Aproape cu toții jucăm jocuri, unele
nevinovate, altele de-a dreptul dure, uneori o facem conștient, alteori
inconștient. Jocurile ne compromit relațiile, ne fac viața nenorocită, totuși
frica ne determină să continuăm să jucăm. Ce sunt jocurile? De ce jucăm anumite
roluri? Care sunt beneficiile jucătorilor? Cum să ieșim din joc?
Triunghiul dramatic a lui Karpmann poartă
numele autorului, psihiatrul Stephen B. Karpmann. Dar la acest subiect e bine
să-l menționăm și pe Eric Berne, care a foat precursorul primului. Karpmann a
rezumat ideile lui Berne despre diveresele jocuri pe care le joacă oamenii,
iar triunghiul dramatic este modelul de bază care descrie pricipiul
oricărei situații de joc.
”Jocul psihologic se bazează pe tranzacții
duble care facilitează consolidarea și confirmarea scenariului ”patologic”,
jocul determină eliberarea de stroke (orice act care implică recunoașterea
celuilalt: o mângăiere, o apreciere, un semn de prietenie), prin care se evită
transparența unei proximități, adică intimității.” – Eric Berne
Într-un cuvânt, jocurile psihologice
reprezintă o fugă de realitate, nedorința de a primi viața așa cum este ea,
evitarea exprimării adevăratelor emoții și mutarea într-o realitate paralelă,
unde poți să te ascunzi după o mască, un rol, pentru a nu te confrunta cu ceea
ce psihicul consideră inacceptabil. Spre exemplu, cu aceea că nu ești suficient
de realizat, că relațiile nu funcționează cum ți-ai dori etc. Și atunci
persoana care nu-și dorește să lucreze cu sine și să privească realitatea în
ochi va încerca să se retragă, iar cel mai simplu mod este retragerea în joc.
În ce situații apar jocurile? De fapt,
aproape oriunde. Foarte mulți oameni din anturajul nostru au o dorință
patologică de a juca. Triunghiul dramatic a lui Karman include trei roluri clasice:
Victimă-Persecutor-Salvator. Cele mai răspândite contexte în care se manifestă
aceste roluri sunt relațiile: familiale, dintre parteneri, părinte-copil,
dintre copii adulți și părinți (mai ales dacă între aceștia nu s-a produs
separarea), de prietenie, de muncă, deci în orice relație. Iar dacă fiecare
persoană ar face o acțiune simplă, ar ieși din aceste jocuri, ar găsi curajul
să-și rezolve problemele psihologice, atunci societatea noastră s-ar schimba
radical. Să le luăm pe rând.
Victima
Eric Berne pomenște de un joc denumit
”lovește-mă”, prin care descrie în ce constă jocul persoanei care se
poziționează în rolul de victimă. Există un termen psihologic, numit
metacomunicare, nu e ceea ce comunicăm prin cuvinte, dar ceea ce transmitem
prin aspectul exterior, limbajul nonverbal, gesturi, mimică, îmbrăcăminte.
Victima se comportă puțin ridicol, puțin neîndemânatic, puțin nesigur, fiind
percepută de ceilalți ca având o stimă de sine joasă. De parcă ar comunica
”fă-mi ceva rău” ca eu să pot să joc în continuare rolul de victimă. Deși s-ar
părea absurd ca unui om sănătos să-i placă un astfel de rol, de fapt astfel de
jucători sunt suficient de mulți.
Acest comportament este însușit în
copilărie, când copilul așteaptă să primescă aprobare, apreciere. De fapt,
fiecare adult păstrează copilul care are nevoie de manifestări de acceptare
socială. Avem nevoie de oameni care au o atitudine pozitivă față de noi, care
sunt dispuși să ne îmbrățișeze, să ne aprecieze, astfel de gesturi de bunătate
ne fac să ne simțim importanți, valoroși, confirmându-ne stima de sine. Dar
dacă copilul nu primește apreciere suficientă, acesta va încerca să atragă
atenția părinților prin tot felul de comportamente distructive. De ce se
întâmplă asta? Pentru că în psihicul copilului, care nu conștientizează pe
deplin această situație, e imprimată regula că orice atenție este mai bună
decât indiferența, care arhaic este echivalentă cu moartea. Dacă un copil
constant va atrage atenția părinților prin tot felul de comportamente negative,
acesta are mari șanse să joace la maturitate rolul de victimă. Deci victima va
căuta atenția, fie și cu caracter negativ, deoarece acesta este unicul mod prin
care se poate simți vie.
Orice joc este o manifestare a reacției
nevrotice. Nevroza apare atunci când persoana își dorește să realizeze ceva
pozitiv pentru sine, să atingă niște rezultate, să schimbe ceva în viața sa,
dar cumva prin mijloace pervertite. Prin manifestările tipice ale nevrozei,
psihicul individului încearcă să găsească rezolvare la anumite întrebări, dar
nu știe alte mijloace prin care să o facă.
O caracteristică importantă a victimei
este că aceasta nu dorește să-și asume responsabilitatea pentru propria viață,
întodeauna va plasa vina în exterior. Dacă o persoană are o stimă de sine instabilă,
care e influențată de opinia celorlalți, aceasta va fi înfricoșată să ia
decizii și să-și asume consecințele. Orice acțiune este însoțită de greșeli,
care sunt firești, dar pentru victimă greșeala pare a fi insuportabilă, pentru
că îi întărește convingerea că este o ratată.
Fiecare din noi ar putea spontan să adopte
rolul de victimă, important e cât de des se întâmplă asta și în ce măsură
suntem capabili să controlăm acest proces. Antipodul rolului de victimă este
rolul de regizor al propriei vieți, adică persoana care își asumă consecințele
pentru toate acțiunile, comportamentele și deciziile sale.
Victima se simte neputiincioasă. Pe de o
parte, neasumarea responsabilității îi permite să-și păstreze identitatea și
stima de sine intactă, iar pe de altă parte, o împiedică să schimbe ceva în
propria viață. Regizorul își dă seama că poate influența multe lucruri în
viață, iar greșelile sunt percepute ca o modalitate de a învață.
Persecutorul
Dar odată ce există o victimă, trebuie să
fie și un persecutor care se face vinovat de situațiile în care se află
victima. Fiecare jucător în triunghiul lui Karpmann are beneficii la nivelul
reacției nevrotice. Ce beneficii poate avea persecutorul? Dacă o persoană are
dezacorduri, agresivitate, tensiune interioară, dar nu-și permite să
răbfunească în momentul în care aceste stări se declanșează, atunci aceasta va
găsi o victimă, care indirect cere să fie persecutată. Acesta are drept scop să
manipuleze victima, să o țină într-o stare de frică și rușine. Persecutorul nu
vede originea problemelor sale în sine însuși, ci le tranferă pe o potențială
victimă pe care o găsește în raza sa vizuală. Acest rol este activ, dar există
și manifestări pasive ale rolului de persecutor.
Fiecare persoană are un filtru prin care
percepe realitate. Pentru victimă, realitatea are un caracter amenințător,
oamenii cu care interacționează îi pot provoca durere, nenorociri sau
nefericire. Deși persecutorul nu are intenția să-i facă rău anume ei, victima
va avea tendința să interpreteze comportamentul persecutorului ca fiind
îndreptat contra sa.
Dar neapărat în această ecuație mai
trebuie să apară cineva, deoarece victima ca orice nevrotiv are nevoie de
spectator. În momentul în care victima găsește o persoană căreia să-i
povestească despre felul nedrept în care ceilalți se comportă cu ea sau în ce
situație dificilă a nimerit, ea încearcă să se convingă pe sine însuși că anume
astfel stau lucrurile și să se liniștească. Deci scopul acestui mecanism e
diminuarea tensiunii interioare.
Salvatorul
Care ar fi beneficiile salvatorului? Ce
frământări interioare încearcă să clarifice salvatorul încercând să salveze pe
ceilalți? S-a întâmplat să vă doriți dezinteresat să ajutați ce cineva, să-i
dați un sfaturi prețioase? De ce oare salvatorul se focusează atât de mult pe
sarcinile, problemele, situațiile celorlalți? Ce se petrece oare în propria lui
viață? Oare toate problemele sale sunt rezolvate? Toate merg bine, sunt
ordonate și încununate cu succes? E oare o persoană de succes, realizată, care
și-a atins scopurile, care are o viață de familie fericită, o mulțime de
hobby-uri, ocupații, prieteni? O astfel de persoană e mai degrabă preocupată
să-și trăiască propria viață, e greu de crezut că-i mai rămâne timp să se ocupe
abitir de ceilalți. Deci aici constă problema, salvatorul nu înțelege că
transferând focusul atenției sale pe ceilalți, el pur și simplu fuge de sine,
de propriile probleme, nu vrea să recunoască că e nemulțumit de sine însuși.
Căci să te afirmi pe seama altora e mult mai simplu, decât să te întâlnești cu
sine și să-ți pui niște întrebări: Cine sunt eu? Ce am realizat în propria
viața?
Vi s-a întâmplat oare să faceți bine sau
să oferiți afecțiune fără să v-o ceară celălalt? Cel mai îngrozitor lucru e că
nu prea înțelegem ce facem. Aceste intenții bune, nobile, sincere conduc la un
cu totul alt rezultat.
Ce se întâmplă de fapt când încerci să
salvezi pe cineva? Îl devalorizezi. La nivel psihologic te poziționezi deasupra
acestei persoane. Deși îți dorești sincer să ajuți, la nivel profund psihologic
încerci să te autoafirmi și faci același joc ca și persecutorul doar că prin
altă metodă.
Primul lucru pe care trebuie să-l facă
salvatorul este să-și îndrepte atenția către propria persoană. Iar în al doilea
rând, să înceteze să salveze pe ceilalți, să iasă din triunghiul dramatic.
Să ajuți pe celălalt înseamnă să-l
determini să-și asume responsabilitatea pentru toate deciziile și acțiunile
sale, să-și conștientizeze valorile profunde, ca la un moment dat să se
întâlnească cu sinele adevărat, să se accepte așa cum este, chiar și atunci
când nu e mulțumit pe deplin de sine, de relațiile cu ceilalți, de realizările
sale. Doar atunci când această persoană se acceptă și își asumă
responsabilitatea pentru propriile decizii, survine prima etapă în procesul de
schimbare. Dacă vrei să ajuți, trebuie să vezi în celălalt o personalitate
capabilă să se descurce cu resursele de care dispune.
Orice sfaturi și soluții oferite, victima
le va respinge, găsind tot felul de pretexte. Pentru că victima nu-și dorește
să fie salvată, ea nu vrea decât să-și joace în continuare rolul de victimă.
Deci salvatorul va irosia energie, efort, timp, fără vreun rezultat pozitiv.
Iar în rezultat se va simți pustiit și demoralizat.
Cum interacționează cele trei entități
Victima transmite un metamesaj
persecutorului, iar acesta își îndreaptă agresivitatea față de ea fie
conștient, fie inconștient. Victima se adresează salvatorului povestindu-i
despre situația sa nenorocită și despre cât de nemernic este persecutorul.
Rolul salvatorului e să aprobe victima, uneori chiar îl abordează pe
persecutor, certându-l pentru atitudinea sa reprobabilă.
Problema acestui triunghi constă tocmai în
faptul că la un moment dat rolurile se pot schimba. Imaginați-vă o situația în
care ceva a deviat de la cursul obișnuit. Să presupunem că victima cere
să fie ”salvată”, dar salvatorul nu-i răspunde cererii, nu-i împărtășește
viziunea sau nu-i susține poziția. Neapărat rolurile se vor inversa în
triunghiul dramatic. Victima se va transforma în persecutor, își va urmări
fostul salvator pentru a-l plasa în rolul de victimă. Și dacă fostul salvator
se simte confortabil în acest rol, acesta va găsi pe altcineva căruia să-i
povestească despre cât bine i-a făcut victimei, iar aceasta nemulțimitoare îl
învinuiește că nu a făcut destul. În momentul ăsta salvatorul se tranformă în
victimă. Și astfel jocul poate continua la nesfârșit. În asta constă esența
jocului: fiecare jucător are nevoie ca ”show must go on”, fără să ia decizii
sau să întreprindă acțiuni concrete.
Se poate configura și un alt scenariu.
Victima rămâne victimă, dar își găsește alți salvatori, care să-i susțină
poziția. În cazul dat, fostul salvator se tranformă în persecutor.
Dacă o persoană se plânge de foștii
iubiți, foștii șefi sau foștii colegi, cu siguranță aveți în față pe cineva
care vorbește din poziția de victimă. În relațiile de muncă victima le va
comunica noilor angajați că nu și-a putut manifesta potențialul deoarece nu a
fost apreciată la justa valoare de foștii șefi și colegi. În relațiile de
dragoste, puțin probabil să poți construi o relație apropiată, spontană și
intimă cu o astfel de persoană.
În concluzie, jocul este o fugă de
realitate, este încercarea de a nu te confrunta cu problemele și provocările
reale. Jocul e doar un joc. Pentru a trăi liber și adevărat trebuie să ieși din
triunghiuri dramatice. Important e să conștientizezi care sunt rolurile caracteristice
ție în aceste jocuri și să renunți la ele. Exercițiul cel mai important e
conștientizarea: De ce joc aceste roluri? Care sunt mecanismele de apărare
psihologică care mă împiedică să privesc realitatea așa cum este? Care sunt
întrebările de care mi-e frică?
Decizia de a ieși din triunghiul dramatic
va fi privită negativ de ceilalți participanți la joc. E foarte probabil să te
confrunți cu tot soiul de împotriviri, provocări. Dacă ai jucat rolul de
salvator, vei deveni dușmanul numărul unu al victimei, care te va exclude și te
va trata ca pe un persecutor, găsindu-și alți salvatori. Dar e important să
treci prin această stare de disconfort, ca să-ți redobândești libertatea și
poate să-i ajuți și pe ceilalți să conștientizeze că fac un joc.
Ce ar trebui să facă fiecare jucător
Victima ar trebui să-și consolideze stima
de sine, să învețe să ia decizii, să nu-i fie frică să greșească, să nu mai
caute aprobări și aprecieri în exterior.
Persecutorul ar trebui să-și gestioneze
impulsul agresiv, să identifice declanșatorii, insatisfacțiile și conflictele
interioare care generează comportamentul agresiv.
Salvatorul ar trebui să-și redirecționeze
atenția către sine, să-și analizeze toate ariile vieții pentru a vedea în care
s-a realizat și în care mai are de lucrat pentru a simți împlinire și fericire
în relația cu sine însuși.
Dar ce se întâmplă după joc? Cu ce te alegi după ce ieși din joc? Eric Berne vorbește de cele trei ingrediente necesare a unor relații sănătoase: conștientizare, spontaneitate și intimitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu