Metafora luminii și umbrei se
regăsește în cele două concepte definite de către C.G. Jung: persona și
umbra.Termenul persona își are originea în teatrul Greciei antice. Un actor
își așeza pe chip o mască - o persona - a ființei mitice pe care o
întruchipa și astfel ajungea să se identifice cu aceasta. Noi însă, atunci când
ne așezăm pe chip ”măștile noastre sufletești”, nu ne identificăm de regulă cu
o ființă mitică, ci cu o imagine pe care o avem despre modul cel mai favorabil
în care ne putem prezenta într-o situație dată.
Persona
corespunde pe de-o parte idealului Eului nostru, pe de altă parte, se referă la
felul în care ne imaginăm noi că doresc să ne vadă ceilalți oameni. Pentru a fi
cât mai prezentabili, refulăm acele aspecte care nu se potrivesc cu
imaginea ”frumoasă” pe cre o avem despre noi, iar acestea ajung să ne
alcătuiască umbra. Umbra se referă așadar la acele aspecte pe care nu le putem
asuma. Or, ele continuă să facă parte din personalitatea noastră și,
ca tot ceea ce refulăm, ies tot mereu la iveală împotriva voinței noastre.
Persona
reglementează relația noastră cu lumea exterioară, arată ce dorim noi să arătăm
și care aspecte ale personalității noastre vrem să fie văzute și acceptate de
oamenii din jurul nostru.
Oamenilor le place să se facă mai frumoși decât sunt atunci când ies
în lume. Foarte puțini dintre ei își arată de bunăvoie aspectele mai puțin
frumoase. Supărător este faptul că aceste aspecte mai puțin frumoase devin
totuși vizibile.
Referitor la
acest subiect, Jung scria în 1945: în confruntarea cu realitatea, ”fără văluri
false și alte mijloace de înfrumusețare”, ”omul iese la iveală așa cum este el
și arată ceea ce era mai înainte ascuns sub masca adaptării convenționale, și
anume umbra.
Este o eroare
să credem că integrarea umbrei înseamnă trăirea ei neînfrânată. Acesta este și
motivul pentru care în prezent, în literatura de specialitate, nu se mai
vorbește despre ”integrarea” umbrei, cât despre ”acceptarea” ei. Astfel se
revine de fapt la noțiunea inițială, cea dinamică, potrivit căreia o sursă nouă
de lumină produce o umbră nouă.
Să acceptăm umbra
înseamnă să recunoaștem într-o anumită situație, eventual prin intermediul unui
vis, că avem un comportament influențat de umbră și în cel mai bun caz să îl
corectăm. Și mai înseamnă în orice caz să ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă am
trăi din plin acest aspect al nostru sau dacă l-am insera într-o relație, ce
consecințe ar avea acest lucru. Trebuie să dezvoltăm o sensibilitate față de
umbra noastră, cât și față de umbra celorlalți. Acceptarea umbrei și
sensibilitatea față de ea vor rezulta într-o mai bună cunoaștere de sine, mai
multă toleranță față de noi înșine și de ceilalți, și mai puțină ipocrizie.
Când un om
este idealizat peste măsură, este deseori util să îi vedem și umbra.
Idealizarea a avut poate ca scop acoperirea aspectelor sale mai puțin frumoase.
Când i se descoperă aspectele întunecate, persoana respectivă devine mai puțin
ideală, în schimb mai reală. Astfel se studiază de ceva timp cu interes și
umbra marilor psihologi. Un lucru util: dacă nu am
proceda astfel, am risca să considerăm propriul curent științific infailibil,
un altul în schimb, asupra căruia proiectăm umbra, va fi considerat problematic
și combătut, deși nimeni nu deține, în fond, întregul adevăr și toți știu, de
fapt acest lucru. Dacă ”marii” noștri oameni nu mai sunt ideali, atunci nici
autoritățile noastre, printre care se numără deseori și părinții reali sau cei
simbolici, nu mai sunt ideale, iar noi deplângem pierderea unui ideal. Dar
astfel ni se deschide calea către propria creativitate și propria responsabilitatea
față de viață. Fiindcă, atâta timp cât îi recunoaștem ca autorități pe acești
mari maeștri, creativitatea noastră este înfrânată. Este un lucru folositor,
prin urmare, să privim umbra marilor psihologi și mai ales umbra ceonceptelor
lor psihologice.
Din
nefericire, dezvăluirea umbrelor nu urmăresc întodeauna progresul științei, ci
se produc din motive de rivalitate: nu mai putem suporta succesul și importanța
de care se bucură altcineva și atunci îi scoatem la iveală umbra. Deși astfel
admitem că avem mai puțin succes, apărem totuși mai convingători din punct de
vedere moral. Dezvăluirea defăimătoare a umbrei altcuiva ne confirmă valoarea
de sine. Or, mai util ar fi să ne cercetăm propria umbră. Dacă i-am permite și
ei să existe, fără să ne împovăreze, ar crește sentimentul propriei valori.
Însă umbra celorlalți, a celor frumoși și încununați de suces, este mult mai
interesantă.
Umbra proprie
este penibilă și deranjantă în aceeași măsură în care umbra celorlalți este
interesantă. Pentru a ne da seama în ce măsură ne tolerăm umbra proprie, ne
putem adresa câteva întrebări simple: suntem în stare să admitem greșeli care
ne sunt penibile? Or găsim pretexte care să le justifice? Ori ne pregătim chiar
în gând, pentru orice eventualitae, o listă de pretexte? Există trăsături pe
care le urâm la alții într-un mod categoric, consecvent și necondiționat?
Descoperim cu
mare ușurință la alți oameni aspecte de umbră pe care nu ne face nicio
plăcere să le admitem la propria persoană. Se întâmplă uneori ca persoane care
nu au spus și nu au făcut nimic reprobabil să atragă nemulțumirea noastră și,
strâns legată de aceasta, o anumită ostilitate. Aceste persoane ar putea
întruchipa aspecte de umbră care ne aparțin nouă, dar pe care nu
îndrăznim să le trăim și ca atare le proiectăm asupra altora.
Umbra se manifestă și în vis: în
visele noastre apar uneori personaje pe care le respingem categoric, pe care le
considerăm oribile.
Părțile
refulate ale umbrei se îmbină în inconștient, formând un complex al umbrei.
Complexul trebuie desfăcut în părțile sale componente, fiindcă aspectele de
umbră și importanța lor pentru viața noastră nu pot fi percepute decât izolat,
nu ne putem asuma consecințele decât pentru fiecare aspect în parte. Când
ajungem să ne percepem acoperiți în totalitate de umbră, nu putem lucra cu
umbra, fiindcă ne pare copleșitoare și difuză. Putem învăța însă să îi facem
față, luând separat în considerare fiecare experiență a umbrei care poate fi
descrisă cu exactitate.
Proiectăm
deseori umbra refulată în exterior, purtătorul proiecției devenind astfel
purtătorul umbrei. Fiindcă propria umbră necunoscută este întodeauna
înspăimântătoare, proiecția umbrei dă lumii înconjurătoare propriul
nostru chip necunoscut și înspăimântător. De ce și cum ne simțim
înspăimântați depinde de aspectul de umbră pe care îl proiectăm. Dacă avem, de
exemplu, de-a face cu o umbră agresivă, ne simțim brusc înconjurați - și
amenințați - de o lume agresivă. Dacă refulăm o umbră a puterii, ne trezim
înconjurați de persoane cu o putere excesivă. Dacă refulăm propria venalitate,
ne simțim înconjurați de oameni care vor să ne mituiască, avem impresia că
trăim într-un mediu al venalității și corupției.
Proiectarea
umbrei are urmări grave: nu ne mai putem ocupa într-un mod constructiv de
problemele noastre, fiindcă acestea aparțin acum, în principiu, altor oameni,
pe care nu-i putem influența decât într-o mică măsură. Intrăm într-un cerc
vicios al fricii și agresivității, declanșăm dinamica relației victimă-agresor:
proiectăm umbra, ne percepem drept victime ale purtătorului umbrei și nu mai
suntem în stare să decidem liber asupra propriei vieți. În afară de aceasta,
rolul de victimă inspiră teamă și împiedică o confruntare constructivă. Astfel,
impulsul de dezvoltare a personalității pe care îl conține umbra trece
neobservat.
Când un om
este conștient că are o trăsătură de caracter considerată negativă, își poate
transforma umbra în contrariul ei; și aceasta este o formă de apărare. Dacă
știe, de exemplu, că este foarte autoritar, percepe această trăsătură a sa
drept o calitate a umbrei, iar reacția lumii îi confirmă că este o trăsătură
inacceptabilă în ziua de astăzi. Atunci va tranforma umbra în contrariul ei și
se va purta exagerat de îngăduitor. Astfel îi zăpăcește însă pe oameniii din
jurul său, fiindcă în comunicare această formă de apărare în fața umbrei
funcționează ca un mesaj cu două înțelesuri: la nivelul conștientului,
respectivul întreabă răbdător, își încurajează interlocutorul să facă
propuneri, îi explică ce consecințe ar putea avea anumite decizii. În același
timp îl face să se simtă - și îi comunică acest lucru prin limbajul trupului
său - că nu și-ar dori nimic mai mult decât să încheie imediat discuția și să
ia singur o decizie. Și atunci interlocutorul nu va ști ce să mai creadă: ce i
se spune sau ceea ce se manifestă în spatele cuvintelor, deși nu ar trebui să
se manifeste?
Umbra nu poate
fi, de regulă, respinsă în totalitate. Cine încearcă să se apere de umbră își
imaginează că a reușit să o ascundă de ceilalți - însă oamenii din jurul său
continuă să o bănuiască sau chiar să o vadă. Ne putem scuti, așadar, de unele
eforturi, luându-ne umbra de la bun început în calcul.
O altă formă
de apărare în fața umbrei este dublul. Otto Rank are o explicație plauzibilă
pentru apariția acestui fenomen: oamenii fac tot mereu lucruri care îi umbplu
de sentimentul vinovăției și al rușinii. Când sentimentul de vinovăție și
rușine atinge o anumită intensitate, Eul nu-și mai poate asuma răspunderea
pentru aceste fapte. Ceea ce nu poate accepta cu nici un chip este clivat, iar
prin clivare se naște un al doilea Eu, un dublu, care uneori poate fi un
adevărat diavol. Din cauza clivării, un Eu nu are cunoștință de acțiunile
celuilalt Eu și, prin urmare, nici nu se simte răspunzător pentru ele. Ce a
fost clivat nu mai este perceput ca parte integrantă a propriei personalități
și este dat uitării, dar în viața de zi cu zi continuă să se manifeste ca o
”altă” persoană. Care este sensul acestei clivări? Poți face ceea ce, de fapt,
consideri blamabil, de ce ți-e rușine și ce te umple de sentimentul vinovăției,
convins fiind, cu toate acestea, că ești un om ideal.
Cineva
clivează umbra într-un mod atât de radical, încât aceasta devine un dublu,
va duce întodeauna o viață dublă. Acest dublu devine straniu, fiindcă
acționează în regie proprie, iar Eul nu mai are nicio putere asupra lui, ba se
simte chiar urmărit de el. Tot ceea ce respingem la noi înșine se întoarce din
afară împotriva noastră, ne urmărește. În special atunci când proiectăm și
agresivitatea, și tendințele distructive, se poate întâmpla să acționăm cu un
delir de persecuție, ca urmare a proiectării și delegării umbrei asupra
altor oameni.
În literatură,
personajele cu o umbră a dublului sau dubli înșiși sfârșesc de obicei prin
a se sinucide: putem înțelege acest lucru pe plan simbolic: nimeni nu poate
trăi cu un clivaj atât de pronunțat încât ceea ce a fost clivat să devină
un complex autonom; această stare a fost sacrificată, această relație cu umbra
trebuie să moară.
Toți dublii eșuează, de altfel, când e vorba de iubire, fiindcă iubirea
apelează la omul întreg. Partenerul nu se poate raporta în relația de iubire ba
la una dintre personalități, ba la cealaltă, la cea opusă. Această situație nu
încurajează iubirea, ci produce doar confuzie. Rank este de părere că acești
oameni nu sunt capabili de iubire, fiindcă nu au reușit să se desprindă de
idealul Eului.
De fiecare
când un om întruchipează în mod evident umbra noastră, apare o dinamică
relațională ciudată: ce simțim noi față de acest om nu este pur și simplu lipsa
de interes, ci o respingere vehementă. Și totuși, ne ciocnim mereu unul cu
celălalt, nu ne putem ocoli și, de obicei, avem sentimentul - de altfel foarte
supărător - că ne pasă într-un fel sau altul de acest om. Când frați de umbră
au de-a face unul cu celălalt la locul de muncă - de obicei nu fiindcă și-ar
dori acest lucru, ci fiindcă n-au încotro -, ajung să se împrietenească.
Ajung să accepte că celălalt reprezintă valori diametral opuse propriilor
valori și astfel învață să accepte umbra, fără să îi conteste valoare.
În vise și
fantasme, figurile pe care inițial le respingem și care, drept urmare, se
poartă agresiv și ostil față de noi sfârșesc nu de puține ori prin a ne
veni în ajutor, cu condiția să nu ne eschivăm de la confruntarea cu ele.
Umbra pe care nu o mai refulăm, nu o mai proiectăm, ci o acceptăm îndeajuns ne
dă putere. Nu doar fiindcă nu mai suntem victimele proiecțiilor noastre, ci și
pentru că dobândim acces la vitalitatea ascunsă în umbră, devenind astfel mai
onești și mai puțin temători în relațiile noastre.
Umbra trebuie,
așadar, văzută, trebuie percepută pe plan afectiv ca o modalitate de viață, cu
urmările ei bune și cele rele pentru propria viață și a celorlalți. Și atunci,
fie ne va invada un nou sentiment al autenticității și coerenței. fie vom fi
cuprinși de tristețe, fiindcă nu putem fi așa cum ne-am dori să fim. Dar și de
aici rezultă o nouă autenticitate. Trebuie să sacrificăm imaginea de sine a
unui om perfect pentru a deveni în schimb mai autentici, mai vii.
Străinul ne
ademenește sau ne obligă să ne încălcăm granițele obișnuite, străinul ne
modifică identitatea. Ceea ce vine spre noi din inconștient sub forma unei
intuiții, a unui indiciu în vis că ceva străin nouă vrea să devină conștient ne
va schimba - de obicei nu brusc, ci treptat. Cu cât ne simțim mai siguri de
identitatea noastră, cu atât avem mai multă libertate interioară, cu atât mai
puțin vom fi nevoiți să acoperim cu umbră acest lucru străin, cu atât mai
fascinați vom deveni de el. Dacă ne simțim, dimpotrivă nesiguri de identitatea
noastră și avem un sentiment al valorii de sine labil, ușor de zdruncinat, străinul
ne va inspira teamă, iar teama aceasta ne va determina să-l simțim ca pe o
amenințare și să ne comportăm ca atare. Cele două sentimente care apar în
legătură cu străinul sunt, așadar, fascinația și frica.
Străinul poate
fi ceva ce am refulat, am înstrăinat de noi, dar poate fi vorba și despre
niște modalități viitoare de dezvoltare. În psihologia jungiană se vorbește în
acest context pe de o parte de umbră, pe de altă parte de anima și animus.
Anima și animus sunt arhetipuri ale misteriosului străin sau misterioasei
străine, care reglează relațiile în sensul cel mai larg posibil: relația cu
lumea interioară, relația cu lumea exterioară, relația cu Tu, relațiile noastre
de iubire, dar și relația noastră nu propriul nostru centru.
Situația este următoarea: străinul ni se înfățișează întâi ca umbră,
dar în spatele umbrei lucrează cu totul alte forțe arhetipale. Dacă respingem
umbra înțeleasă drept ceea ce ne este străin, dacă ne temem de ea, nu
vom găsi accesul la acele domenii fascinante ale sufletului nostru care ascund
în ele o mulțime de posibilități de dezvoltare, unele izvorâte chiar din
complexele parentale.
Când
sentimentul valorii de sine este diminuat, frica se intensifică, nesiguranța
identitară se accentuează, iar urmarea este că demonizăm și declarăm ca
fiind umbră tocmai ceea ce cu puțin timp înainte ne fascina.
Frica de
străin este oarbă față de noul care se anunță în străin, frica de străin nu
vede decât amenințarea a ceea ce este vechi, a ceea ce este propriu, ceea ce nu
vrem să ne fie luat. Credem că ne-am ordonat viața și ne temem, poate, că
străinul ar putea provoca dezordine. Or, viața nu poate fi niciodată ordonată,
noi ne imaginăm doar acest lucru, fiindcă ne limităm privirea la ceea ce ne
este familiar. Dar toate situațiile noi devin la un moment dat familiare și
aparent ordonate.
Visele sunt
produsele noastre proprii: faptul că întâlnim în ele atâtea scenarii în
ambianțe străine, atâtea persoane străine dovedește că ne suntem în mare măsură
străini nouă înșine. Străinul și străinii din visele noastre sunt părți ale
sufletului noastru care ne aparțin, prin urmare trebuie să le privim,
acceptăm și integrăm.
Credința în
diavol și vrăjitoare nu a neutralizat răul, ci, dimpotrivă, l-a
multiplicat prin încercarea de a-l elimina. Când proiectăm ”răul” producem rău.
Aceasta înseamnă că trebuie să luăm foarte în serios o relație responsabilă cu
umbra. Trebuie să încercăm să evităm ceea ce, într-un moment anume, percepem
drept rău și ne provoacă durere sau, atunci când acest lucru vine din afară, să
protestăm. La fel de important este să ne schimbăm concepția despre viață, în
sensul acceptării umbrei. Cu alte cuvinte, să nu mai așteptăm de la viață doar
lumină, ci și lumină și întuneric în toate nuanțele posibile, râs și plâns,
viață și moarte. Și asta nu fiindcă ar exista un diavol, ci fiindcă
acesta este esența vieții umane.
Acceptarea
umbrei - sau recuperarea conținuturilor refulate - devine esențială în viața
noastră atunci când o veche ordine a fost zdruncinată. Sau, invers: o veche
ordine și-a pierdut stabilitatea, fiindcă prea mult din ceea ce este omenesc a
fost acoperit de umbră, prea multă vitalitate a fost înăbușită.
Să accepți
umbra înseamnă, printre altele, să lași în urma ta tot ceea ce-ți este
familiar, nimic nu mai este așa cum a fost și, cel mai important lucru, nu poți
să știi care vor fi urmările. Ești confruntat cu ceea ce îți este străin, iar
acest lucru te schimbă într-un mod imposibil de prevăzut.
În teoria
jungiană, anima și animus sunt înțelese ca arhetipuri care reglează relațiile:
relația dintre Eu și Tu, dintre lumea interioară și cea exterioară, dintre
conștient și inconștient. Sunt figuri arhetipale care duc, printre altele, la
desprinderea Eului de complexele parentale și conduc astfel în direcția
propriului centru, a propriului sine. Recunoaștem constelațiile anima și animus
atunci când în vis apare un sentiment de fascinație sau mare teamă, sau o
combinație dintre cele două, față de o femeie străină misterioasă sau un bărbat
străin misterios. Dezvoltarea laturii anima sau animus contribuie la
îmbunătățirea coerenței Eului, întărește sentimentul propriei identități și,
implicit, sentimentul valorii de sine. Astfel devine posibilă confruntarea
noastră cu umbra.
Tendința de a
recurge la mecanismul defensiv al disocierii cauzează o problemă de identitate:
dacă împărțim totul în categorii ”bine” și ”rău”, nu putem accepta decât o
singură latură a noastră și, cu cât ne simțim amenințați de laturile noastre de
umbră, cu atât mai mult ne vom idealiza și astfel înstrăina de noi înșine,
devenind tot mai nereali și nerealiști. Această problemă de identitate poate fi
depășită prin acceptarea umbrei.
Câtă vreme
clivăm umbra, credem că știm exact ce este corect și cum trebuie să se
poarte ceilalți oameni. Idealul este măsura noastră. Așteptările
neîmplinite și de neîmplinit ne aduc dezamăgiri și ne împiedică să simțim
recunoștință față alți oameni pentru faptul că ne fac cunoscute forme de
comportament complet diferite de ale noastre. Dacă acceptăm însă principial
umbra, știm că există infinit de multe posibilități de a contracara idealul,
care sunt la fel de ”corecte”. Suntem mult mai deschiși față de tot ceea ce
vine spre noi și, de asemenea, mai recunoscători pentru numeroase modalități de
viață nedistructive, pentru bogăția vieții.
Adoptă, de
asemenea, o altă atitudine în propriile noastre conflicte legate de valori, dar
și în confruntarea cu valorile altor oameni. Nu mai contează ca o valoare
anume să o ”învingă” pe alta ori ca unii să iasă învingători și alții învinși
din confruntarea respectivă. Trebuie să ne întrebăm de fiecare dată ce anume
este esențial la valorile puse în discuție și ce ar putea fi integrat, astfel
încât să avem o situație de tip ”win-win”, adică ambele părți să iasă câștigătoare
din conflict.
Să presupunem
că un om foarte cumpătat are o umbră lacomă, de care tocmai a devenit conștient
și care declanșează o respingere vehementă și un sentiment de rușine. I-a
arătat mereu cu degetul pe oamenii lacomi din jurul lui, i-a disprețuit și,
atunci când se aflau suficient de aproape de el, i-a pedepsit. În acceptarea
acestei umbre, important nu este doar să afle avantajele și dezavantajele
cumpătării în viața lui, care sunt avantajele și dezavantajele lăcomiei. În
această situație, în care lăcomia a devenit o umbră, el va trebui să-și
imagineze în primul rând situații în care lăcomia este realmente utilă, de-a
dreptul necesară. Pentru aceasta va trebui să asocieze lăcomia cu alte
lucruri, să o plaseze în diverse contexte: lăcomia la mâncare, lăcomia de
avere, lăcomia ca dorință de a cunoaște mereu ceva nou, lăcomia ca poftă de
viață... Dacă intențiile sale sunt serioase, va avea o mulțime de lucruri la
care să se gândească, printre altele, și la dezavantajele cumpătării. Dar nu va
încheia pur și simplu un compromis, ci se va hotărî în care situații de viață
va continua să fie cumpătat și în care situații își va admite lăcomia. Țelul
supraordonat este o viață plină de vitalitate.
Acceptarea
umbrei analoge prin luptă se poate realiza în cadrul relației interumane, dar
și pe planul intrapsihic. De aici decurge, în ambele cazuri, mai multă putere
și vitalitate, se facilitează accesul la noi aspecte ale propriului psihic. Dar
se dezvoltă și mai multă toleranță. Să fim toleranți înseamnă să putem accepta
oamenii cu alte opinii decât ale noastre, fără să ne simțim amenințați de ele,
dar și fără să ne simțim obligați să le adoptăm. Prin lupta cu umbra devenim
mai capabili de a susține un conflict și o relație.
Putem lupta cu
umbra într-un mod benefic nouă abia atunci când am dezvoltat deja o oarecare
toleranță față de umbră, când avem un complex a Eului suficient de coerent și
nu îl mai percepem - în realitate, în vis sau în imaginație - pe purtătorul
umbrei drept acoperit în întregime de umbră. Putem verifica foarte simplu acest
lucru: să presupunem că faceți cunoștință cu un frate sau o soră de umbră. Dacă
persoana aceasta vă deranjează din toate punctele de vedere, dacă nu percepeți
la ea decât trăsături ale personalității pe care le respingeți categoric, veți
da bir cu fugiții din calea ei. Dacă însă, în pofida a tot ceea ce respingeți
la ea, simțiți și puțină fascinație, poate doar cât persoana respectivă să nu
vă iasă din minte, să înceapă să vă intereseze, atunci veți reuși să intrați în
relație cu ea.
Acceptarea
umbrei ne aduce, pe plan individual, împăcarea cu noi înșine: îmi accept
limitarea, știu că mă pot surprinde pe mine însumi oricând, chiar și într-un
mod neplăcut. Dar îmi accept limitarea, nu înseamnă însă că nu trebuie să
merg niciodată până la limitele mele sau chiar să le depășesc într-un mod
responsabil. Din punct de vedere psihologic, să acceptăm umbra înseamnă să fim
mai autentici și să nu îi facem pe alții răspunzători pentru ceea ce trebuie să
ne asumăm noi înșine.
Conflictele
dintr-o relație devin mai evidente atunci când acceptăm umbra, dar relația este
în același timp îmbogățită, iar nouă ni se oferă posibilitatea de a avea
dispute constructive.
Pentru a-l parafraza pe Kant: umbra este întodeauna prezentă în om, ca posibilitate latentă, iar răspunderea noastră pentru umbra personală și pentru contribuția noastră la umbra colectivă, cu alte cuvinte răspunderea pentru viitorul nostru și cel al omenirii întregi, este de netăgăduit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu