Încotro merge omul?

Oamenii de la conducere trebuie să aibă frică de Dumnezeu. Cei de la vârful puterii, neavându-L pe Dumenzeu, pot să  înnebunească de mândrie și omnipotență. Iar cei care se află pe treptele descendente ale ierarhiei puterii trebuie să aibă iubire de aproapele și pocăință. Fiecare are pentru ce se pocăi. Dacă ne vom analiza pe noi înșine, vom înceta să-i judecăm pe ceilalți. Un om care nu se căiește de păcatele sale gândește : ”Cum, eu, un om atât de cumsecade trăiesc într-o lume atât de nedreaptă?” Iar un om ajuns la înălțime duhovnicească spune în sinea sa: ”Cum, eu, un om atât de netrebnic trăiesc printre atâția îngeri?” Atâta timp cât nu ne vedem păcatele suntem orbiți sufletește. A ne vedea propriile păcate este un semn de luminare. Însă, noi vedem ceea ce nu ar trebui să vedem și nu observăm ceea ce ar trebui să observăm. De aceea în Duminica orbului din naștere (a VI-a după Paști) biserica spune în numele tuturor enoriașilor: ”La ochii sufletului fiind orbit, la Tine Hristoase vin, ca și orbul din naștere cu pocăință strigând către Tine: Tu, celor din întuneric ești lumina cea preluminoasă!”

Dacă ne vom plânge păcatele și ne vom pocăi, îi vom vedea pe ceilalți frumoși și buni. Vom afla că Dumnezeu a iubit oamenii, că El a spălat păcatul omenirii prin propriul sânge și prin Hristos e salvat tot neamul lui Adam. Înțelegând acestea, vom înceta să ne înfuriem, să judecăm, să ne împotrivim. Vom înțelege că viața aceasta scurtă spre împărăția lui Dumnezeu trebuie trăită corect. Că orice om născut din femeie bea păcatul precum apa și toți suntem demni de milă. Nu există nici un om pe acest pământ care să nu aibă motive pentru a fi compătimit. Toți suntem rătăciți și nefericiți ca niște pui căzuți din cuib.

Pe pământ trebuie să guverneze adevărul, nu putem exista ca omenire dacă dispare adevărul. Nu mai putem trăi dacă nu ar exista niciun om drept, niciun om neprihănit, nicio fecioară, niciun soț credincios, nicio soție cinstită. De aceea, oamenii merg la biserică, mănăstiri, se închină la icoane pentru a inspira aerul sfânt ca să poată exista în continuare. Dacă omul trăiește fără sentimentul că în lume există adevăr, că există sfințenie, că există Dumnezeu și El e aproape de noi, atunci nu avem pentru ce trăi.

În lume s-a înmulțit nelegiuirea, a sărăcit iubirea, mulți sunt necredincioși și înnebunesc din cauza necredinței. În această junglă, fără Dumnezeu e imposibil de rezistat.

Omul e prea frumos când este cuprins de har. Omul fără Dumnezeu e dezgustător. Noi am aflat ce e liberatatea fără Dumnezeu. Ce însemană permisivitatea fără poruncă. Ce e omul când are totul, dar nu-L are pe Dumnezeu. Ce face civilizația? Ea ne creează confort, ne insuflă sentimentul de mândrie. Iată noi am cucerit cosmosul. Iată avem tehnologii care fac o mulțime de lucruri inteligente. Iată suntem capabili să identificăm bolile la etapa de embrion. Și se creează iluzia că nu avem nevoie de Dumnezeu. Omul naiv crede că civilizația l-a înlocuit pe Dumnezeu și omul a devenit omnipotent. Dar credința aceasta e o amăgire și în ziua morții toți vor înțelege acest lucru.

Un filosof spunea că la sfârșitul veacului - dar noi ne îndreptăm spre acest sfârșit, fie că acest sfârșit e mai apropiat sau mai îndepărtat, oricum încolo ne îndreptăm – ispitele vor fi subtile, căderile vor fi grele și oamenii vor ceda în masă. Iar omul pentru a-și menține credința trebuie, în primul rând, să fie educat, iar în al doilea rând, evlavios. În aceste vremuri e un efort imens să-ți păstrezi credința, să porești credința, să o mărturisești. De aia trebuie să stăruim în rugăciune, să șoptim rugăciunea, să o zicem în gând, să o cântăm. Să chemăm neîncetat numele Domnului. Să citim Evanghelia, ca să ne putem ruga și atunci când nu avem cartea la îndemână. Când suntem în transport, când așteptăm în rând, când tebuie să vorbim cu șeful. Dacă nu vom avea cuvântul lui Dumnezeu pe buze, în inimă, în gând, ne vom pierde, vom fi zdrobiți, nu vom putea rezista.

Trebuie să ne pocăim, să ne lepădăm de păcat.  Trebuie să renunțăm la desfrâu, dezmăț, practici sodomo-gomorice. Să muncim cinsti și să facem milostenie. Duminica trebuie să ne găsească în Casa Domnului. Nu trebuie să fugim de Dumnezeu așa cum a făcut Adam când a săvârșit păcatul. Dumnzeu l-a întrebat: ”Unde ești Adame?”, iar acesta era ascuns în tufiș și nu se arăta din cauza rușinii. În schimb, când Dumnezeu a coborât în iad și a întrebat de el, Adam a răspuns imediat: ”Doamne, sunt aici!”

Nu trebuie să ne ascundem de Dumnzeu, nu trebuie să fim egoiști, nici în rugăciune, căci  un egoist se roagă doar pentru sine. Ar trebui să ne rugăm pentru fiecare suflet în nevoință, întristat, înrăit.

Dincolo de toate localurile și mașinile de lux, luminile orbitoare, dincolo de toate aceste lucruri inutile - întrega lume este o rană. În timp ce jumătate din omenire se veselește, cealaltă jumătate se nevoiește și plânge. Lumea este chinuită de păcat și moarte. Hristos este unicul care a venit în lume să vindece oamenii de aceste nenorociri. Cine mă va ajuta în ceasul morții? Charles Darwin? Vreun artist de la Hollywood? Nu. Unicul Dumnezeu!

Dar de ce totul merge anapoda în viața noastră? Oare nu din cauza păcatelor noastre? De la impietate, îndărătnicie, mândrie, patimi, desfrâu, greșeli. Viața noastră e alterată din cauza păcatelor noastre. Hristos e unica speranță a neamului omenenesc în general și a poporului nostru, în particular. Fără rugăciune noi nu putem exista, suntem un fel de simulacru, o aparență înșelătoare. Rugăciune multă, dar mai ales, din inimă, însoțită de trăire smerită. Să ne rugăm pentru cei vii și pentru cei morți, pentru cei împătimiți, să ne rugăm să revină la credință cei necredincioși, deși poate sunt botezați, dar au rătăcit. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea monahi care să se roage pentru noi – căci monahul e cel ce se roagă pentru toată lumea -, să putem scăpa de acest hău și respirăm mai liber. Când ne trezim, trebuie să începem ziua cu: ”Slavă Ție, Doamnezeul nostru, slavă Ție!” și astfel zi de zi să-L slăvim pe Dumnezeu neîncetat.

Sunt oameni incapabili să pătrundă în profunzimea credinței. Există diveri care pot să se scufunde până în adâncuri, și există surferi, care plutesc pe o placă la suprafață. Majoritatea oamenilor sunt surferi, și doar unii sunt diveri. Primilor li s-a insuflat că Iisus este un om, a cărui părinți au fost Maria și Iosif, și că el a fost un om de treabă. Marea majoritate vorbesc despre Iisus ca despre un personaj pozitiv, căruia nu-i pot invoca nimic condamnabil. Excepție fac doar niște tratate talmudice care pângăresc figura lui Iisus, în rest, toți vorbesc de Hristos în termeni laudativi. El a făcut doar bine, a revoluționat gândirea, a săvârșit acte supreme de milostenie și minuni. Dar majoritatea se raportează la Hristos în absența slavei dumnezeiești. Se consolează că ar fi fost un simplu om și astfel e mai lesne de crezut în El. La ce bun să ne rugăm? La ce bun toate poruncile? Poate a greșit? Poate nu tot ce a spus e bine? Poate nu totul e adevărat? – se îndoiește în sinea sa omul puțin credincios.

Unii autori prin scrierile lor au contribuit la slăbirea credinței celor puțin credincioși. Tolstoi spunea să luăm Evanghelia și să subliniem cu un creion albastru ceea ce ne place și să ștergem ceea ce nu ne convine cu un creion roșu. În acest caz, nu mai considerăm necesar să apelăm la tâlcuirile Sfinților părinți, dacă Hristos a fost pur și simplu un om bun. Astfel oamenilor le-a fost luată credința și, împreună cu ea, le-a fost luată viața veșnică. Fără credință omenirea e scufundată în această existență insuportabilă și superficială. Ce avem ca alternativă? O scietate consumeristă. Mănâncă de dimineață până seară, ascultă muzică nebunească, urmărește filme insolente. Ai băutură, pornografie, droguri tot ce te poate anestezia de lipsa de sens a propriei existențe. Dar ce va fi după moarte? Omul necredincios își spune că nu e nimic, deci nu se îngrijorează. El trăiește precum un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri, după cum spunea Petre Țuțea.