată cu privilegiile copilăriei, vin și unele obligații: activitățile copiilor pot fi întrerupte, timpul și teritoriul lor pot fi invadate. Privilegiul de a fi protejat vine odată cu pierderea unor drepturi și cu faptul de a nu fi respectat și tratat ca o persoană matură.

Multe femei pot învăța de la bărbați să accepte conflictele și diferențele, fără să le vadă ca pe o amenințare a intimitățiii, și mulți bărbați pot învăța de la femei  să accepte interdependența, fără să o vadă ca pe o amenințare la adresa libertății lor.

Tendința femeilor spre menținerea intimității prin evitarea conflictului explică descoperirea că femeile vor să petreacă mai mult timp la distanță de partenerii lor decât bărbații. Există două motive pentru asta. Mai întâi, mai multe femei au cu prietenele lor un anumit tip de comunicare, pe care nu îl au cu partenerii, și care nu este posibil dacă partenerii lor sunt prezenți. În al doilea rând, când femeile sunt cu partenerii lor, ele fac mai multe ajustări și corectări, cumpărând armonia cu prețul propriilor preferințe. Așadar, prezența partenerilor pune o presiune mai mare pe ele decât pe bărbați, care sunt mai puțin dispuși să facă eforturi de adaptare.

Nevăzând diferențele de stil drept ceea ce sunt, oamenii trag concluzii referitoare la personalitatea celuilalt (”ești ilogică”, ”ești nesigură”, ”ești orgolios”) sau la intențiile sale (”nu asculți”, ”mă pui într-o poziție de inferioritate”). Înțelegerea ca atare a diferențelor de stil le atenuează pe acestea. Convingerea că ”nu mă mai dorești”, ”nu-ți pasă la fel de mult pe cât îmi pasă mie de tine” sau ”vrei să-mi iei libertatea” te fac să te simți îngrozitor. Convingerea că ”ai un mod diferit de a arăta că asculți” sau ”de a arăta că îți pasă” îngăduie existența unor negocieri în care să nu se invoce vina celuilalt. Poți să face solicitări sau corectări fără să învinuiești sau să-ți asumi vina.

Dacă înțelegi diferențele de gen în stilurile de conversație, s-ar putea să nu fii capabil să previi apariția neînțelegerilor, dar ai o șansă mai mare să nu le lași să scape de sub control. Când încercările sincere de a comunica ajung în impas, și un partener iubit pare irațional și încăpățânat, diferitele limbi pe care le vorbesc bărbații și femeile ne pot zgudui fundamental viața. Înțelegerea felului de a vorbi al celuilalt este un salt uriaș făcut peste abisul fisurii de comunicare dintre femei și bărbați și un pas uriaș spre deschiderea unor linii de comunicare.