Sânt trei feluri de minciună.
Este cel ce minte în cuget, este cel ce minte în cuvânt și mai este cel ce
minte cu însăși viața lui.
Chipurile arătate și cele nevăzute ale minciunii și mincinosului
Cel ce minte în cuget este cel ce primește bănuielile. De vede acesta pe cineva grăind cu faptele lui, bănuiește și zice: ”De mine vorbesc”. Și dacă aceia întrerup cnvorbirea, bănuiește iarăși că pentru el a întrerupt-o. De zice cineva un cuvânt, bănuiește că pentru a-l supăra pe el l-a zis și, pe scurt, în orice lucru bănuiește pe aproapele, zicând: ”Pentru mine a făcut aceasta, pentru mine a zis aceasta, pentru mine aceasta a făcut aceasta.” Acesta este cel ce minte în cuget. Căci nu cugetă nimic adevărat, ci toate din bănuială. Din aceasta vin iscodirile, clevetirile, vrăjbile, osândirile. Dacă aude cineva despre sine un lucru care din întâmplare e adevărat, din cauza aceasta voind, chipurile, să se întrepteze, iscodește mereu, zicând: ”Dacă găriește cineva împotriva mea, voiesc să știu pentru ce greșeală m-a defăimat, ca să mă îndreptez”. Deci însuși începtul este de la cel viclean. Iar de voiește peste tot să se îndrepteze, când îi spune fratele: ”Să nu faci aceasta!” sau ”Pentru ce ai făcut aceasta?” să nu se tulbure, ci să pună metnie și să-i mulțumească; și atunci se va îndrepta. Și dacă vede Dumnezeu cp aceasta este hotărârea lui, nu-l lasă niciodată să rătăcească; ci-i trimite pe cel ce trebuie să-l îndrepteze.
Iar cel ce minte în cuvânt este, de pildă, cel ce se lenevește la priveghere și, în loc să zică: ”Iată-mă, că m-am lenevit să mă scol”, zice: ”Aveam fierbințeală, aveam amețeli și nu am putut să mă scol, n-am avut putere. Și spune zece cuvinte mincinoase, ca să nu pună metanie și să se smerească. Iar de poftește vreu lucru, nu suportă să spună: ”Poftesc aceasta”, ci sucește cuvintele lui, zicând: ”Sufăr de aceasta și am nevoie de aceasta sau mi s-a poruncit aceasta”. Și spune atâtea minciuni până își împlinește pofta lui. cineva minte pentru a nu fi învinovățit și umilit, fie pentru a-și ămplini pofta sa, fie pentru a câștiga ceva. Și nu încetează a se întoarce încoace și încolo, toate săcocindu-le prin cuvânt, pentru a-și atinge scopul.
Vom spune, în sfârșit, cine este cel ce minte cu viața sa însăși. Cu viața sa minte, de pildă, cineva când, neînfrânat fiind, fățărește înfrânare, sau lacom fiind, vorbește despre milosteni și laudă mila, sau mândru fiind, laudă smerita cugetare, sau neiubind virtutea, o laudă și o admiră. Căci niciun păcat, nici o erezie, nici diavolul însuși nu poate amăgi pe cineva decât luînd chipul virtuții, cum zice Apostolul ”că însuși divolul se preface înger de lumină” (2 Cor. 11, 15). Astfel, deci, mincinosul, fie că se teme de rușinea de a fi umilit, fie că voiește să farmece și să amăgească pe cineva, grăiește despre virtuți, le laudă și le admiră, ca unul care le-a însuțit și le-a cercat. Acesta este cel ce minte cu viața lui însăși; acesta nu e un om simplu, ci îndoit; altul este în lăuntre și altul în afară.
Să fugim deci de minciună fraților, ca să ne izbăvim de partea vrăjmașului și să ne nevoim să dobândim adevărul, ca să ne unim cu Cel ce a zis: ”Eu sunt adevărul”. Dumnezeu să ne învrednicească de adevărul Lui. [Avva Dorotei]
Dumnezeu nu privește fața din afară a celor zise sau făcute de noi, ci stările sufletelor și scopul pentru care facem ceva din cele văzute sau zicem ceva despre cugetare. Adevărul omului în văzul Doomnului
Adevărul nu stă în fețe, înfățișări sau cuvinte, nici nu se odihnește Dumnezeu în acestea, ci în inimi înfrânte, în duh de smerenie și în suflete luminate de cunoștințe lui Dumnezeu. Căci vedem că se întâmplă să vedem uneori pe cineva acoperinde-se în afară sub cuvonte și folosinde-se de vorbe smerite față de alții pentru a vâna lauda de la oameni, iar înăuntru e plin de viclenie și de răutate și de ținere de minte a răului aproproapelui; precum vedem se întâmplă uneori să vedem pe cineva luptându-se în afară pentru dreptate prin cuvinte înalte de înțelepciune și ridicându-se împotriva minciunii sau a călcării legilor dumnezeiești, iar înăuntru e plin de cuviință, de smerenie și de dragoste față de aproapele, ba uneori se și laudă în Domnul, după cuvântul lui Pavel: ”Lăudându-mă, în Domnul mă voi lăuda întru neputințele mele” (2 Cpr. 12, 9).
Dumnezeu nu privește fața din afară a celor zise sau făcute de noi, ci stările sufletelor și scopul și scopul pentru care facem ceva din cele văzute sau zicem din cele cugetate, precum cei ce se deosebesc de cei ce vorbesc sau fac ceva, prin înțelegerea lor văd mai bine înțelesurile cuvintelor și sfârșiturile lucrurile și-și fac judecăți fără greșeală despre ele: ”Dar omul ca om caută la față; Dumnezeu însă vede inima” (1 Regi. 26, 7; Ps. 7, 10) [Cuv. Nichita Stihatul]
Fiecare boală se tămăduiește cu leacurile potrivite ei. Probează-te în toate și să nu te încrezi în puterea ta
Sfântul Efrem a spus să nu te lupți în vremea verii cu arșița în haine de iarnă. Astfel, fiecare va secera ceea ce va semăna. Și fiecare boală se tămăduiește cu leacurile potrivite ei. Iar tu, biruit de pizmă, de ce te silești să te lupți cu smnul? Smulge greșeala cât încă e mică și slabă, înainte de a se lăți și a se întări. Nu fi fără grijă când grșeala ți se pare mică. Căci târziu îți va fi ca o stăpână nemiloasă și vei umbla în fața ei ca o slugă în lanțuri. Iar cel ce se luptă de la început ăpotriva patimii curând o va birui.
Cel ce poate să rabde nedreptatea cu bucurie, deși e în stare să o respingă, a primit mângâierea de la Dumnezeu, prin creidința în El. Și cel ce rabdă cu smerită cugetare învinovățirile ce i se aduc a ajuns la desăvârșire și se minunează îngeri ide el. Căci nici o altă virtute nu e așa de mare și de greu de dobândit.
Șă nu-și crezi ție că ești puternic, până ce nu vei fi ispitit și nu te vei afla rămânând neschimbat. Tot așa probează-te pe tine în toate. Dobândește credința dreaptă întru tine ca să calci vrăjmașii tăi și ține-ți mintea neîmprăștiată; și să nu te încrezi în puterea ta, ca să nu fii lăsat în slăbiciunea firii tale. Căci atunci vei cunoaște slăbiciunea ta din căderea ta. Nu te încrede nici în cunoaștere, ca nu cumva, așezându-se vrăjmașul între tine și ea, să te prindă în cursa vicleniei sale. Să ai limba blândă și nu te va întâmpina câtuși de puțin necinstea. Dobândește buze dulci și-i vei avea pe toți prieteni. Să nu te lauzi niciodată cu limba ta pentru faptele tale, ca să nu fii rușinat. Căci în lucrul în care se laudă omul, în acela îngăduie Dumnezeu să se schimbe, ca să se smerească și să învețe smerenia. De aceea, trebuie să lași toate în seama preștiinței lui Dumnezeu și să nu crezi că e ceva neschimbat în viața aceasta. [Sf. Isaac Sirul]
Singurătatea întru cunoștință și tăcerea despre toate; liniștirea de torentele patimilor care se revarsă peste pământul inimii
Liniștirea are trebuință înainte de toate de credință, de răbdare și de dragoste din toată inima, de tărie, de putere și de nădejde. Căci cel ce crede, chiar dacă nu va dobândi aici ceea ce caută poate din negrijp sau din altă pricină, în ceasul ieșirii este cu neputință să nu se umple de rodul credinței și al nevoinței, și să nu vadă slobozirea, care este Iisus Hristos, răscumpărarea și mântuirea sufletelor.
Nimic nu face așa de mult inima zdrobită și sufletul smerit ca singurătatea întru cunoștință și tăcerea despre toate. Și nimic nu păgubește așa de multstarea de liniștire și nu răpește puterea ei dumnezeiască ca aceste șase patimi cuprinzătoare: îndrăzneala, lăcomia pântecelui, vorba multă, împrăștierea, înfumurarea și doamna patimilor, care e părerea de sine. Cel ce s-a deprins de bunăvoie în chip deplin cu ele se întunecă tot mai mult, pe măsură ce sporește în ele se face nesimțitor. Dacă se ridică iarăși punând un nou început cu credință și cu râvnă va dobândi iarăși ceea ce caută, mai ale s dacă se umilește și caută. Dar dacă stăpânește în el prin nepăsare, una din cele pomenite mai sus, atunci toate celelalte rele năvălind împreună cu necredința pierzătoare îi fac sufletul ustiu ca pe o altă cetate a Babilonului, ajungând stăpânit sw tulburările și zăpăcelile dracilor (Isaia 13, 21). Astfel cele din urmă se fac mai rele ca cele dintâi (Matei 12, 45), și unul ca acesta junge un dușman furios și un pârâș al celor ce se îndeletnicesc cu liniștirea, ascuținu-și pururea limba împotriva lor, ca o sabie tăioasă cu două guri.
Apele patimilor, din care crește marea tulburare și amestecată, care se revarsă peste sufletul care vrea să se liniștească, nu pot fi trecute altfel decât în corabia ușoară a neagonisirii și a înfrânării atotcurpinzătoare. Căci din neîifrânare și din iubirea de materie izvorăsc torentele patimilor, care se revarsă peste pământul inimii și aduc în ea toată putreziciunea și materia gândurilor, pricinuind zăpăceală minții, tulburare cugetării și greutate trupului și descurajând, întunecând și amorțind sufletul și inima și scoțându-le din deprinerea și simțirea lor cea după fire [Sf. Grigore Sinaitul]
”Fie ție după credința ta” (Mt. 8,13). Începe cu bărbăție tot lucrul bun și să nu te apropii de el cu șovăială. Cu încrederea credinței pe calea virtuții
Cei ce aleargă cu nădejde pe calea cea întortocheată nu se întorc și nu stăruie în iscodirea acesteia. Și, după ce au trecut marea, văzând întortocherile prin care au trecut, aduc mulțumire lui Dumnezeu că i-a izbăvit de strâmtori și prăpăstii, și de primejdiile drumului, de care ei n-au știut. Iar dintre cei ce au npscocit multe gânduri și au voit să fie foarte înțelepți, și s-au predat pe ai unor viețuiri meșteșugite, și s-au lăsat stăpâniți de gânduri fricoase, și au voit să întâmpine și să vadă de mai înainte pricinile vătămătoare, ce imai mulți rămând mereu la ușile caselor lor.
Când e trimis la drum, leneșul zice: ”E un leu pe cale și se află un tâlhar la răspântie” (Pilde 22, 13). Aceștia sunt cei ce în vremea sfârșitului lor se află încă pe cale. Încrezându-te lui Dumnezeu, pune cu bărbăție începutul drumului stropit cu sânge, ca să nu te afli pururea lipsit și gol de Dumnezeu. Că cel ce se teme sau așteaptă vânturile prielnice nu va semăna” (Eccl. 11, 4)
Începe cu bărbăție tot lucrul bun și să nu te apropii de el cu șovăială, și să nu te îndoiești în inima ta în nedejdea în Dumnezeu, ca să nu-ți fie osteneala fără folos și lucrarea plugăriei tale grea. Ci crede întru inima ta că milostiv este Domnul și dăruiește celor ce-L caută harul ca un bun platnic, nu după lucrarea noastră, ci după râvna și credința sufletelor noastre. Căci zice: ”Fie ție după credința ta” (Mt. 8, 13). [Sf. Isaac Sirul]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu