Arta de a citi de Émile Faguet

Se citește puțin, spunea Voltaire, și, dintre cei ce doresc să se instruiască, majoritatea nu citesc cum trebuie.  Înțelege că a  ști să citești e o artă și există o artă de a citi. Dacă vrem să ne instruim trebuie să citim foarte încet, notând, cu tocul în mână, tot ceea ce ne dezvăluie cartea, toate lucrurile necunoscute nouă pe care le conține, după care să recitim pe îndelete tot ce am scris. Este o muncă foarte serioasă, foarte importantă și care nu oferă nicio plăcere, în afară, poate, de faptul că te simți, cu timpul mai cultivat.

Dacă vrei să fii un cititor diletant, și nu un vânător, nu trebuie să citești cu degetele și nici în diagonală, cum s-a mai spus într-o manieră foarte pitorească. Trebuie să citești cu atenție și discernământ și să nu te încrezi în prima impresie. Unii spun că sunt cărți care nu pot fi citite încet, care nu suportă lectura pe îndelete. Într-adevăr, există dintre acestea; sunt tocmai cele care nu trebuie să le citești deloc.

Cărțile de idei

Omul de idei, fiind, mai mult decât oricare altul, un om ce nu poate spune totul dintr-o dată, se dezvăluie și se clarifică cu cât înaintezi mai mult în studiu și nu poate fi pe deplin înțeles decât dacă l-ai citit în întregime.

De exemplu, dacă îl citești pe Platon, ești tentat să crezi că prima ideea generală pe care a avut-o a fost oroarea de democrația ateniană care îl ucisese pe Socrate. Observi că întreaga sa concepție politică trebuie să provină de aici, așa că ești îndemnat să compari cutare sau cutare text din Legi (operă remarcabilă a lui Platon, în formă de dialog, împărțită în 12 cărți) cu faimoasa prozopopee a Legilor din Criton (operă a lui Platon, celebră prin dialogurile dintre Socrate și Criton). Îți spui că Platon este, înainte de toate, un aristocrat, dar că trebuie să fi purtat în inimă un anumit del de respect stoic și chiar cavaleresc față de legi, de vreme ce îl admiră așa de mult la alții. Prin urmare, ar fi un fel de republican aristocrat; republican, pentru că nu voia să fie supus decât legii și voia ca legea să fie mai puternică decât oamenii; aristocrat, pentru că nu accepta domnia mulțimii.

Dar nu este aici o condradicție și nu est, oare, mulțimea cea care face legea? Nu, într-o republică aristocratică, mai ales dacă înțelegi că Platon vorbește, în special, de respectul vechilor legi, care nu sunt opera nici a mulțimii, nici a unei elite, ci opera trecutului, opera lentă a veacurilor; și așa ajungi la concluzia că, poate, Platon vrea ca un popor să fie condus mai ales de trecutul său, ceea ce ține de autocratism. Te înșeli, poate; dar ai comparat, ai apropiat, ai controlat o idee cu alta și a i gustat tocmai plăcerea pe care trebuie să o cauți la un gânditor, adică plăcerea de a gândi.

Ideea generală a autorului, cea care constituie punctul de plecare, este întodeauna un sentiment. Mai sunt și alte idei generale care vin din mintea gânditorului după toate celelalte; aceste idei, fiice ale ideilor, nu mai au aproape nicio legătură cu sentimentul care le-a generat. 

A citi un filozof, înseamnă a-l confrunta fără încetare cu el însuși; înseamnă să vezi ceea ce este în el sentiment, ideea sentimentală, ideea rezultând dintr-un mestec de sentiment și de idei. În sfârșit, idee ideologică, adică rezultanta unei acumulări lente de idei pure sau aproape pure în mintea gânditorului.

Găsim la Montesquie o mare idee generală: influența climatului asupra temeperamentului, obiceiurilor, ideilor și asupra instituțiilor popoarelor. Și iată că Montesquie ne apare ca teoretician materialist sau fatalist al legislațiilor. Ce observăm pe de altă parte? Ideea că trebuie să combatem climatul prin obiceiuri; iar obiceiurile, așa cum au rămas ele încă sub influența climatului, prin legi. E de presupus că el crede în două lucruri, și anume: influența lucrurilor asupra noastră și puterea pe care noi o avem asupra lucrurilor, așa cum a spus și Montagne, că fatalitatea ne zdrobește; dar e convins că spiritul uman poate reacționa împotriva fatalității. Climatul creează obiceiurile noastre, iar obiceiurile noastre fac legile; da, dar tot așa, legile formează obiceiuri, iar obiceiurile noastre pot combate climatul.

Îl citim pe Descartes. Prima impresie: ce pozitivist! Să continuăm să-l citim pe Descartes și să facem corelații. Dar cine ne va asigura că ceea ce ne apare ca evidență nu este înșelăciune? Nimeni! – Ba, da! Dumnezeu! Deci, Descartes nu este un poztivist, ci un deist și încă ce deist! E un mistic.

Oare așa este? Nu știu? Cee ce știu e că am gândit. Am gândit, amintindu-ne prin Meditații, de Discurs asupra metodei și controlând Discurs asupra metodei prin Meditații. Am dobândit o vedere de ansamblu asupra problemei cunoașterii. Observând că mijlocul nostru esențial de a cunoaște este subordonat față de ceva ce nu putem cunoaște; ne dăm seama că, astfel, cunoașterea noastră se transformă în credință, fie în ea însăși, fie în ceva incognoscibil. Ce-am câștigat? Am înțeles o inteligență superioară nouă și, fără îndoială, ne-am dezvoltat-o pe a noastră.

Citim un simplu moralist, de exemplu pe La Rochefoucauld. Observăm că nu crede în virtute. Să ne apropiem, să privim mai de aproape. Ce observăm, încet, încet? Că există nuanțe și că, foarte des, La Rochefoucaud spune ”întodeauna”, dar, destul de des, spune ”câteodată”; în fond, e mai puțin categoric decât pare la prima vedere; nu trebuie să-l privim ca pe un bloc unitar. Ba, mai mult, observăm imediat, făcând în minte doar o scurtă listă a virtuților umane, că există virtuți despre care nu vorbește, și în consecință, virtuți pe care nu le neagă.

Recitindu-l pe La Rochefoucauld observăm că, până la urmă, e imposibil să nu-i descoperim procedeul. Acest procedeu pe care îl surprindem comparând între ele un număr suficient din maximele sale, este acesta: să dizolve, să dilueze o virtute pe care o analizează, în toate defectele care o înconjoară: curajul, de exemplu, prin dorința de a străluci, generozitatea – prin ostentație, loialitatea – prin dorința de a inspira încredere din care se vor obține beneficii etc. Foarte bine; deci, dacă se pot dizolva virtuțile în defectele care le înconjoară, atunci se pot dizolva și defectele în virtuțile care le sânt apropiate, și se poate spune: ”Cutare om dorește să strălucească și pentru aceasta se așază totdeauna în frunte; dar în fondul acestui fapt există curaj. Cutare om vrea să fie considerat generos, dar, ca să se știe aceasta, el este cu adevărat; trebuie să fie cu adevărat, de vreme ce  face atâtea sacrificii, în dorința de a se ști că e generos. În concluzie, este un om destul de bun”. Stăpân pe procedeul unui autor, poți oricând să-l întorci împotriva lui.

Mai mult: citind un filozof, trebuie să fim atenți la contradicțiile lui. Contradicțiile sunt variațiile de peisaj ale unui mare gânditor. Am fi dezamăgiți dacă n-ar exista, și peisajul său ar fi prea bine pus la punct. Ni s-ar părea atunci că opera sa ar semăna cu tabloul de care vorbea Musset, ”în care se vede că un domn foarte cuminte și-a dat toată osteneala”.

De exemplu, Jean-Jacques Rousseau în toată opera sa condamnă influența societății asupra individului și dorește cu pasiune ca individul să poată să i se sustragă; numai în una sacrifică societății pe individ și dorește imperios ca ea să-l absoarbă. E o contradicție, fără îndoială: marile idei generale, derivând întodeauna din sentimente, probabil că Rousseau, în majoritatea scrierilor sale, și-a inspirat ideile din pasiunea pentru independență și singurătate și numai în una din cărți din admirația lui, foarte onorabilă, pentru Republica Geneva.

Am cunoscut doi oameni care discutau totdeauna despre Proudhon (filozof și economist francez, reprezentant al socialismului premarxist). Unul îl iubea ca pe un părinte spiritual căruia îi era recunsocător că i-a dat viață; celălalt îl iubea ca pe un om căruia îi dai posibilitatea de a savura continuu superioaritatea sa intelectuală; unul îl iubea cu pietate, celălalt cu egoism.

Totuși, e bine să te ții la o anumită distanță aproximativ egală de acești doi fericiți, ca să păstrezi libertatea de spirit. În astfel de probleme nu trebuie să fie nici abdicare, nici triumf. Abdicarea e întodeauna oarecum deprimantă, iar triumful iluzoriu. E bine să te simți, în fața unui gânditor, în permanență în duel curtenitor și binevoitor; să înțelegi când are dreptate, să fii de acord cu el numai în ultimă instanță și să-l aprobi cu toată sinceritatea; să-ți dai seama că greșește, să-ți facă plăcere acest lucru, dar tot în ultimă instanță, spunându-ți mereu că, dacă ar fi fost de față, nu te-ar fi lăsat în deplină certitudine a victoriei și că, sigur, ar fi avut un răspuns ofensiv, redutabil, ar fi știut să folosească, fie de la el sau de la tine, un argumentar suplimnetar ca să te reducă la tăcere sau să te pună în încurcătură: iată exercițiul care pentru tine va constitui o bună igienă intelectuală.

Cărțile care se adresează sentimentului

A te lăsa furat este o stare absolut necesară când ai de a aface cu scriitori care se adresează sentimentului. Lectura romanelor presupune reflexia care judecă, o mai bună cunoaștere a oamenilor. Una din cele mai puternice impresii este să vezi în roman, ceea ce ai constatat în viață, dar într-un fel mai precis și mai accentuat. Părerea pe care o aveam despre un caracter este justă, dar generală, de ansamblu și, în consecință, încă vag; ceea ce ne farmecă e că regăsim în roman părerea noastră mai bine conturată, detaliile care reliefează particularitățile semnificative scoase în evidență și care ne îndeamnă să exclamăm: ”Cât de adevărat! Întrevăzusem acest lucru, dar nu-l văzusem limpede; aveam intuiția, dar mi-a scăpat.” Romanul, dacă e bun, ne ajută să surprindem viața care aproape că scăpa observațiilor noastre superficiale.

Astfel, lectura e constituită din ce cunoaștem, din ce aflăm, din ce știm și nu mai trebuie să aflăm și din ce știm acum mai bine pentru că am învățat din nou. Trecem în felul acesta de la realitate la ficțiune, iar ficțiunea are importanță pentru noi numai dacă e pătrunsă de realitate, iar realitatea este mai importantă când revenim la ea, după ce am trecut prin ficțiunea impregnată de ea.

Un alt criteriu de a judeca ficțiunea, ca să ne placă și mai mult, e să privim în noi înșine. Massillon (1663-1742, predicator și orator francez), un om foarte onest, fiind întrebat: ”De unde luați dvs materialul pentru descrierea viciului?” a răspuns: ”Din mine însumi.” Așa și este. Fiecare dintre noi este o sursă  din care am putea descrie aproape toate viciile și virtuțile, dacă am ști cum să procedăm ca să putem  recunoaște veridicul tuturor descrierilor virtuților și viciilor. Fiecare din noi este un mic univers în care lumea întreagă este văzută în mic, ca germen. Or, acești germeni ai tuturor virtuților și viciilor care există în noi ne permit foarte bine să judecăm câtă realitate este în ficțiune. O ficțiune este întodeauna o părticică din noi, care, în mâinile autorului devine un personaj; o altă parte din noi devine un alt personaj și așa mai departe; în felul acesta, de cele mai multe ori judecăm prin introspecție.

Uimirea pe care ne-o produc uneori ficțiunile reușite, ne pot conduce la descoperirea unor aspecte noi. Suntem uimiți, șocați, ne spunem: ”Nu-i adevărat!” Pentru că s-a deschis pe neașteptate un colț neexplorat al sufletului nostru, iar o parte din subconștient, sub impulsul acestui autor străin, a pătruns în sfera conștientului nostru și astfel ne cunoaștem mai bine decât înainte.

Există cărți pe care nu știi cum să le citești pentru că n-au niciun criteriu de judecată. Sunt cărți cu eroi al căror interes însuși este de a fi în afara mediei, în afara vieții așa cum o cunoaștem, așa cum de obicei am dori să fie. Așa cunt adeseori creațiile sau creaturile fraților Goncourt sau personajul principal din Horla a lui Maupassant etc. Acestea ne miră și ne dezorientează pentru că nu ne aflăm pe teren sigur și nu le putem verifica nici măcar parțial și, ca să zicem așa, ni se cere să avem prea multă încredere în ele.

Metoda cea mai utilizată și mai bună, folosită de romancierii care își cunosc bine meseria este să înconjoare cazul deosebit cu multe fapte foarte obișnuite și bine cunoscute. În concluzie, aceste cărți trebuie citite ca opere de imaginație, și mulțumim autorului pentru puterea de inventivitate, tocmai împotriva căreia el protestează, spunând: ”Dacă era imaginat, n-ar fi fost interesant”.

Excepționalul în literatură este plin de primejdii. Literatura propriu-zisă este zugrăvirea sufletului nostru, a moravurilor noastre, cu puțină exagerare savantă, destinată să scoată în relief părțile cele mai importante și cele mai interesante ale realității. Tocmai această exagerare creeză caractere deosebite, cum ar fi: Harpagon, Tartuffe, Chimene, Pauline, Monime și Mithridate; dar aceste excepții, defiind decât o exagerare abilă a adevărului, se recomandă de la sine și se pot controla.

Mulți cititori se pasionează de excepționalul propriu-zis, citind ca să fie zguduiți, să se smulgă de realitate, declară ei, ca să cunoască ceva cu totul nou și nu-i interesează nimic altceva; ar însemna să se întoarcă la cele deja văzute și la modul puțin plăcut al vieții de toate zilele.

S-ar putea face un studiu al spiritelor, al sufletelor și chiar al oamenilor prin felul cum se manifestă ca cititori.

Cui îi place să citească numai narațiuni, de exemplu citirorul lui Alexandre Dumas, nu este din acest motiv un om de acțiune, ba chiar e leneș și de cele mai multe ori nici bun observator al altora și nici al lui însuși, neavând o viață intelectuală intensă; e amator de curse și îi place să asiste la plecările avioanelor; e un pasionat călător, când nu-i e lene, călătoriile fiind, dacă nu în întregime, cum a spus Emerson, ”paradisul proștilor”, cel puțin un paradis pentru cei cărora le lipsește darul observației și meditației, căci pentru meditație și observație sunt de ajuns șase kilometri pătrați.

Cititorul căruia îi place romanul realist este, în general, un spirit drept, corect, ponderat, cu un ochi precis, cu un raționament just; nu se înșală deloc, nu poate fi înșelat ușor și o scoate bine la capăt cu viața. Are tendința spre pesimism sau, mai degrabă, pentru că un mare pesimist este totdeauna un idealist lezat, are tendința să găsească totul mediocru și, contând pe asta, să se acomodeze fără prea multă greutate. Cât despre oameni se consolează vorbindu-i de rău și e din aceia, semn al unui suflet trist și puțintel răutăcios, pentru care a vorbi de rău e o consolare.

Cititorul de cărți idealiste, în care personajele au virtuți extraordinare și o delicatețe de sentiment neașteptată, nu este neapărat optimist, dar îi place să creadă în noblețea naturii omenești, existentă cel puțin la un număr oarecare de indivizi privilegiați printre care se așază și pe el, nu totdeauna fără dreptate. Are elanuri generoase. El își compune un suflet aparte, alcătuit din cel avut la început și care tindea în mod firesc spre ideal, la care s-a alăturat cel dobândit prin cărțile favorite, care rafinează mai mult și schimbă instinctele primordiale; el își făurește ceea ce se numește un suflet romanesc.

Cititorii poeților nu se deosebesc pre mult de cititorii romanelor idealiste; totuși se impune o oarecare distincție. Cititorul poeților nu-i numai romanesc, e un artist, un om cu pretenții de artist. El este sau se crede un inițiat. Pentru poet, cititorul lui este cel care a găsit cheia; știe că are cheia sau crede că o are.  E convins că are un suflet de o calitate superioară, un suflet hrănit cu miere de Hymette.

Se întâmplă rar ca cititorul de romane idealiste să scrie romane; din contra, cel care-i citește pe poeți adesea face și el versuri. Aparține Parnasului. În cărțile de filozofie se caută idei generale, în romanele realiste observații. În cele idealiste sentimente frumoase, la poeți toate acestea și, în plus, inventivitate în ritm, soluții noi melodice, armonie, o întreagă tehnică care are tot atâta importanță cât și fondul; de această tehnică nu te bucuri; nu-ți place, nu te dăruiești cu dragoste ei decât dacă participi tu însuți la ea, ai făcut încercări și ți-ai dat seama de dificultăți, atunci când ai ajuns la oarecare mici succese relative; după cum numai muzicienii înțeleg muzica, iar ceilalți, când cred că înțeleg ceva, sânt snobi, cei care au versificat cât de puțin îi înțeleg pe poeți.

Cititorul cărților cu eroi excepționali este, de obicei, un om pe care viața nu-l satisface și, prin urmare, negăsind-o interesantă, vrea să stea cât mai departe de ea. Nu-i prea sociabil; de aceea, mai bine nu-i adresa cuvântul; face parte din lucrurile cunoascute. E adevărat, ai vulgaritatea realului. Dar nu există excepțional absolut, căci, pentru a putea fi conceput ca atare, ar trebui să se fi asemănat deja cu ceva.

Émile Faguet așază într-o categorie aparte ”un tip dispărut” sau aproape; se referă la cititorul cărților clasice, adică la cititorul lui Homer, Virgiliu, Horațiu și al altora. De obicei profesor de latină într-o facultate, dar și cititorul care citește pe Homer sau Horațiu din plăcere, după preferință, sau din vocație și care se desfată în compania lor.

E un om ciudat, toruși fermecător, dar un exemplar aparte. Este o persoană asupra căreia primele studii au avut o influență foarte puternică și durabilă, datorită unei circumstanțe sau alteia, poate indiferenței profesorilor săi față de literatura antică sau, dimpotrivă, datorită unui profesor excepțional care a știut să-i insufle gustul pentru autorii antici.

E un om pe care literatura timpului l-a interesat puțin la terminarea liceului. În consecință, era înclinat spre arte, pictură, muzică, dar, probabil, nu a avut suficiente aptitudini și s-a întors, încet, încet, la ceea ce îl fermecase, îl interesase la vârsta de cincisprezece ani și, inteligența și sensibilitatea dezvoltându-i-se, a observat că acești autori sunt o excelentă și delicată hrană spirituală.

Arată indiferență față de timpul în care trăiește și nu ostilitate; dacă ar fi fost ostil, s-ar fi ocupat mereu de el, ca să se integreze și să-l denigreze; cine nu-l cunoaște nu-i caută deloc prietenia.

Cititorul anticilor nu și-a făurit numai un suflet grec sau roman, ci unul al tuturor timpurilor, cu excepția celui în care trăiește. Într-adevăr așa au supraviețuit anticii, prin ceea ce aveau etern și universal exprimat într-o formă definitivă, constatare valabilă pentru toate tipurile, fără excepție.

Cititorul anticilor este, deci, străin timpului său, fără să-i fie ostil; atât de străin, încât nici măcar nu-i este ostil, pentru că aparține, într-un fel, tuturor timpurilor. Asupra lui nici o modă nu are influență; el nici nu-și dă seama că există modă.

E un om fericit, dacă se poate numi fericire să nu îmbătrânești. A fost totdeauna împreună cu alții; n-a fost și nu e mai singur la șaizeci de ani decât la douăzeci. Nu-și dă seama că literatura e lucrul cel mai schimbător din lume. Nu e un om plin de vitalitate și se pare că a ales o dată pentru totdeauna între viața activă și veșnicie: a preferat veșnicia. E cu totul probabil că a ales partea cea mai bună și care sigur nu-i va fi răpită.

Piesele de teatru

Pot fi citiți sau numai ascultați poeții dramatici?

Deși multe piese reușesc din plin în scenă, tipăritura este un obstacol. Émile Faguet împarte piesele de teatru în patru categorii: cele ce sunt mai bune la lectură decât reprezentate; cele tot atât de bune citite în bibliotecă, cât și văzute la teatru; cele care sunt mai puțin bune tipărite decât ascultate și cele care nici măcar nu merită osteneala de a le tipări.

Primele depășesc taleantul actorilor și, în consecință, actorii le urâțesc și le denigrează; majoritatea capodoperelor clasice aparțin acestei categorii.

Cele din a doua sunt mijlocii sau puțin deasupra mijlociului și e un omagiu să spui despre o piesă că merită să fie citită.

Cele din a treia, foarte numeroase, sunt inferioare talentului actorilor, dar pe care ei reușesc să le pună în valoare.

Cele de a patra nu trăiesc decât prin mijlocul actorilor, ai căror adevărați autori sunt ei; aceste piese sunt cele mai numeroase dintre toate.

Un autor care scrie o piesă pentru o vedetă, un anume actor sau o actriță, nu scrie pentru cititori; se resemnează să nu fie niciodată citit, iar ca operă de artă și-o condamnă definitiv.

Există destule piese foate bine făcute ca să fie citite și recitite; sânt cele mai profunde și mai subtile, câteva din ele ar fi cele ale lui Racine, Marivaux, Sofocle, Terentiu, Euripide.

Accentul scoate în evidență ceea ce autorul dramatic pune în evidență în opera sa. Când un personaj devine liric, nu vă îndoiți că autorul este cel care vorbește. Lirismul nu e chiar literatură cu caracter personal, dar există totdeauna puțină literatură personală în lirism.

Scriitorii ermetici

Există o categorie de autori care trebuie cercetați cu multă atenție, din punct de vedere al artei de  a citi; sunt așa-numiții ”autori dificili”, adică cei pe care nu-i putem înțelege de la prima lectură și nici chiar de la a doua, cei ca Licofron, Maurice Sceve, Mallarme.

Cum trebuie citiți autorii dificili?  Unii sunt obscuri în mod natural, loial, fără artificiu; care sunt capabili să exprime prin cuvinte, să pună pe hârtie o idee care nu s-a clarificat nici în mintea lor; pentru care scrisul nu e un instrument de analiză sau un examen care te forțează să-ți dai seama ce gândești; în consecință pot să exprime ceea ce nu gândesc. Fără îndoială aceștia trebuie lăsați deoparte și nu e niciun profit să reflectezi asupra lor, la ce n-au gândit și la ce ar fi putut gândi.

Ceilalți, foarte mulți sunt obscuri în mod voluntar și intenținat, pentru a dobândi gloria delicată și pretențioasă a autorilor obscuri; iată cum au procedat: întâi au judecat clar, ca toată lumea; pe urmă, prin înlocuirea perseverentă a cuvintelor corecte prin cuvinte improprii, prin alcătuiri bizare ale frazei în locul celor simple, prin inversarea structurilor directe, au făcut, încetul cu încetul, textul lor confuz. Au procedat exact invers decât autorii ”care scriu numai ca să fie înțeleși”. Aceștia reduc, progresiv, expresia vagă la una precisă; ceilalți abat cu multă trudă expresia aproape precisă spre o expresie sibilină, știind bine pentru cine scriu. Ei spun: ”Cartea mea e gata; nu trebuie decât s-o fac puțin mai confuză.” Nietzsche spunea: ”În sfârșit, devin limpede!”; ei spun, transformndu-și opera: ”În sfârșit, devin obscur!” Ei se separă, prin ermetism, de discreția mulțimii, adică de cei de care le-ar fi rușine să fie înțeleși.

Nietzsche a sesizat foarte bine procedeul și intențiile lor: ”Vrem nu numai să fim înțeleși, când scriem, dar mai mult, să nu fim înțeleși. Aceasta nu înseamnă o obiecție adusă unei cărți, când se găsește cineva care o găsește de neînțeles; poate chiar autorul nu dorește să fie înțeles de oricine, orice spirit deosebit care are un gust rafinat și alege, în felul acesta, auditorii când vrea să le comunice ceva; alegându-i se ferește de ceilalți. Toate regulile subtile ale unui stil își au aici originea: în același timp, ele depărtează, diferențiază, apără intrarea; de asemenea, deschid urechile, acelora care sunt înrudiți prin felul de a înțelege.”

Așa că munca pe care ei au făcut-o, fă-o în sens invers și adă-i din nou, cu răbdare, la simplitate. Întoarce inversiunile, înocuiește termenii improprii cu termeni corecți, ținând seama însă de sensul general al lucrării, dacă are unul; printr-o lectură atentă, însușește-ți ceea ce autorul a vrut să spună și, astfel lămurit, dacă lucrul este posibil, prinde micile procedee prin care el și-a ascuns privirilor ideea și distruge-le progresiv, până când vei avea în față ideea însăși, care ți se va părea adesea foarte obișnuită, dar, câteodată, destul de interesantă.

Munca aceasta e foarte folositare: e un exercițiu extrem de solid pentru inteligență, întrucât o dezvoltă și o ascute.

- Dar așa cum, citind un autor mediocru, dobândești destul de repede obișnuința să-i atribui multe lucruri pe care nu le-a gândit sau le-a gândit numai în germene la fel, simplificând pe autorii complicați, nu li se aduce prejudiciul de a li se răpi singurul lor merit?

-E adevărat; dar pedeapsa pe care o merită este, fără îndoială, să-i despoi în loc să-i îmbogățești pe ei, care vor să pară mai bogați decât sânt și care dau sărăciei lor aparența bogăției; să aduci lumină în apartamentul lăsat în întuneric intenținat, în care te primesc, ca să vezi mobila puțintel uzată pe care contau să te impresioneze.

În orice caz, exercițiul, chiar dacă e obositor, e foarte sănătos și util. E ca o traducere a unui limbaj cifrat. Trebuie să găsești cifrul. Cât timp îl cauți, e o adevărată luptă. Când l-ai găsit e o victorie.

Dușmanii lecturii

Este evident că epoca noastră nu este și nu poate fi a celor care citesc. Ceea ce anticii spuneau cu un cuvânt plin de farmec, umbratilis vita (lat. viața la umbră) nu mai există.

Un autor, în zilele noastre, e un călugăr care creează pentru mănăstirea sa, izolat într-o mică lume izolată. Literatura a devenit monahală.

Acelora care apreciază faima discretă și delicată, ea le apare cu atât mai plăcută și mai prețioasă.

Dușmanii literaturii sânt tendințele, înclinațiile și obișnuințele care te împiedică să citești cum trebuie, adică folositor, util și plăcut.

Interpretând astfel lucrurile, principalii dușmani ai lecturi sunt amorul propriu, timiditatea, patima și tendința de a critica.

Amorul propriu, dragostea de sine, gelozia te împiedică să citești și să te burcuri de lectură. Aceste sentimente sunt foarte firești din partea unui autor și cu totul ”scuzabile”.

Cum poate Voltaire, lăsând la o parte sentimentul de animozitate și amorul propriu, să găsească bune Noua Héloïse și Émile ale lui J. J. Rousseau? Este de-a dreptul un lucru imposbil, din cauza personalității lor diferite. Autorii găsesc tot felul de motive să nu admire, nici să aprecieze operele confraților lor, motive dintre care amorul e numai unul, dar destul de important.

-Dar noi, care nu suntem autori, n-avem amor propriu care să ne împiedice de a citi așa cum trebuie. – Desigur! N-ați remarcat că un autor este un dușman? E totdeauna într-o oarecare măsură. Dacă e moralist, își va permite să-și bată joc de tine. Dacă e idealist, îți prezintă eroi având pretenția că sânt plini de virtuți, de curaj, de măreție. Când scriitrul își prezintă erou, zugrăvește de fapt propriul său ideal și ideal pe care îl are crede mai totdeauna că ar putea să-l realizeze. A crea un erou înseamnă a te pune tu însuți în postura de erou. Pentru mulți cititori, aerul acesta de superioritate e ceva insuportabil. Amorul tău propriu e lezat și gelozia ți se trezește, ca împotriva cuiva care mai mult succes decât tine într-un salon.

Invers, realistul te ”atinge”, cum se spunea câteodată în secolul al XVII-lea, ca să spunem că de-a dreptul te rănește, sau, cel puțin, te neliniștește când descrie un personaj ridicol care s-ar putea foarte bine să fii chiar tu.

 Mulți cititori sânt îngăduitori numai față de redacorii faptelor diverse din ziare, care n-au nici un fel de pretenții în ceea ce privește imaginația, compoziția, stilul. Sânt necesari; informează. Nu se consideră buricul pământului. Nu stârnesc gelozia. Iată niște scriitori buni. Societățile cu adevărat democratice nu vor admite, fără îndoială, pe alții.

De fapt, dacă nu te-ai plictisi, n-ai face niciodată acest act de abnegație și umilință de a deschide o carte. Te-ai mulțumi cu gândurile proprii, socotind că prețuiesc tot atât cât și ale altuia. Lectura este o biruință a plictiselii asupra amorului propriu.

Unul din dușmanii lecturii poate fi chiar viața, care nu se împacă cu lectura, pentru că ea nu e comtenplativă. Ambiția, dragostea, avariția, ura, în special ura politică, gelozia, rivalitățile, luptele locale, tot ce face viața fărâmițată și violentă ne îndepărtează extraordinar chiar de ideea de a citi ceva. Millevoye (1782-1816, poet francez, autor de eligii), în tinerețe, a fost vânzător într-o librărie. Patronul l-a surprins citind: ”Citești, tinere; n-ai să fii nicioadată librar.” Avea dreptate; omul care citește n-are pasiuni; e un indiciu sigur; nu va avea nici măcar pasiunea meseriei sale, fie ea chiar aceea de a vinde cărți.

Gustul lecturii la copii e îngrijorător, intervine primejdia să nu citească la maturitate prea mult, să nu dispună de prea mult timp pentru a-și face o situație. ”Vei citi la bătrânețe când te vei retrage.” E un oarecare bun simț în asta. Că un om citește e o dovadă că nu e prea ambițios; nu-i frământat de ”flagelul oamenilor și zeilor”; n-are pasiuni politice, nu-i place să ia masa în oraș; n-are pasiunea de a construi și nici pe cea a călătoriilor; nu-i îngrijorat că-și schimbă slujba și, e de remarcat chiar, nu-i place conversația.

Un alt obstacol în calea lecturii îl constituie timiditate, care e și ea o patimă. E foarte adevărat că lipsa de curaj în a-ți exprima părerea este cauza că o lucrare bună nu are imediat succesul meritat și că timiditatea cititorului e de vină că o operă nu e atât de mult citită, cât ar merita. Unii cititori sând întodeauna într-un fel de întârziere. Ei așteaptă mai întâi opinia publică să se fi pronunțat, ca apoi să citească și să aprobe.

Cititorul critic se lipsește de plăceri mediocre sau potrivite, dar acesta este prețul; în schimbul pierderii, el își pregătește plăceri rafinate când va descoperi o operă de valoare. Nu sânt ”cele mai frumoase lecturi” de care se lipsește, ci lucrurile foarte frumoase pe care și le rezervă, pregătindu-se când va descoperi, să le intuiască din propriul moment cu o exclamație de dragoste și recunoștință.

În fond, nu trebuie spus că numai criticii au satisfacșia lecturii, ci că numai criticii se bucură din plin. Cititorul critic este cititorul înarmat cu arme de apărare. Nu poate fi prins, nici imobilizat din prima ciocnire și nici cu ușurință; dar tocmai din această cauză, când îl farmeci, stăpânit de satisfacția pe care o încearcă, își părăsește toate armele.

Deci trebuie să fii aidoma unui critic înarmat, care, ca să înțeleagă, leapădă armele în mod sistematic, le reia ca să discute și, în sfârșit, azvârle armele când examenul critic i-a dovedit că e în fața unui lucru al cărui adevăr sau frumusețe e de netăgăduit.

Să ceri artistului să se obișnuiască cu punctul de vedere al spectatorului, al criticului înseamnă să-și sărăcească puterea creatoare. E la fel ca diferența dintre sexe: nu trebuie să ceri unui artist să fie femeie, adică să primească. Estetica noastră a fost până în prezent o estetică feminină, în sensul că numai oamenii receptivi față de artă și-au formulat experiența lor în privința frumosului. Există aici o eraore necesară – aceea a artistului, pentru că artistul care ar înțelege s-ar înșela; el trebuie să dăruiască. Este o onoare pentru  artist faptul că e incapabil de a critica. Altfel, nu-i nici una nici alta, este modern.

Nemulțumirea este dorința de a nemulțumi. Prococurante, în literatură, e un nemulțumit care dorește ca toată lumea din jurul lui să fie nemulțumită de nemulțumirea lui. Mulți oameni sunt satisfăcuți de a vedea în jurul lor figuri încruntate, care sunt așa pentru că ei au voit să fie așa. Este voința de a avea putere.

Prococurantismul este, poate, mai ales dorința de a-ți mărturisi ție că nu poți fi păcălit. Prococurantele consideră artiștii, autorii, poeții, femeile frumoase ca pe niște taumaturgi și scamatori care îi îmbrobodesc cu abilitate pe oameni. Oamenii, fie, dar nu pe el. Pe el nu-l prinzi așa ușor. Știe să se apere; nici n-are nevoie să se apere; este inaccesibil; vede clar jocul, nu e nevoie să i se atragă atenția. Satisfacția de a nu fi înșelat este proporțională cu groaza de a fi înșelat, care, la unii oameni, este teribilă.

La Bruyère a explicat de ce la teatru te jenezi să plângi, dar nu ți-e rușine să râzi: ”E, oare, o adevărată suferință, lăsând să se vadă că ești sensibil, că dai la iveală o slăbiciune într-o chestiune echivocă de care, pare, te lași păcălit?” Sigur că așa este. În ce privește râsul, te lași mai ușor antrenat pentru că ești mai puțin înșelat și ai mai puțin o figură de păcălit râzând, decât plângând; râsul îți lasă întreaga libertate de spirit, pe când plânsul arată că ți-ai pierdut-o, că ești profund mișcat și dominat de autor.

Se știe bine că cei cu o ”puternică” personalitate, ca și cei ”rafinați”, nu râd, nici nu plâng, iar când este un motiv de râs, se mulțumesc să surâdă; a râde și a plânge în hohote este un semn că ești cucerit și dominat de autor.

De asemenea, a admira înseamnă a mărturisi sau a recunoaște că ești orbit, fascinat, amețit de abilitatea, îndemânarea, sau șiretenia unui autor. Nu prea ne place să recunoaștem așa ceva.

Amorul propriu, diverse pasiuni, timiditatea, nemulțumirea sânt pricipalii dușmani ai lecturii. Se vede că sunt numeroși și s-a constatat că sunt destul de teribili. Trebuie să te ferești de ei, dacă nu vrei să-ți pregătești o bătrânețe tristă; cărțile sânt ultimii noștri prieteni care nu ne înșală și nu ne reproșează că îmbătrânim.

Lectura criticilor

Există o întrebare importantă. Trebuie citiți, în același timp cu scriitorii buni, și cei care au vorbit sau vorbesc despre ei? Trebuie citiți criticii?

Cred că este bine, dar cu oarecare rezerve.

Să facem mai întâi distincția dintre istoricul literar și criticul propriu-zis.

Istoricul literar trebuie să fi cât mai obiectiv posibil. Are datoria numai să informeze, să nu spună ce impresie i-a făcut cutare autor, ci numai pe aceea făcută asupra contemporanilor săi. Trebuie să înfățișeze cultura și civilizația unei epoci în raport cu toate cunoștințele sale de istorie propriu-zisă, mișcare litarară și artistică a unei epoci, cu tot ceea ce cunoaște despre istoria literară și istoria artei; să aprecieze, un lucru aproape imposibil, dar tocmai de asta interesant, influențele care au putut acționa asupra unui autor; să se informeze asupra formației sale spirituale, după lecturile care ar putea ști că le-a făcut, după corespondența sa, după relatările făcute asupra lui de contemporanii săi; să se informeze despre împrejurările generale, naționale, locale, familiale, personale când a scris o anumită operă și apoi alta; să cerceteze, și iarăși este un mod de a-l caracteriza, influnța pe care el a exercitat-o, cu alte cuvinte, cui a plăcut; antipatiile pe care le-a stârnit, altfel spus, cui a displăcut. Aceasta nu e decât o mică parte din munca istoricului literar, dar ne dă o idee suficientă despre ea.

Ce nu trebuie să facă e să judece; să nu fie dogmatic, adică să nu se orienteze după anumite principii, și nici subiectiv, adică după impresiile pe care le-a avut. E foarte clar că, făcând așa, ar ieși complet din rolul său de istoric.

Criticul începe de unde sfârșește istoricul literar sau, mai degrabă, e situat pe un cu totul alt plan geometric decât istoricul literar. Ceea ce i se cere e părerea sa asupra unui autor sau asupra unei opere, fie că e bazată pe principii, fie pe impresiile personale; nu i se cere o anumită hartă a țării ci impresii de călătorie; i se spune:

-V-ați întâlnit cu Corneille; ce impresii v-a făcut? S-a încadrat în ideile dvs generale asupra literaturii și artei de a scrie sau le-ați contrazis și în consecință, l-ați aprobat cu căldură sau l-ați condamnat cu severitate? Dacă sunteți mai ales un om sentimental, sensibil, emotiv, ce emoții a trezit în dvs domnul Corneille și cum a reacționat sufletul dvs: plăcut, dureros sau superficial în contact cu al său; ce a devenit sensibilitatea dvs în apropierea sau în contactul cu domnul Corneille?

-Dar dvs mă întrebați mai mult despre mine decât despre Corneille?

-Desigur!

Iată cine este criticul. Puțin lipsește chiar să nu fie contrariul istoricului literar; sânt atât de diferiți, încât ceea ce se cere unuia, pe bună dreptate, nu i se cere și nu trebuie să i se ceară celuilalt, tot atât de adevărat este și invers.

Dacă e istoric literar, trebuie să-l citești înaintea autorului, iar dacă e critic nu trebuie niciodată citit înainte.

Rămâne o întrebare destul de serioasă. Cum trebuie să folosim pe critici în învățământ? Trebuie să punem în mâinile școlarilor operele istoricilor literari, dar pe cei care nu fac critică; sau trebuie să le predăm școlarilor un curs de istorie literară.

Doctoral, unii spun: ”Să nu pretinzi niciodată copilului decât felul lui personal de a judeca, impresia pe care a avut-o și de care a trebuit doar să-și dea seama, să și-o însușească numai, citind Femeile savante, Britannicus sau Arta de a vorbi. Să cultivi personalitatea, în loc să o înăbuși sub a altora, sau să o faci să cedeze în fața uneia de împrumut: iată ce e de făcut.”

Sigur, numai că asta ar însemna să restrângi aria exercițiilor școlare care s-ar reduce aproape la nimic. Ar veni cam așa: nu spune nimic elevului despre Cid, nu-l lăsa să citească nimic despre el, ci pune-l să citească Cidul și pe urmă întreabă-l ce părere are. Elevul va răspunde că i-a plăcut foarte mult și că piesa e foarte frumoasă. Fii sigur că dacă răspunde altceva înseamnă că a trișat, a citit vreun Saint-Beuve sau Lintilhac, ca să găsească ”idei”.

Ca fond, o temă școlară, în afara câtrva observații de detaliu pe care profesorul are datoria să le sublinieze, să atragă atenția asupra lor și să le scoată în evidență cu grijă, pentru a stimula pe elev, va fi întodeauna o reflectare a ceea ce i se predă.

În ceea ce-l privește pe copil, acesta va face o compoziție bine aranjată, cu un plan clar și, poate, deja cu o oarecare îndemnare în prezentarea ideilor, un stil mai mult sau mai puțin format: după aceste criterii trebuie să aprecieze totdeauna  tema unui elev. Personalitatea, originalitatea, nu conta acum pe ele; se vor ivi la puțini, la foarte puțini, mult mai târziu. Cine are o personalitate? Sânt rari cei care o au. Aproape nimeni nu e o personalitate, cu atât mai mult la șaisprezece ani. Numai după unele indicii sau cutare semn s-ar putea spera că va fi una.

 Dar goana după personalitate, lăudabilă în sine, poate fi un defect la profesor. Profesorii caută să apropie elevii de un anumit model de bun simț, de judecată sănătoasă și de bunul gust. E profesorul obișnuit. Mai este și profesorul care, din grija, foarte lăudabilă, de a descoperi personalitatea și de a o da la iveală, ia, cu o bunăvoință înduioșătoare, drept indicație a personalității încă ezitante care se caută și care ar putea izbândi obișnuitele curiozități sau replici oarecum spirituale ale unui elev poznaș. De exemplu, acel profesor, poate legendar, care era încântat de elevul Croulbarbe care făcuse elogiul nopții Sfântului Bartolomeu: ”N-are dreptate, i-am spus, n-are dreptate; dar e personal. Ei! Ei! E personal.” Despre un profesor de genul acesta spunea unul dintre colegii săi: ”Iată-l pe Fliegenfanger care încă mai caută o inteligență falsă.”

Principiul e: referitor la marii scriitori, ale căror opere principale aveți timp să le citiți, citiți-l totdeauna mai întâi pe autor și apoi pe critic, dar numai după ce v-ați făcut o idee despre autor, oricare ar fi ea, dar care să fie a voastră.

Mai mult, obiceiul de-a citi aproape în același timp textele și criticii, dar mai ales de a-i citi pe critici și nu pe autori, renunțați la el definitiv, cu hotărâre, din momentul în care ați terminat liceul. Este un obicei nefast; formează proști; creează în problemele literare, oameni asemănători cu aceia care, în politică, citează aidoma articolelor de fond din ziarul lor; creează oameni reflexe, oameni care sânt ca luna.

Există două educații: una care o primești în liceu, a doua, pe care ți-o faci singur; prima e necesară, dar numai a doua are importanță. În prima citește-i pe critici cam în același timp cu autorii, dar cu precauție. În a doua, nu-l citi niciodată pe criticul unui autor decât atunci când îl recitești pe autor; altfel, ne vei păși niciodată în a doua educație; vei rămâne totdeauna în prima.

Recitirea

E plăcut să citești; câteodată, e și mai plăcut să recitești. Aproape întodeauna înțelegi mai bine un autor când îl recitești, decât când îl citești pentru prima dată. Prima lectură e ca improvizația pentru orator. Recitind, corectăm lectura noastră improvizată. Sântem atenți la limbă, la stil, la ritm, la procedeele și tehnica compoziție și aranjării ideilor. Am înțeles gândirea autorului, acum intrăm în laboratorul său; îl vedem cum lucrează.

Și, mai recitești, scop mai mult sau mai puțin conștient, ca să te compari cu tine însuți. ”Ce efect ar face asupra mea cutare carte care mă pasiona în tinerețe” e vorbă care se spune destul de des la o anumită vârstă. Să revezi locurile pe care le-ai vizitat altădată, prietenii cu care te întâlnea, cărțile citite odinioară e una din pasiunile declinului. Înseamnă, cu adevărat, să te compari cu tine însuți, să încerci dacă mai ai destule aptitudini de a simți și dacă ele au rămas aceleași.

Rezultatul experienței nu e întodeauna prea consolotar și nici foarte plăcut. Locurile minunate cutreierate altădată sânt acum banale. Prientenii din tinerețe ți se apar acum plicticoși. Cărțile atât de frumoase altădată acum sânt puțin părfuite. Dacă prietenii de odinioară ți se par plicticoși, poate că sânt. Pentru locuri și cărți, nu poate fi vorba de așa ceva: trebuie să ne socotim noi cei vinovați. ”Am admirat eu asta! Unde mi-era mintea?... Vai! O aveam unde este și acum, dar era mai sensibilă și mai plină de imaginație.” Impresia în fața unui peisaj sau a unei cărți depinde de ceea ce este în realitate și de ceea ce pui tu de la tine. De care mai mult? Nu se poate ști. Cu siguranță, de amândouă. Dar peisajul, cartea sânt aceleași, mai puțin ce puneai de la tine li acum nu mai pui. Deprecierea lor o măsoară pe a ta. Ele sânt tot ele, dar tu nu mai ești același.

Nu e cazul să ne felicităm; dar aceasta este situația. Puține romane citite la douăzeci de ani plac la patruzeci. Deci, trebuie să le recitești, ca să te recitești, ca să-ți dai seama de ce ești, ca să te analizezi, ca să te cunoști prin comparație și ca să știi ce-ai pierdut.

Nu totdeauna ce-ai pierdut, câteodată, într-o carte descoperi, după douăzeci de ani, multe lucruri pe care nu le-ai observat altădată. Se întâmplă acestea mai ales cu cărțile filozofice, cu cele de idei. Gânditorii pe care nu i-am înțeles odinioară și se revelează câteodată pe neașteptate. De data aceasta, supriza e plăcută; ne simțim mai puternici și mai bine înarmați; anii ne-au oțelit. De aceea ne sânt dragi și le sântem recunoscători. Pentru, o carte, dorința de o deschide din nou este dovada cea mai bună că e valoroasă și că se potrivește cu caracterul tău.

Arta de a citi este arta de a gândi plus încă ceva. În consecință ele au aceleași reguli generale. Trebuie să gândești și să citești încet, pe îndelete, cu prudență, fără să te grăbești, făcându-ți mereu obiecții, atât ție cât și autorului; totuși la început trebuie să urmezi firul gândirii lui și să revii, după un oarecare timp, ca să-l iei în discuție, fără de care n-ai mai putea gândi deloc; e necesar să acorzi o încredere provizorie autorului tău și să-l critici numai dacă ești sigur că l-ai înțeles bine. A citi înseamnă a cugeta împreună cu altcineva, a înțelege gândirea altuia și a intui gândirea pe care ne-o sugerează, conformă sau contrară lui.

Cartea, această mică mobilă a inteligenței noastre, acest mic instrument care activează înțelegerea noastră, acest motor al spiritului care vine în ajutorul lenei și mai ales în ajutorul insuficienței noastre și care ne dă plăcuta bucurie de a crede că gândim atunci când, poate, nu gândim deloc, cartea este un prieten prețios și foarte drag. Să nu ascundem că are și defecte. S-a spus că e credincioasă; am arătat că înșală deseori; din vina noastră, ea nu mai este aceeași după o bună bucată de vreme și ne dezamăgește.

S-a spus că nu e sâcâitoare, inutilă, cicălitoare. E o mare eroare, deoarece cartea ne poate enerva prin vorbăria ei, dar, în același timp, ne împiedică să o închidem; e interesantă și, între două pasaje plictisitoare, te poți aștepta la un lucru de o mare finețe pe care ar fi păcat să-l scapi.

S-a spus că și în cea mai proastă carte se poate găsi ceva bun. Nu e chiar adevărat. E mai ușor să fii indus în eroare de o carte proastă, decât să o consideri bună și s-o faci să-ți servească inteligenței tale, după felul cum o citești. Cartea slabă n-o poți discuta în deplină libertate de spirit, ceea ce ar constitui singura condiție în care ar fi ceva de câștigat. Deci cartea nu e întodeauna un prieten; oricum ar fi nu este un sprijin.

E foarte adevărat că lectura devine o pasiune și, ca orice pasiune, are excesele ei. De la un anumit nivel, ea împiedică orice activitate, se opune vieții active. Cartea e o plantă fermecată care împiedică pe oameni să devină simple animale în mâinile unei Circe (vrăjitoare din antichitate, care și-l atrage și reține pe Ulise în insula ei, transformându-i însoțitorii în animale), dar e și un Lotus (fruct foarte gustos din legendara țară a Lotofagilor; cine îl mânca își uita patria), o hrană atât de gustoasă încât trebuie să fugi din țara unde crește, să te urci din nou pe vas și, cu mult efort, să vâslești spre patrie.

Trebuie să te înarmezi cu înțelepciune chiar împotriva celor mai nevinovate pasiuni; dar nu există pasiuni nevinovate și, vorbind de lectură, trebuie să spui:

Înțeleptul care o urmează, știe să se înfrâneze

Bea din cupa ei și nu se amețește.