Pădurea Klarei de Jenny Erpenbeck

 

Jenny Erpenbeck, una din cele mai apreciate scriitoare germane din prezent, și-a lansat romanul Heimsuchung în 2008 (intitulat Pădurea Klarei în traducerea lui Andrei Anastasescu, la editura Humanitas, 2010). Romanul apare în programenle instituțiilor de învățământ germane, este tradus în multe alte limbi și se înscrie în tendințele literaturii europene contemporane. O operă compactă, de un lirism tulburător, cu o structură alegorică și un subiect obscur:

Pădurea moștenită de Klara pe malul unui lac din regiunea Brandenburg este parcelată și vândută. Sunt construite case de vacanță. Scena perfectă pentru tragediile ce vor urma. Destinele proprietarilor succesivi oglindesc istoria Germaniei de-a lungul secolului XX. Substantivul german „Heimsuchung” din titlul original al romanului înseamnă suferință, nenorocire sau chiar ciumă. În sensul său mai vechi poate sugera și un trimis divin pentru a judeca și a face dreptate popoarelor.

 Romanul este o prefigurare a prorocirilor din Cartea lui Ieremia, unde poporul lui Israel este pedepsit cu robie grea pentru starea în care se afla: ”Dar se ruşinează ei, oare, când fac urâciuni? Nu, nu se ruşinează deloc, nici roşesc. De aceea vor cădea printre cei căzuţi şi se vor prăbuşi în ziua în care îi voi pedepsi, zice Domnul.” (Ieremia 6, 15). ”Ar fi preferat să nu învețe niciodată că lăcomia și rușinea trăite în comun te pot lega mai profund de cineva decât o fericire comună” (p.161)

Într-o lume în continuă schimbare, Grădinarul este personajul care asistă imperturbabil și tăcut la trecerea timpului. Acest bărbat nu deține pământ, nici măcar un petic, locuiește singur într-o cabană de vânătoare abandonată la marginea pădurii, a locuit mereu acolo, toată lumea din sat îl cunoaște și totuși, atât tinerii, cât și bătrânii, îl numesc Grădinarul, ca și cum n-ar fi avut alt nume. El are grijă de pământ în locul proprietarilor săi în fiecare anotimp, perioadă istorică și sub orice formă de organizare socio-politică. El e o prezență constantă până la sfârșitul cărții, după ce tot ce a fost ridicat din pământ se întoarce în pământ.

Alături de acest personaj potențial divin, mai există și altul. Începutul romanului, plasat cronologic la sfârșitul secolului al XIX-lea, amintește de unul din basmele fraților Grimm despre „țăranul înstărit și cele patru fiice ale sale”. „Klara, mezina primarului, va primi moștenire pădurea de pe Schäferberg.”

 Într-o zi, ea întâlnește un pescar necunoscut pe malul lacului care îi întinde mâna. „Părul lui este atât de ud, încât apa-i picură pe umeri și i se scurge-n jos pe brațe până la degetele lor împletite. Sub coroana unui stejar gros, pescarul își pune capul în poala ei, a mezinei primarului – fata rămasă nemăritată -, și ea începe să-i frece părul ud frecându-i-l cu rochia.” Ce se întâmplă în continuare este neclar. Pescarul, în orice caz, pare să aducă cu sine nenorocire. Klara își pierde mințile. Tatăl îi interzice să mai plece din gospodărie și o dezmoștenește. Ulterior, „bătrânul Wurrach vinde prima treime din pădurea Klarei unui importator de cafea și de ceai din Frankfurt pe Oder, a doua treime unui fabricant de postav din Guben, care întocmește contractul de vânzare-cumpărare pe numele fiului său, ca să-i asigure partea lui de moștenire, iar a treia treime, în sfârșit – unde se află stejarul cel mare -, Wurrach o vinde unui architect care, în timpul unei excursii cu vaporul, a remarcat dealul acoperit de copaci și tufișuri și care ar vrea să construiască acolo, pentru sine și logodnica lui, o reședință de vară.”

Celelalte fiice ale primarului au o soartă dramatică și sunt înlocuite trepatat de alte personaje. Fermierul, în ciuda vârstei înaintate este ales conducător al Federației Agrare a Comunei. Klara se sinucide, iar trupul ei este găsit ”prins între rădăcinile dezgropate de apă ale unui pin bătrân”.

Pescarul supranatural este înlocuit de pescari burghezi, călăreți cu bărci de agrement și viligeaturiști. Basmul se scufundă în istorie.

După cum continuă să demonstreze romanul, nimeni nu poate locui pe această bucată de pământ prea mult timp pentru că aceasta ar înseamna amânarea venirii altcuiva. În capitole „Arhitectul”, „Fabricantul de postav”, „Scriitoarea”, „Sublocatarii” și „Proprietara ilegitimă”, aflăm despre familiile celor care încearcă fără izbândă să locuiască într-un loc despre care cred că va fi întotdeauna al lor. În capitole alternante precum „Fata”, „Soldatul Armatei Roșii”, „Invitata” și „Prietenul din copilărie”, aflăm povestea vizitatorilor, locuitorilor temporari ai locului. De cele mai multe ori, acești vizitatori admiră liniștea paradisiacă a celor două pajiști și dealului din preajma lacului. Aceeași temă a rezidenței temporare de care se pare e îndoioșată  berlineza de est, Jenny Erpenbeck (n. 1967), se regăsește și în romanul său Gehen, ging, gegangen (Eu plec, tu pleci, el/ea pleacă, nominalizat la International Booker Prize, 2018).

”Arhitectul face planuri pentru un cămin – asta e meseria lui. O casă, a treia piele, după pielea de carne și haine. Sălaș. Să ia întregul, să renunțe la una sau la alta – apoi să schimbe în lemn, piatră, sticlă, paie și fier. Să dea vieții direcții, coridoarelor să le dea pământ sub picioare, ochilor – o privire, liniștii – uși. Și casa asta era a lui.

Păsările de pe ușa debaralei zboară, zboară de-un secol, ciorchinii atârnă, grădina Edenului în douăsprezece capitole pătrate, atunci demontase ușa asta de la un vechi conac, peria cu coadă, mătura, găleata, măturica și fărașul își găsesc refugiul în spatele ușii, iar frumusețea ei le face uitate cu totul. Să dirijeze privirea, și-a spus mereu, să dirijeze privirea.”

Uneltele de curățare nu dispar însă doar pentru că au fost ascunse și nici istoria fermei bătrânului Wurrach nu poate fi ștearsă. Arhitectul este obligat să abandoneze casa pe care a construit-o. ”El îngroapă urcioarele de cositor între rădăcinile stajearului gros, vasele de porțelan de Meissen sub un brad pitic, iar argintăria, în stratul de trandafiri chiar lângă casă. Odihnească-se în pace. În două ore se va instala în trenul spre Berlinul de Vest.”

El fuge. Citind printre rânduri, aflăm că probabil a fost membru al Partidului Nazist (”gratiile care protejează geamul ușii de la intrare sunt vopsite în roșu și negru”). În mod ironic, însă, nu trecutul său nazist i-a cauzat prăbușirea, ci experiența recentă din RDG. Arhitectul se confruntă cu alegerea de a fugi sau de a fi arestat pentru ”tona de șuruburi cumpărate din banii lui în Vest ca să construiască în Est, o tonă de șuruburi de alamă pentru cel mai important proiect din viața lui: pe Friedrichstraße, în Merlin-Mitte. O lucrare pentru statul care acum îl alungă. Știe mult mai puțin decât înainte.”

În pofida credinței sale că ”a construi înseamnă a-ți lipi viața pe pământ, odată pentru totdeauna”, arhitectul e somat să-și părăsească casa printr-o ”portiță montată în gard.” Nici darurile lui artistice nu-l pot salva, nici opera sa nu-i poate rezista, noțiuni asupra cărora Erpenbeck insistă în mod repetat de-a lungul romanului.

Personaje precum arhitectul, care încearcă să se statornicească pe pământ, de multe ori se dovedesc a fi cele mai problematice din punct de vedere moral, precum personajele care sunt atrase de apă, de fluiditate, de mișcare (condiția pescarului) sunt adesea cele mai nevinovate – deși inocența lor este întotdeauna relativă – și cele care realizează cel mai bine incapacitatea omului de a poseda ceva.

Istoria celei de-a doua familii începe la fel în momentul pierderii. Le aflăm numele care se repeată în roman, amintind de genealogia din Cartea Exodului: „Hermine și Arthur, părinții lui. El, Ludwig, primul născut. Sora lui, Elisabeth, măritată cu Ernst. Fiica lor Doris, nepoata lui. Apoi soția lui, Anna. Și acum copiii: Elliot și micuța Elisabeth, care a primit numele surorii lui.” Ei sunt singura familie numită, și astfel amintită, din carte. Ei sunt alungați din ținutul lor conform legilor Germaniei naziste, la fel arhitectul, care profită de pe urma expulzării lor, este expulzat la rândul său de Republica Democrată Germană. Ultimul eveniment este menționat primul în cronologia cărții. Timpul prezent se confundă cu trecutul. Sau, așa cum va spune un vizitator în vârstă din URSS într-un capitol: „toate aceste lucruri există simultan”. Autoarea insistă pe ideea că toate timpurile seamană între ele și aplică acest principiu fiecărei generații. Atât cei nevinovați, cât și cei aparent vinovați sunt izgoniți din grădinile lor.

Scriitoarea, nepoata ei, muncitorul din fabrică care a încercat cândva să înoate spre libertate, ceilalți vecini — toți sunt expulzați unul câte unul. Prăbușirea pare să se întâmple de mai multe ori, în moduri diferite, dar în fiecare familie. Toți ajung să realizeze că locuirea acestui ținut este cea mai dificilă dintre condiții, aproape imposibilă, poate doar ca alternativă a expulzării. În mod dramatic, Erpenbeck sugerează că ne construim paradisuri temporare din înșelăciune, minciuni, uitare voită, lăcomie, orgoliu și toate lucrurile ținute ascunse ”în spatele ușii dulapului”.

Astfel de idei sunt subliniate prin simbolism, deoarece fiecare locuitor al ținutului se asociază cu un anumit copac. Din mijlocul stejarilor, arinilor și pinilor, unde Klara și-a întâlnit pescarul, până la locul în care corpul ei a fost găsit ”prins între rădăcinile unui pin bătrân”, grădina devine o pânză curată pentru fiecare generație de proprietari. Grădinarul plantează un chiparos pentru arhitect, un copac asociat cu doliul. Familia fabricantului de postav plantează o salcie, un copac ale cărui conotații sunt asemănătoare. Soția suferindă a arhitectului, ca și Klara, este prinsă de pinii care se leagănă sub cerul albastru. Scriitoarea care se mută în casa arhitectului îi cere grădinarului să planteze un oțetar roșu și un arțar. „…merii și perii nu se refac după mană. Acarienii atacă cireșii.” Chiar și departe de casă, personajele visează la copaci. Soldatul armatei roșii, care vizitează proprietatea, își amintește de fetele din satul său care „tăifăsuiau și râdeau la vederea băieților sprijininiți de tei”. Membrii familiei fabricantului de postav care reușesc să evadeze în Africa de Sud stau la umbra arborilor de eucalipt, „care foșnesc mai tare decât orice alt copac, foșnetul lor este mai puternic decât cel al fagilor, teilor sau mestecenilor, mai tare decât al pinilor, al stejarilor și al arinilor”. În Africa de Sud, totuși, ”grădinarul lui trebuie să lase un funcționar să-i bage un creion în părul lui. Creionul nu cade. Rezultatul: o ștampilă, C mare în pașaport și interdicția de a intra în parcuri publice”. Istoria face trimitere la locul numit Moederstadt, unde greșeala Evei continuă să-i bântuie pe locuitori, la fel ca în Germania. Niciunul dintre acești copaci nu este pomul cunoașterii binelui și răului. Ca și în Geneză, personajele încearcă să se ascundă „printre pomii grădinii”, doar pentru a descoperi că nici un adăpost nu este posibil.

O carte scrisă pentru o epocă în care mai ușor se trece cu vederea faptul că orice formă de posesie implică de obicei deposedarea altcuiva, Pădurea Klarei își asigură actualitatea concentrându-se asupra unui secol în care o astfel de configurație nu era doar sancționată, ci și impusă de stat. Dacă cartea oferă vreo lecție, aceasta e că proprietatea este iluzorie; pentru Erpenbeck, nu e posibilă nicio posesie, nici în plan individual, nici în plan colectiv, pentru că toți suntem urmașii celor izgoniți din rai, a lui Adam și a Evei și, ca ființe condamnate la o asemenea soartă, suntem obligați să pierdem orice ne propunem să posedăm, mai ales dacă acel ceva se întâmplă să fie un Eden fabricat de om.