Savant și scriitor, figură proeminentă a grupării spirituale a ”Rugului Aprins”, om de cultură, dar și de discretă și profundă duhovnicie, Alexandru ”Codin” Mironescu, se născuse la Tecuci, pe 10 iulie 1903.
Licențiat al Facultății de Stiințe din București (1926), doctor ”es Sciences Physiques” la Paris (1929), profesor universitar de chimie organică, el a îmbinat cercetarea cu credința și scrisul cu rugăciunea, impunându-se încă din perioada interbelică, atât ca teoretician al cunoașterii științifice, mai ales prin volumele Spiritul științific (1938), Limitele cunoașterii științifice (1945; reed. 1994) și Certitudine și adevăr (1947; reef. 1992), cât și ca romanicier, prin oamenii nimănui (roman prefațat, în 1935, de Panait Istrati) și Destrămare (1939; roman consemnat de Călinescu în Istoria ... sa: ”...un volum de agreabile amintiri din copilărie, scrise cu ușurință și spirit...”)
Ipostaza de poet a lui Al. Mironescu este mai puțin cunoscută. Versurile sale – mai mult de înfiorare mistică decât de exigență estetică – sunt reunite sub titlul Poeme filocalice; autorul le socotea drept partea cea mai importantă a creației sale.
Ca și viața sa, opera lui Al. Mironescu, în diversitatea ei, mărturisește despre o mare conștiință totalizatoare, în care Știința a avut luciditatea ultimă de a se smeri dinanintea lui Dumnezeu, până la puritatea trăirii filocalice.
Sfințenia este o interiorizare până la întâlnrea tainică cu Dumnezeu. Este așezarea noastră în inefabilul centru din noi, în care se află ireductibila noastră putere, căci problema asta nu e una de idei și nici de stări psihice, așa cum, eronat, cred unii. Dumnezeu nu poate fi cunoscut prin idei. Este o problemă de comuniune, de participare, de ajungere la o rudenie interioară cu Cel al Cărui chip este pecetluit în adâncul nostru, în inima noastră, cu Cel care pătimește mereu cu noi. Psihologii mai comit o grosoloană eroare: deși oamul este o parte din lume, totuși, în ordine spirituală, cunoașterea lui Dumnezeu devine o problemă nu de psihologie, ci una de antropologie, care ține de transcedental. Deci la niveul acesta, raportul este invers, în sensul că, în realitatea profundă, Lumea este aceea care este o parte a Omului. De aceea, unii au cunoscut-o chiar în ei, înlăuntrul lor, mult mai bine decât cei care s-au zvârcolit prin ea.
Ce este, în fond, boala? Ce secret livrează analizei, în cele din urmă, această stare a omului? De fapt, boala nu este decât o derogare metafizică; sau este fundamentată pe o asemenea derogare. Iată de ce nu mai este nicio mirare că astăzi sunt medici – și am să-l citez numai pe profesorul Jung – care spun că nu există vindecare adevărată fără o modificare în substratul adânc, metafizic, al omului, medicamentele, tratamentele, nefiind decât adjuvante. Oricum, într-o derogare ne aflăm toți. Înseamnă, că de fapt, în grade deosebite, toți suntem bolnavi trupește și sufletește, bolnavi în partea noastră văzută și nevăzută, și avem nevoie de tămăduiri.
Apostolul Pavel nu opune păcatului virtutea, cum aproape toți oamenii o fac, ci contrariul păcatului este Credința. În această perspectivă, totul capătă o semnificație și o limpezime extraordinare. Putem înțelege dintr-o dată care este cheia, secretul vindecărilor mununate: ”Credința ta te-a mântuit; mergi în pace!” (Luca, 7, 50).
Un pasaj din Introducerea la cartea lui Zweig, La guerison par l'esprit, pasaje interesante, care, într-o oarecare măsură, oglindesc dezorientarea caracteristică veacului trecut.
”Sarcina prinicpală a științei medicale ar fi deci să nu contracareze cu tot dinadinsul natura, ci numai să fortifice, în caz de boală, voința de vindecare, totdeauna existentă în individ. Un impuls moral, religios sau intelectual este adeseori mai eficace decât medicamentul sau aparatul folosit; rezultatul, în realitate, vine întodeauna dinăuntru, niciodată din afară. Natura este medicul interior pe care fiecare îl poartă în el, de la naștere, și care știe mai mult despre boli decât specialistul, care nu face decât să se sprijine pe simptomele exterioare.”
Ascultând cuvintele aceastea care, de atâtea ori, cândva, intrând o clipă, în tăcere, seara, la vecernie, m-au atins în inimă cu putere: ”Și răspunzând, Iisus le-a zis: Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: ”Ridică-te și aruncă-te în mare!”, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă: Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea” (Marcu 11, 23-24).
Toți pervertiții trăiesc în ficțiune, într-o proastă, incorectă funcționare a imaginației, într-un refuz al realului. De aceea pervertiții, ca și nebunii resimt simbolic prezența unui străin, atribuind altuia tot ceea ce le trece prin cap. Nu o dată privirea lor a impresionat, m-a impresionat, ca și cum dindărătul ochilor lor privea altcineva.
Atunci când tendințele, accentele pasionale sunt predominante, viața se desfășoară într-un univers imaginar, că existența este iluzorie – semnul atât de răspânditului bovarism. Culmea e că pasionatul își închipuie adeseori, și chiar se mândrește cu aceasta, că trăiește viața... intens! Ne întrebăm care viață o trăiește intens? În mod paradoxal, pasionatul instrumentează mai puține posibilități decât are, își simte mai puțin pasiunea decât cel care o trăiește plenar. Pasionatul abuzează de o parte din el însuși, de partea aceea care a fost excitată, stârnită, biciuită, uitând sau ignorând o altă parte a lui, deja necrozată, moartă. Așa se explică de ce unii dintre ei – cee ce pare paradoxal – urăsc viața. Omul iubește viața cu ceea ce este viu în el, iar când omul este întreg, primește viața așa cum este. Urâm viața cu mortăciunea din noi, acesta este adevărul imposbil de negat. Cei care nu acceptă viața, o falsifică. Ceilalți străbat cu vederea toate măștile ei, lipindu-se de ea cu toată inima. Aceștia resimt viața în inima lor.
Vorbind de bolnavi, să nu uităm vreodată că, în afara celor care nu-și cunoasc suferința, sunt destui alții cărora li se potrivește, poate acest citat din Jouhandeau: ”Fiecare crede că dorește ceea ce exemplul lumii îl incită să facă. În pasiunile celor mai mulți oameni nu există niciun fel de spontanietate, nimic altceva decât mimetism.”
Însă maimuțăreala aceasta – să nu uităm Satana este maimuța lui Dumnezeu – nu trebuie să fie considerată simplistă sau cu ușurință. Maimuțăreala este un soi de vrajă, dar dez-vrăjirea, în acest caz, este mai lesnicioasă, așezarea omului întru începutul cel bun fiind mai ușor de realizat, deoarece el este numai amețit, nu și contaminat în esența lui.
”Orice viciu, într-o anumită doză, va naște virtuți într-un suflet sănătos. Un suflet mediocru nu este expus nici la astfel de primejdii, nici la o astfel de glorie.
Moralitatea (convenționalismul, adică) permite oamenilor să creadă că au devenit ceea ce cred ei că sunt, când ei nu încetează a fi, fără să știe, absolut aceiași în secret.
Noi ne judecăm, de obicei, din punctul de vedere al moralei: aceasta este conștiința vulgară. Dar nu cunoaștem adevăratele motive ae actelor noastre. Dumnezeu, care le cunoaște, ne găsește adeseori răi, tocmai când noi ne credem buni.”
Sub lumina care cade ca dintr-un abajur – și care este toată vorbăria noastră de până acum – socot că nu mai trebuie să arăt aureola din jurul cuvintelor de mai sus; ea se vede. Nevoie este însă să știm că maimuțăreala, obișnuința, nebăgarea de seamă, nepriceperea, răul exemplu, prostul obicei și celelalte lucruri care, la început, abia ne despart de noi înșine, sunt în stare ”să se organizeze, să se alimenteze în noi și să ne piardă, fără să ne consulte și chiar fără ca noi să le fi cunoscut până în momentul în care au devenit deja de neevitat”. Este vorba aici de o nesfârșit de mare primejdie – ca tot ceea ce este insidios. Primejdia ca niște mărunte greșeli strecurate în viața noastră, în noi, să se organizeze ca un trup, ca un embrion într-un corp; și să ne trezim în noi cu un altul, cu un eu care nu sunt eu, cu un teribil parazit care se hrănește din noi, cei care ar trebuit să fim – și care suntem pe cale de a deveni cadavre.
Viața duhovniceacă adevărată implică un realism, chiar un oarecare empirism, căci viața aceasta este o litughie, o rugăciune care trebuie să dea roade, rezultate. Fără aceasta rămânem în imaginar.
Nu este greu să recunoaștem, într-o seamă de rugăciuni, caracterul or, am să zic, genial. Dar tocmai ceea ce este esențial în rugăciune nu este iscusința în tocmirea și articularea cuvintelor, ci atitudinea inimii omului, focul care arde, care îl arde, nevoia pentru care tremură, vibrația care îl pune în contact cu Dumnezeu. Sub acest unghi, evantaiul rugăcunii se întinde de la incantația de mare respirație, de la buchetul unor invocații cu dimensiuni de poem, până la suspinul și oftatul din adâncul inimii.
Rugăciunea este și un exercițiu, un exercițiu al inimii și al minții, un exercițiu de disciplinare a văzduhului interior. Dimensiunea aceasta de exercițiu, de rutină chiar, nu trebuie niciodată subestimată, oricare ar fi treptele sau structurile care se adaugă sau apar vremelnic sau insolit pe acest drum sau urcuș cu posibile surprize. Nu se vor putea niciodată cânta – cânta, nu descifra sau îngâna – Apassionata, Sonata Lunii sau Toccata, dacă se pierde gama de fiecare zi, adică temeiul.
De altfel, rugăciunea, în ansamblul și implicațiile ei, este o dinamică interioară, o trezvie care sporește necontenit și care implică anumite calități sau anumite atribute și vorbei, și gestului. Nu e vorba, firește, nici de simulare, nic ide cabotinaj și nici de imixtiunea sau impunerea a doua naturi. Dimpotrivă, este vorba despre o desțelenire, despre o defrișare, o educare în lumina naturii noastre profunde, originare, de o dezvăluire trepatată a ceea ce nici nu bănuim că suntem și că putem fi, spre folosul omului și slava lui Dmnezeu.
Astfel de oameni nu se lamentează, nu varsă lacrimi de crocodil, cu mâinile încrucișate, peste nenoricirile unui popor, ci înfăptuiesc ceva, de la gestul de a aprinde o lumânare și a da un acatist pentru semenul său în neputință, până la ieșirea mai îndelungată din sterilul confort, cu scopul de a aduce mângâiere sau de a oferi susținere sau răspuns. Astfel, folos au și cei care dau și cei care primesc, iar lucrarea aceasta este bogată și fecundă. Ea se înscrie în realismul creștin care este structura și înțelesul vieții.
În mijlocul atâtor complicații inutile și păgubitoare, văd semne consistente că se aspiră la o simplificare, o simplitate, spre căutarea unui răspuns la o întrebare pe care o respirăm cu toții: Oare ce este esențial în horbota asta de lucrui și idei?
Într-adevăr, ce este esențial? Căci ceva este sigur esențial!
Unii întodeauna au cunoscut acest esențial și, cu mari puteri și sacrificii, l-au menținut de-a lungul veacurilor; prin această acțiune mereu salutară, omenirea, în lupta cu moartea și tenebrele, a supraviețuit și a realizat frumusețea și grandoarea pe care le cunoaștem și care au rămas gravate în blazonul de noblețe al omului.
Rugăciunea și meditația sunt oare calea și soluția ce se înscriu cu fermitate și eficiență în această perspectivă benefică și eficientă? Sunt sigur că da; și nu cunosc o altă cale, o altă soluție care să pătrundă mai mult în miezul lucrurilor. Pentru mine Rugăciunea este un nervum rerum al problemelor interioare, de care depinde, firesc, și cele exterioare. Această legătură ombilicală, sursă generatoare și regeneratoare, este cu siguranță un mister.
Rugăciunea – ca și Viața – este precară și necontenit amenințată cu instabilitatea, căci nu se păstrează chiar de la sine un echilibru, o unitate spiritual-naturală. Dar ar fi o eroare să credem că această coloană vertebrală a Lumii, care este Rugăciunea, este numai închipuire sau că a fost exterminată. Cum soarele și ploaia nu încetează să fie, tot astfel și rugăciunea este în viața lumii, în viața noastră, sine intermissione. De fapt, problema este de participare, de participare la binefacerile soarelui și ale ploii, ca și la binecuvântata revărsare de har. Știu, sunt oameni care, din ignoranță sau stângăcie, sunt mereu în contratimp sau absenți. Fie că plouă, fie că este soare, ei se află mereu acolo unde nu trebuie. De aceea repet: esența constă în participare; iar cine nu înțelege aceasta, nici nu se rumenște, nici nu se coace...
Am să închei, dar nu citând vreo faimoasă propoziție – și sunt atâtea! – din Scripturi sau din Sfinții Părinți, ci pomenindu-l pe Balzac. Cel care a purtat în măruntaiele lui, într-un fel fenomenal (căruia i-a dat expresie Rodin), o întreagă umanitate de păcate și de pasiuni teribile. Cu geniul său, Balzac a scris aceste cuvinte, pe care mi le aduc aminte cu o concentrată emoție: ”Și iată, înainte de restaurarea lumii, toate religiile se atingeau între ele într-un singur punct: Rugăciunea”.
Ca să exite înțelegere între oameni, trebuie mai întâi să se realizeze între ei un acord, ca între instrumentele muzicale ale unei orchestre. Oamenii trebuie să fie temeinic însuflețiți de același spirit. Și aș putea să spun, împingând imaginea la limita ei, că oamenii nu se înțeleg desăvârșit decât atunci când între ei este Însuși Dumnezeu, când legătura dintre ei este dragostea Lui și când toți slujesc, împreună, Adevărul. Dar până acolo, până la dragostea lui Dumnezeu în inima tuturor, calea este lungă, foarte lungă.
Mâna a ajuns o armă și cuvântul o minciună. Nimic nu se mai leagă de el, pentru că nu mai este parte din lumina gândului și din căldura inimii. Nu vezi că toate cuvintele au devenit doar niște fantome în care șuieră vântul? Niște zgomote care nu mai pot alcătui o simfonie? Cuvântul nu mai este bătut ca o medalie. Cuvintele, gesturile noastre s-au sleit, s-au uscat; ele nu mai au umiditatea pământului și a vieții.
Nu mai știm ce este un salut; și nici o strângere de mână.
Și totuși țăranul cunoaște încă prețul, duhul cuvintelor. El foarmează un zid de care s-au spart mereu toate furtunile.
Nici gând să fac pe tema aceasta o ieftină literatură. Dar ori de câte ori am plecat la țară din neantul, din amețeala, din spaimele, din exasperările cetății, am înțeles că omul care calcă arătura cu talpa goală, care privește răsăritul și asfințitul soarelui, care se bucură de ploaie și de belșugul pământului, este însuși Omul – de la care multe încep și toate se sfârșesc.
Pentru omul dezrădăcinat din sensurile acelea negrăite, pe care le păstrează, ca un comornic, Natura, pentru omul acesta transplantat în universul mecanic al Cetății sau chiar în climatul, în bună parte încropit, al cărților, Dumnezeu devine o idee sau o problemă – ceea ce n-are să se întâmple niciodată unui țăran. Dincolo, în cetatea cărților, riscurile gândurilor și ale unei experiențe nu pot fi împinse mai departe de orizontul unei ipoteze. Dece? Pentru că omul care s-a înfundat în artmetica gândurilor s-a abstractizat, nu mai trăiește cu toate rădăcinile ființei lui înfipte în humusul vieții. El este lovit de o infirmitate, iar pe dinăuntru este pocit.
Da. Este aici mereu un temei și – fie spus în treacăt – pricina pentru care oamenii aceea cu care Dumnezeu a răsturnat lumea au fost simpli pescari, niște simpli țărani. Nu toți; dar și ceilalți aveau ceva în comun cu omul de la țară. Din preajma apelor, din foșnetul pădurilor, din brazdele fumegânde ale pământului începe orice poveste...
Cum nimeni nu cunoaște mersul vremurilor, fără numai Cel Preaînalt, să pășim înainte cu încredere și, pe cât ne este cu putință, toate să le facem – fie și numai de jur împrejurul nostru – cu dreaptă socoteală!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu