Cuvântări teologice - Sf. Grigorie de Nazianz

Nu este în puterea oricui să filosofeze despre Dumnezeu, fiindă lucrul acesta pot să-l facă doar cei care s-au cercetat cu amănuntul și care au intrat pas cu pas pe calea contemplației și care, înainte de aceste îndeletniciri, și-au curățit și sufletul și trupul, sau cel puțin se silesc să se curețe.

Ce lucruri se cade a fi cercetate privitor la Dumnezeu și în ce măsură?

Se cade a fi cercetate acelea la care putem ajunge noi cu mintea și în măsura în care poate să ajungă la ele firea sau puterea ascultătorului, ca nu cumva, după cum vocile și mâncările peste măsură vatămă auzul sau corpurile, sau, de vrei, după cum poverile peste măsură vatămă pe cei care merg sub ele, sau după cum ploile năprasnice vatămă pământul, tot așa și aceștia, apăsați și îngreunați de povara argumentelor să nu fie vătămați și în puterea lor de înțelegere de mai înainte.

Se cade de a vorbi tainic despre cele tainice și cu sfințenie despre cele sfinte și să nu aruncăm învățăturile neîngăduite în auzuri nelegiuite, și să nu-i facem mai religioși decât noi pe închinătorii la demoni și pe adoratorii miturilor și lucrurilor rușinoase, care ar da mai degrabă din sângele lor la cei neinițiați în aceleași mistere cu ei, decât să le dea din învățătura lor. Ci să știm că, precum este o măsură cuviincioasă în îmbrăcăminte și în hrană și în râs și în mers, la fel este o măsură cuviincioasă și în vorbire și în tăcere, fiindcă, pe lângă celelalte denumiri și puteri ale lui Dumnezeu, noi Îl cinstim și cu denumirea de Cuvântul.

Din ce cauză nu poate fi cuprinsă Dumnezeirea cu minte?

Este evident, că de am putea cuprinde cu mintea pe Dumnezeu în ființa lui pură, El ar fi astfel mărginit, fiindcă domeniul rațiunii este limitat la cele create.

Este cu neputință celor care sunt în corpuri să se unească în mod desăvârșit cu cele cugetate de minte, fără intermediul celor corporale. Căci întodeauna se va strecura în cugetare ceva din cele ale noastre corporale, chiar dacă spiritul, îndepărtându-se de cele văzute cât mai mult și concentrându-se în sine-și, își va propune să se ocupe cu lucruri înrudite cu el și năvăzute.

Ce este Dumnezeu, după natura și ființa Lui, nici n-a descoperit vreodată vreun om și, desigur, nu este cu putință să descopere. Dar, dacă va descoperi cândva cineva ce este Dumnezeu, să cerceteze și să filosofeze despre aceasta cei care vor. Ce este Dumnezeu va descoperi însă cineva atunci când această facultate asemenea Lui și dumnezeiască, mintea și rațiunea noastră, se va uni cu Acela cu care este înrudită din natură, și când chipul va fi ajuns la chipul, la modelul lui, de a cărui fierbinte dorință este stăpânit acum. Vom cunoaște și noi cândva, precum am fost cunoscuți și noi. (I Corinteni, 13: 12) Dar că în timpul de față, tot ceea ce ajunge la noi este o mică emanație a Dumnezeirii și un fel de mică licărire a unei mari lumini. Astfel că, chiar dacă cineva a cunoscut pe Dumnezeu, sau a mărturisit că L-a cunoscut, într-atât L-a cunoscut, încât să pară că este mai asemănător luminii decât altul care nu este deopotrivă de luminos cu el. Și această întrecere în a cunoaște pe Dumnezeu a fost socotită de unii cunoaștere desăvârșităa Lui, dar nu a fost o cunoaștere în realitate, ci în comparație cu puterea de cunoaștere a propriilor semeni.

Prin urmare este posibilă cunoașterea rațională a lui Dumnezeu, rațiunea noastră sau ”tipul” având proprietatea naturală de a se ridica la ”arhetipul” ei, chiar dacă încercăm să cuprindem cu mintea pe Dumnezeu în timp ce ne stau piedică în calea rațiunii simțurile și întunericul carnal, întocmai ca cineva care cu un istrument mic încearcă să facă un lucru mare.

Căci Acesta, pe care-L disprețuiești tu acum, era cândva și era mai presus de tine; cel care acum este om, era și necompus; ceea ce era, a rămas mai departe, iar ceea ce nu era, a luat asupra Sa. La început era necauzat, căci care ar fi cauza lui Dumnezeu? Dar mai pe urmă s-a făcut dintr-o cauză. Iar această cauză era să te mântuiască pe tine, batjocoritorul Lui, care pentru aceasta cercetezi cu dispreț Dumnezeirea, fiindcă a luat asupră-și grosimea ta carnală, unindu-se cu carnea prin mijlocirea minții și Dumnezeu făcându-se omul de jos, după ce omul s-a amestecat cu Dumnezeu și s-a făcut una, biruind natura mai tare, pentru ca eu să mă fac într-atât Dumnezeu, cât s-a făcut el om. S-a născut, dar se și născuse; din femeie, dar și din Fecioară. Lucrul acesta este omenesc, acela este dumnezeiesc. Fără tată de aici, fără mamă de acolo. Tot acest fapt aparține Dumnezeirii. A fost purtat în pântece, dar a fost cunoscut de profetul; care și el era purtat în pântece și care a tresăltat în fața Cuvântului, din pricina căruia s-a născut. A fost înfășat în scutece, dar desface giulgiurile înmormântării atunci când înviază. A fost culcat în iesle, dar a fost slăvit de îngeri și vestit de stea și adorat de Magi. Cum te poticnești de ceea ce se vede cu ochii, neintuind ceea ce poate fi cuprins cu mintea? A fugit în Egipt, e drept, dar a pus pe fugă erorile egiptenilor. Nu a avut chip, nici frumusețe la Iudei, dar pentru David era la frumusețe ca nimen altul între ai oamenilor, dar pe munte la lumina fulgerului și se face mai strălucitor decât soarele, făcându-se al strălucirii din lumea viitoare.

 

A fost botezat ca om, dar a dezlegat păcatele ca un Dumnezeu, nu pentru că avea nevoie de curățire El însuși și pentru ca să sfințească apele. A fost ispitit ca om, dar a biruit ca un Dumnezeu, dar a poruncit să avem curaj, ca unul care a biruit lumea. A flămânzit, dar a hrănit mii de oameni, dar este pâine vie și cerească. A însetat, dar a strigat: ”Dacă cineva însetează, să vină la mine și să bea”, dar a făgăduit că va face izvoare de apă pe cei care cred în El. A obosit, dar El este odihna celor obosiți și împovărați. A fost îngreuiat de somn, dar merge cu ușurință pe mare, dar ceartă vânturile, dar ușurează pe Petru care se scufundă. Dă dăjdie, dar o dă din pește, și împrte celor care o cer de la El. Aude că e numit samarinean și îndrăcit, numai că El salvează pe cel care cobora de la Ierihon și care căzuse între tâlhari, numai că este cunoscut de draci și alungă draci și aruncă în adâncurile mării legiuni de duhuri și ca un fulger vede căzând pe căpetenia dracilor. Este lovit cu pietre, dar nu este prins. Se roagă, dar aude pe alții când se roagă. Plânge, dar face să înceteze lacrima. Întreabă unde este Lazăr, căci om era, dar înviază pe Lazăr, căci era Dumnezeu. Este vândut, și cu un preț foarte mic; căci a fost vândut cu 30 de arginți, dar răscumpără lumea, și cu preț mare, căci o răscumpără cu propriul Lui sânge.

 Ca o oaie spre junghiere era dus, dar păstorește pe Israel, iar acum și pe toată lumea. Ca un miel fără glas este, dar El este Cuvântul, vestit de glasul celui care strigă în pustie. A simțit neputință, a fost rănit, dar vindecă toaată boala și toată neputința. Este urcat pe lemn (cruce), este răstignit, dar prin lemnul vieții ne readuce la starea de început, mântuind și pe tâlharul răstingnit împreună cu El, deși întunecă tot lucrul văzut. Este adăpat cu oțet; este hrănit cu fiere. Cine? El preface apa în vin, care împrăștie gustarea amară. El dulceața și întreaga dorire. Își dă sufletul în mâinile Tatălui, dar are puterea să și-L reia, rupând totodată în două catapeteasma, căci cele de sus se arată, dar pietrele se despică și morții înviază. Moare dar dă viață și dezleagă cu moartea pe moarte. Este îngropat, dar înviază. Coboară în iad, dar aduce sus suflete, dar le urcă la ceruri, dar va veni să judece și morții și să probeze astfel de cuvinte.

Cei mântuiți sunt cei care au atins nepătimirea și care au dobândit sfințenia. Iar sfințenia este posibilă pentru toți oamenii și nicidecum rezervată unei anumite categorii de indivizi prin predestinare. De aceea și pasajul din Psalmii 81: 6 spune că, la nivel potențial, toți oamneii sunt ”dumnezei și toți fii ai celui Preaînalt”. Desigur, drumul sfințeniei este anevoios, iar cei ce se nevoiesc pe calea desăvârșirii sunt înfruntați de ispite și necazuri din toate părțile: din reminiscențele propriului egoism înrădăcinat în firea umană căzută, din predispoziția către anumite obiceiuri nocive sau patimi moștenite pe cale ereditară, din poftele trupului care trag mintea în jos, din posibila ostilitate a mediului natural și social, din vrăjmășiile oamenilor care instigă la ripostă, răzbunare și ură, din uneltirile diavolilor etc. Tot acest preliplu al sfințeniei presupune o cruce de purtat în fiecare zi, iar prin suportarea acestei  cruci dobândim sfințenia deoarece ne asemănăm lui Hristos care a purtat până la moarte crucea păcatelor întregii lumi.

 

Decând există lumea, 2 au fost schimbările de viață însemnate, care sunt chemate și 2 Testamente și cutremure de pământ, din cauza nemaipomenirii faptului: una, trecerea de la idoli la lege, alta, trecerea de la lege la Evanghelie. Și mai vestim un al treilea cutremur de pământ: trecerea din viața de aici la cea de dincolo, care nu mai este mișcată și nici clătinată.

Același lucru l-au suferit însă cele două Testamente. Care este acest lucru? El nu s-a mutat așa deodată ca prin mișcare a întreprinderii. Din care cauză? Pentru ca noi oamenii să nu fim forțați, ci convinși, căci ceea ce nu este în libera voință, este mai trainic și mai temeinic. Un fel de schimbare este propriu celui care forțează, iar altul ne este propriu nouă, unul este propriu bunătății și blândeții lui Dumnezeu, iar altul propriu stăpânirii tiranice.

Primul cutremur de pământ a fost când s-a dat Legea pe muntele Sinai lui Moise (Ieșirea 19:8), al doilea la moartea lui Hristos, și al treilea și ultimul va avea loc la sfârșitul lumii (Evrei 12: 26-28).

 

Eu mă cutremur de spaimă când mă gândesc la bogăția numirilor și contra câtor denumiri se poartă cu nerușinare cei care se năpustesc asupra Duhului. Scriptura Îl numește ”Duh al lui Dumnezeu”, ”Duh al lui Hristos”, ”mintea lui Hristos”, ”Duh al Domnului”, ”Domnul însuși”, ”Duh al înfierii”, ”al Adevărului”, ”al sfatului”, ”al tăriei”, ”al cunoașterii”, ”al cucerniciei”, ”al temerii de Dumnezeu”, căci și este făcătorul al acestor toate, umplându-le pe toate cu ființa Lui, pe toate ținându-le, umplând lumea după ființă, neîncăput în lume după putere, bun călăuzitor, sfințind prin natura Lui, nu prin autoritatea altuia, măsurând, nu măsurat, împărțitor, nu părtaș, umplând, nu umplut, ținând, nu ținut, moștenit, slăvit, împreună numărat, amenințându-se cu El, deget al lui Dumnezeu, foc ca Dumnezeu, spre arătarea deoființimei cred eu; Duh care a clădit, care reclădește pe om prin botez, prin înviere, Duh care cunoaște toate, care învață, care suflă unde vrea și cât vrea, care călăuzește, care vorbește, care mână, care separă, care se aprinde de mânie, care se ispitește, descoperitor, luminător, dătător de viață, însăși lumina și viața, făcător de temple, îndumnezeitor, desăvârșitor, încât să premeargă botezului și să fie cerut după botez, care lucrează cele câte lucrează Dumnezeu, care este împărțit în limbi de foc, care împarte harismele, care face apostoli, profeți, evangheliști, păstori și învățători, cugetător în multe chipuri, limpede, clar, neîntinat, neîmpiedicat, cu alte cuvinte foarte înțelept și în multe chipuri și lucrări și lămuritor al tuturor și limpezitor și liber de sine dispunător și neschimbător -, atotputernic, atoatescrutător prin toate duhurile cugetătoare pătrunzător, duhuri curate, delicate, precum și prin duhurile profetice și apostolice, în același timp și nu în aceleași locuri (de vreme ce unii erau risipiți în alte părți), prin care  fapt se arată că El este nemângâiat.