Sensul creației de Nikolai Berdiaev (II)

 

Creație și mântuire

Ideea Creatorului despre om este amețitor de înaltă și sublimă. Atât de înaltă și sublimă este ideea lui Dumnezeu despre om, încât libertatea creatoare, forța liberă de a se descoperi pe sine prin creație este sădită în om ca pecete a asemănării lui cu Dumnezeu, ca semn al Chipului Creatorului.

Trebuie să devenim conștienți de faptul că ”cultura” foarte mult provine din necesitate și nu din libertate, din adaptare și nu din creație. Ne aflăm în pragul epocii universale a creației, sântem în fața unui prag cosmic. Dar până acum întreaga creație a ”culturii” n-a fost decât o aluzie pregătitoare, un semn al creației autentice al altei lumi. În creația ”culturii” se manifestă doar tragica dualitate a naturii umane, zbătându-se să scape din lanțurile necesității, dar nu este atinsă o altă existență. Așa cum sângeroasele sacrificii păgâne nu făceau dect să vestescă adevărata izbăvire universală prin jertfa lui Hristos pe Golgote, dar fără a atinge adevărata izbăvire, tot astfel eforturile creatoare ale omului care a realizat valorile culturii n-au făcut, până acum, decât să vestească adevărata epocă religioasă a creației, care va realiza o altă existență. Epoca religioasă a creației va însemna trecerea la o altă existență, nu numai trecerea la o altă ”cultură”, la alte ”științe și arte”. Epoca religioasă a creației este a treia revelație, revelația antroologică, urmând revelațiilor Vechiului și Noului Testament. Lumea antică se îndrepta către ispășire, dar ispășirea n-a existat în ea până la ivirea lui Hristos. Tot astfel, noua lume merge către creație, dar n-a existat încă, și nu poate exista în ea creație, până la cotitura cosmic-antropologică, până la marea revoluție religioasă în conștiința de sine a omului. Și se va vedea cum creația ”culturii” a fost, în epoca legii și a ispășirii, când forțele creatoare ale omului erau încă înăbușite, un subtitut al creației ”existenței”.

Acea supremă plenitudine creatoare  exstenței, pleromul care pare imposibil de atins în momentul inițail al ispășirii, când Dumnezeu este încă transcendent omului, devine realizabilă într-un alt moment al vieții religioase, de cealaltă parte a ispășirii, atunci când Dumnezeu a devenim imanent omului. Mântuirea de păcat, de pieire, nu este țelul final al vieții religioase, salvarea este întodeauna de, iar viața trebuie să fie pentru. Țelul omului nu este mântuirea, ci înălțarea creatoare, dar pentru înălțarea creatoare este necesară mântuirea de rău și de păcat. Epoca ispășirii este religios subordonată  epocii creației. Religia setei de mântuire și groazei de pieire este numai o trecere vremelnică printr-o ruptură dualistă.

Și dacă pentru ispășire este necesară o mare supunere, pentru creație este necesară o măreață temeritate. Doar printr-o mare temeritate poate fi văzut Hristos ce Va să Vină. Spiritului supunerii îi va fi pe veci accesibil numai Hristos Răstignit, numai aspectul Mântuitorului. Este necesară o jertfă a temeritții, o faptă de hotărâre eroică de toate malurile nepremejdioase. Este necesară virtutea stării nelipsite de primejdii, capacitatea de  a sta neîifricat în fața beznei. A treia revelație creatoare în Duh nu va avea o scriptură, ea nu va avea un glas de sus: ea se va săvârși în om și în umanitate, ea este o revelație antropologică, dezvăluirea hristologiei omului. Dumnezeu așteaptă revelația antropologică de la om și omul nu o poate aștepta de la Dumnezeu. A treia revelație nu poate fi așteptată, ea trebuie săvârșită în omul însuși, trăind în Duh, trebuie săvârșită prin act creator liber. În ea tot ce este transcendent devine imanent. A treia revelație antropologică, în care se dezvăluie taina creatoare a omului, este libertatea ultimă a omului. Omul este deplin liber în revelația creației sale. În această teribilă libertate se află întreaga demnitate fără seamăn a omului, asemenea celei divine, și chinuitoarea sa responsabilitate. Virtutea stării nelipsite de primejdii, virtutea temerității sânt virtuțile fundamentale ale căii creatoare. Doar acelea care este virtuos prin aceste virtuți, doar acelea îl va vedea pe Hristos ce Va să Vină, doar aceluaia se va arăta Hristos puternic și slăvit. Cel care refuză cu lașitate povara teribilă a libertății ultime, acelea nu poate fi convertit la Hristos ce Va să Vină, acela nu-I pregătește a doua venire. Daor hotărârea jertfelnică de a te plasa într-o situație primejdioasă și riscantă, de a pluti, desprinzându-te de vechile și trinicele maluri, către continentul necunoscut și încă nedescoperit, de la care nu se întind mâini spre a te ajuta, doar libertatea teribilă îl face pe om demn să vadă Omul Absolut, în care se va dezvălui până la capăt taiana creatoare a omului. Hristos Cel ce Va să Vină va dezvălui taina creatoare celor ce săvârșesc singuri actul eroic al creației, celor care pregătesc un nou pământ și un nou cer. Creația omului în Duh, în cea mai înaltă viață superioară, pregătește a doua venire a lui Hristos, tot așa cum pământul-Maica Domnului a pregătit prima Lui venire. Calea către a doua venire cere bărbăție activă, nu numai feminitate pasivă. Omul este chemat nu doar să aștepte și să presimtă, ci să aționeze și să creeze. Omul trebuie să treacă de la starea religios-pasivă la o stare religios-activă și creatoare.

Dumnezeu i-a dăruit omului ajutorul binefăcător al ispășirii lui Hristos, care restaurează natura decăzută a omului. Prin ispășire îi este redată omului libertatea creatoare. Și trebuie să vină o epocă universală a acțunii acestei libertăți creatoare. Omul însuși trebuie să săvârșească opera în vederea căreia a fost izbăvit, pentru care a fost creat. În om însuși, în teribila și ultima lui libertate, trebuie să se săvârșească trecerea universală la epoca religioasă a creației. Și n-ar însemna decât o nouă cădere a omului așteptarea și pretenția ca Dumnezeu să săvârșească pentru om această trecere, ca revelația creatoare să se producă nu potrivit libertății interioare a omului, ci doar prin ajutorul exterior al lui Dumnezeu. Dorința și așteptarea ca însuși Dumnezeu să săvârșească ceea ce trebuie săvârșit de către om este nelegiuită și potrivnică Domnului. O astfel de conștiință religioasă pasivă înseamnă îngăduința față de slăbiciunea și lașitatea omului. Este falsă și fără Dumnezeu acea conștiință vetust potrivit căreia omul nu trebuie să se încumete să creeze până la închierea universală a ispășirii, până la sfârșitul cestei lumi. Potrivit acestei conștiințe vetuste omul nu are parte, în această lume, decât de o ispășire a păcatului, de depășirea păcatului, iar creația nu va fi posibilă decât pe lumea cealaltă, și nici asta nu e sigur, căci ”lumea cealaltă” e imaginată static, iar nu dinamic. Această conștiință este potrivnică celei mai profunde esențe a creștinismului, pentru care Dumnezeu este imanent naturii umane și care nu admite, de aceea, ruptura transcendentă între această lume și lumea de dincolo. Această simțire de sine a robului se împotrivește măreței idei a Creatorului despr om, în ea se exprimî supunerea pasivă față de necesitate, renunțarea lașă și plină de săbiciune la libertate, în numele liniștii și siguranței. Este o atitudine religioasă mic-burgheză înăuntrul creștinismului. Hristos s-a ivit în lume înainte ca legea să se împlinească până la capăt. Și creația va începe înainte ca ispășirea să se încheie. Până la capătul vremurilor nu se va împliniîntru totul legea și nu se va împlini ispășirea, dar epoca religioasă a creației va exista laături de legea neînlăturată și de ispășirea neanulată. Trecerea universală la epoca religioasă a creației nu poate fi o trădare a legii și a isășirii. În revelația creației se va produce doar definitiva dezvăluire a sensului și realizare a revelației legii și ispășirii, căci Hristos, Logosul lumii, este unic și veșnic. În creația liberă a omului se dezvăluie libertatea Lui, libertatea Omului Absolut. Omul total a căzut foarte jos și omul total se va ridica la o înălțime amețitoare.

Experiența creației este oexperiență religioasă aparte, extazul creator este ozguduire a întregii ființe a omulu, ieșirea într-o altă lume. Experiența creatoare este religioasă în aceeași măsură ca și rugăciunea, ca și asceza. Prin sensul său religios-cosmic creația are o forță și o valoare echivalente cu ispășirea. Creația este revelația ultimă a Sfintei Treimi, revelația ei antropologică. Această conștiință n-a existat până acum în lume, ea se naște în epoca noastră. Dar multe, în lume, au pregătit apariția acestei conștiințe. Ne aflăm în fața sarcinii inevitabile de a ne îndreptăți pe noi înșine prin creație și nu de a îndreptăți creația noastră. În actul creator trebuie să existe o autolegitimare lăuntrică și orice legitimare exterioară a lui este neputincioasă și umilitoare. În taina ispășirii se dezvăluie iubirea nesfârșită a Creatorului față de om și se revarsă bunătatea lui nesfârșită. În taina creației se dezvăluie natura infinită a omului însuși și se împlinește destinațai lui supremă. Iubirea nu este numai un dar, ci și activitate a omului însuși.

Natura umană se va justifica definitiv în fața Creatorulu nu prin stingerea sa, ci prin exprimarea sa creatoare. Omul trebuie în mod absolut să fie. Natura umană, izbăvită și mntuită de rău, are un conținut pozitiv și o sarcină umană pozitivă. Creația omului este legată de sithia orgiastic-extatică a omului. Această stihie se află într-o stare căzută, păcătoasă. Prin ispășire ea se curăță și se luminează, dar nu se stinge și nu se distruge. Extazul creator luminat, curățit împlinește  destinația omului. Căința sau purificarea este doar unul din momentele experienței religioase, unul din actele misterului hristic. Nu se poate rămâne la acest moment, trebuie trecut la viața spirituală pozitivă. Pe o anumită treaptă de dezvoltare a umanității misterul creștin al ispășirii se obiectivează, se arată ca ex-pus, transcendent omului și căii lui spirituale interioare. Misterul creștinismului se transpune în interior, Hristos devine imanent omului, omul ia asupra sa întreaga povară, întreaga nemărginire a libertății. Hristos încetează să fie unic în oridne obiectivă, printre alții. El – Omul Total – devine calea omului, misterul spiritului său. Astfel se dezvăluie spontanietatea și autonomia omului în creație, activitatea liberă a omului pe calea către Hristos ce Va să Vină.

 

Creație și existență

Teoria științific-pozitivistă, evoluționistă a dezvoltării este conservatoare, ea neagă caracterul creator al dezvoltării, nu admite creștere, îmbogățire în lume. Pentru materialism și evoluționism nimic nu se creează în lume, ci doar se reorganizează. Lumea este un dat închis, lumea este inertă. Evoluționismul neagă subiectul creator. Creația este libertate; evoluția este necesitate. Creația presupune personalitate; evoluția este impersonală. Așa, de exemplu, darvinismul este o descriere pasiv-supusă a factorilor necesității înrobitoare în existența naturală, fără intuirea libertății – ascunse în spatele acestei necesități – a celui care creează. Darvinismul conține un adevăr indubitabil, căci în starea naturală dată domnesc lupta pentru supraviețuire și selecția naturală a celor adaptați. Darvinismul rămâne doar un experiment de descriere economic-adaptată a factorilor exteriori ai dezvoltării, a ”cum”-lui ei. Darviismul nup pătrunde în interiorul dezvoltării, de orice tip ar fi ea, el ignoră subuiectul creator. Or, chiar supunerea față de lupta pentru supraviețuire și selecția naturală poate fi privită ca una din stările subiectului creator, ca o cădere a sa, o cufundare în planurile inferioare ale existenței și o adaptare la consecințele căderii, astfel o slăbire a forțelor sale creatoare.

Marxismul neagă subiectul creator în aceeași măsură în care îl neagă darvinismul. Dezvoltarea este și pentru marxism doar o altă repartizare a materiei sociale, care nu cunoaște îmbogățire absolută. Marxismul nu cunoaște personalitatea, nu cunoaște libertatea și de a ceea nu cunoaște creația. Marxismul conține o doză de adevăr, care vorbește despre starea de opresiune a subiectului creator, despre starea de opresiune a omului. Dar neadevărul marxismului constă în aceea că el se dă drept o metafizică a existenței. Conceția evoluționistă neacreatoare, conservatoare, așa cum s-a exprimat ea cel mai complet în darvinism  și marxism, se plasează din punct de vedere religios în întregime în epocile legii și ispășirii. Evoluționismul predică despre starea păcătoasă a omului. Știința are de întodeauna de a face cu păcatul și consecințele sale. Știința este, ca și statul veterotestamentară și nu cunoaște creația. Ceea ce trebuie descoperit în lume este dezvoltarea creatoare, nu evoluția.

 

 

Creație și liberte.

Individualism și universalism

Creația nu poate fi despărțită de libertate. Numai cel liber crează. Din necesitate se naște evoluția; creația se naște din libertate.

Caracterul neîintemeiat, insondabil, tainic aal libertății nu înseamnă arbitrar. Libertatea nu poate fi raționalizată, ea nu se pretează la cunoașterea prin categorii raționale, dar în ea trăiește rațiunea divină. Libertatea este o forță creatoare pozitivă și nu este un arbitrar negativ. Conștiința negativă a libertății proprii ca arbitrar este cădere, păcat. Libertatea negativă, libertatea ca arbitrar este o libertate fără conținut, vidă. Desprinderea de Dumnezeu privează libertatea de conținut și țel, sărăcește, vlăguiește libertatea. Libertatea negativă, formală, vidă, fără conținut se transformă în necesitate, în ea existentul se degradează. Țelul și conținutul pozitiv, creator al libertății nici nu poate fi înțeles în acest stadiu al creației – creația celor șapte zile – căci în creație nu apăruse încă revelația Omului Absolut, Fiul Domnului, revelația celei de-a opta zile. În creația celor șapte zile era posibilă doar încercarea prin libertate. Locul ocupat de Primul Adam în rai nu era încă locul cel mai înalt al Omului, în el încă nu se dezvăluia destinația activ-creatoare a omului. Libertatea omului total – Adam, nu era încă unită cu libertatea Omului Absolut – Hristos, în ea e ascundea sămânța căderii și păcatului. pentru Adam aexistat  fe lde algere între ascultare absolută și arbitrar absolut. Natura umană, înfiată de Domnul, se ridică până la înțelegerea  libertății materiale, saturate de țel creator. Libertatea se părrunde  de iubirea universală. În libertate este libertate ”de”; în creație – libertate ”pentru”. Libertatea noului Adam, care se unește cu Omul Absolut, este libertatea creatoare, libertatea care continuă lucrarea creației divine și nu libertatea care se răscoală împotriva lui Dumnezeu printr-un arbitrar negativ.

Există două libertăți – libertatea divină și libertatea diabolică. Libertatea Primului Adam nu poate fi diabolică, pentru că libertatea divină nu putea fi încă descoperită, în conținutul ei pozitiv, în creația celor șapte zile. Libertatea lui Adam a fost prima pecete a asemănării omului cu Creatorul. Și păcatul debilitant era, totuși, un semn al forței omului. Căderea primului om Adam a avut un sens pozitiv și o îndreptățire ca moment în revelația creației, pregătind apariția Omului Absolut. Teodiceea, îndreptățirea lui Dumnezeu, este tocmai îndreptățirea sensului răului. Răul ca absolută lipsă de sens și ca pierdere neagă sensul absolut al existenței și duce la dualism. Conștiința creștină tradițională se apropie, în concepția despre rău, de un deism dualist. Această concepție despre rău, care respinge orice sens în înfrângerea răului, era o pedagogie pentru imaturi. Ea nu putea face loc adevărului espre caracterul antinomic al răului. O perspectivă exclusiv transcendentă asupra răului generează o spaimă de rob. Această spaimă de rob a împiedicat însăși sesizarea îndepărtării de Dumnezeu ca moment tragic al dezvăluirii și dezvoltării libertății de la libertatea veche la cea nouă. Dar este imposibilă orice rezolvare neatinomică a problemei  răului. E la fel de adevărat faptul că există în lume un izvor întunecat al răului, ca și faptul că în sens ultim răului nu există și libertatea primului om Adam a trebuit distrusă în încercarea cunoașterii binelui și răului, adică înghițită de necesitate, pentru ca adevărata și suprema libertate să fie descoperită prin Omul Absolut – Hristos. Căderea Primului Adam este un moment cosmic indispensabil în revelarea noului Adam. Este calea către plenitudinea superioară prin dezagregare. Trăirea păcatului este periferică, exoterică (destinată direct publicului) în creștinism. Ezoterică (înțeleasă numai de cei inițiați), profundă, este tărirea părăsirii de Dumnezeu și împotrivirii lui Dumnezeu ca drum interior al dezagregării și scindării în viața divină. Acest lucru era cunoascut tuturor misticilor.  Libertatea diabolică s-a născut abia după apariția noului Adam. Răul definitiv este posbil abia după Hristos. Libertatea diabolică este tocmai opoziția finală și ultimă față de Hristos, adică distrugerea Omului și alegerea căii neființei. Libertatea diabolică se descoperă abia în a opta zi a creației, ca simulacru al libertății creatoare. Creația generează doar neființă; ea fură de la Dumnezeu pentru a produce o caricatură a existentului, un simulacru al său. Libertatea diabolică este tocmai necesitatea definitivă, înrobirea ultimă. Necesitatea nu este decât o formă a libertății. În căderea lui Adam libertatea s-a transformat în necesitate, s-a supus îngerului căzut. Dar aceasta n-a fost, încă, definitiva pierdere a libertății. Pierderea definitivă a libertății și robia definitivă sânt posibile doar în acea epocă a creației în care s-a produs deja revelația Omului Absolut – Hristos, când Antihrist, simulacru al Omului Absolut, caricatura Lui, ispitește omul cu a sa beatitudine a neființei. Aici ne apropiem de problema eshatologică. Dar deocamdată era important de stabilit că celor două epoci, ale creației și revelației, le corespund două libertăți. Căderea lui Adam nu a însemnat încă hotărârea destinelor lumii. Ea n-a fost decât încercarea pruncului. Primul Adam nu era încă părtaș la taina Treimii Divine prin Omul Absolut și de aceea el nu cunoscuse încă libertatea creatoare, el nu reprezintă decât primul stadiu al creației. Dar adevărul  ultim despre rău este ascuns în genialele intuiții ale lui J. Bohme. Din Unground, din Beznă se naște lumina, Dumnezeu, se săvârșește procesul teogonic și se scurge întunericul, răul, ca umbră a luminii divine. Răul își are izvorul nu în Dumnezeu născut, ci în temelia lui Dumnezeu, în Beznă, din care izvorăște lumina, ca și întunericul. A conferi sens răului devine posibil numai prin introduceerea principiului dezvoltării în viața divină.

Necesitatea – produs al libertății primului Adam – este rezultatul unei libertăți prost orientate, al libertății căderii. Libertatea nu înseamnă necesitate înțeleasă, cum ne învățau idealiștii germani. Necesitatea este o libertate proastă, inconștientă, libertatea neluminată de Logos. Necesitatea silită nu este decât reversul dezagregării universale și înstrăinării universale. Acele substanțe sau ființe ale ierarhiei unversale care sânt reciproc înstrăinate și se află în ceartă și vrajbă, adică nu sânt unificate interior și liber, sânt, în mod inevitabil, exterior legate și încătușate. Poți fi în robie față de cineva care îți este străin și vrăjmaș. Ceea ce este apropiat și drag nu constrânge. Cei iubitori și uniți sânt liberi, numai cei învrăjbiți și dezbinați se află în robie și cunosc constrângerea. Materializarea lumii, îngreunarea ei și caracterul constrângător al uneia dintre părțile ei pentru cealaltă – toate acestea sunt  generate de înstrăinare și vrajbă, adică de căderea lui Adam, omul total. Necesitatea este libertatea căzută, libertatea vrajbei și dezbinării, libertatea haosului și anarhiei. Necesitatea silită este întodeauna reversul unui haos și unei anarhii interioare, unei mutații în ordinea ierarhică a cosmosului. Libertatea adevărată este expresia unei stări cosmice (în contrast cu o stare haotică) a universului, a armoniei lui ierarhice a coeziunii interne a tuturor părților lui. Cosmicul este întodeuna liber, în el nu există necesitate silită, nu există greutate și gravitație, nu există materializarea unei părți pentru cealaltă. În cosmos totul este viu, nimic nu este inert, îngreunat, nimic nu constrânge prin materialitatea sa.  De fiecare dată când spiritul viu al omului se izbește de rezistența corpurilor grele, materiale și pentru el moarte, el simte căderea omului total, discordia și vrajba generate de el. Din pricina căderii omului total și a discordiei și vrajbei introduse de această cădere, au înțepenit, s-au îngreunat, s-au materializat treptele ierarhice inferioare ale existentului. Materialitatea silnică a existentului a fost generată de omul însuși. Ea a fost rezultatul pierderii de către el a locului său ierarhic în univers, al înstrăinării interioare de treptele inferioare ale ierarhiei cosmice, al scindării existentului. Gradul de materialitate silnică este direct proporțional gradului de înstrăinare interioară. Oameniii care ne sânt spiritual apropiați sânt în ea mai mică măsură oprimați pentru noi și îi simțim în cel mai înalt grad vii, adică cel mai puțin îngreunați material, pentru că ne sânt în cea mai mare măsură apropiați nouă, iubiți. Iubirea arde orice necesitate și dăruiește libertatea. Iubirea este conținutul libertății, iubirea este libertatea noului Adam, libertatea celei de-a opta zile a creației. Lumea se află sub vraja răului și această vrajă poate fi destrămată numai prin iubire. Necesitatea lumii este ovrajă, constrângerea lumii este o nălucire a răutății, o existență fantomatică generată de discordie. Materia inertă grea, apăsătoare a lumii poate fi scoasă de sub vrajă, descătușată, vivificată numai prin forța iubirii unificatoare pe care o aduce cu sine în lume Omul Absolut, Noul Adam. Iubirea este creație. Omul este răspunzător pentru materializarea lumii, pentru necesitatea și constrângerea care domnesc în ea, pentru că omul este cel chemat săs fie regele cosmosului, lumea moare și învie prin el. Lumea moare prin căderea omului și învie prin înălțarea lui. dar atoatevivificatoarea și dătătoarea de spirit înălțarea a omului căzut este posibilă numai prin ivirea Omului Absolut, care face părtașă natura omului la natura divină. Izbăvitorul și Mântuitorul lumii risipește vraja și descătușează necesitatea. El este Eliberatorul. Fără Hristos-Eliberatorul lumea ar fi rămas în vecii vecilor sub vraja necesității și determinismul ar fi avut dreptate pentru vecie. Determinismul este definitiv depășit numai prin Hristos-Eliberatorul. Și orice filosofie care nu-l acceptă pe Hristos-Eliberatorul, care nu este luminată de Hristos-Logos, închide în sine, în mod inevitabil, într-o măsură mai mare sau mai mică un rest nedizolvat de determinism. Fără Hristos-Eliberatorul libertatea însăși trebuie să pară rezultatul necesității. Libertatea fără Hristos-Eliberatorul este libertatea vechiului Adam, libertatea fără iubire, libertatea creației celor șapte zile. Libertatea cu Hristos și în Hristos este libertatea noului Adam care eliberează lumea de sub vrajă, libertatea celei de-a opta zi a creației. Omul după Hristos este o nouă creatură, care cunoaște o nouă libertate. Pentru determinism există doar vechea creatură, aflată sub vraja necesității. Perspectiva naturalistă asupra omului este o perspectivvă vetustă, progenitură a conștiinței vechi, corespunzând epocii creației neîncheiate a celor șapte zile. Determinismul și naturalismul se află întodeauna  înainte ca natura umană să devină părtașă la natura divină prin Omul Absolut. Individualismul a încercat să ducă o luptă tragică, dar neputincioasă împotriva dominației determinismului și naturalismului. Individualismul nu este decât indiciul crizei naturalismului și determinismului, nu încă depășirea ei.

*

Individualismul, devenit atât de acut la sfârșitul secolului XIX-lea, s-a răsculat împotriva dominației ordinii naturale și sociale asupra individualității umane. Individualismul reprezintă o convulsie a libertății vechiului Adam, a vechii libertăți. De aceea liertatea în individualism nu creează cosmosul, ci se opune cosmosului. Libertatea în individualism este o libertate dezunită, înstrăinată de lume. Și orice dezunire, înstrăinare de lume duce la robie față de lume, căci tot ce ne este străin și îndepărtat reprezintă pentru noi o necesitate oprimată. Pentru individualist lumea este întodeauna constrângere. Individualismul extrem, individualismul dus până la limitele sale caută să identifice individualitatea omului cu lumea și să respingă întreaga lume aflată în afara acestei individualități umane exacerbate. Dar această identificare a omului cu lumea se realizează doar iluzoriu. Ea este o autoînșelare demonică. Individualismul înjosește omul, nu vrea să știe de conținutul universal, cosmic al omului. Individualismul vrea, în mod spasmodic, să se elibereze de lume, de cosmos și realizează doar robia. Căci izolarea interioară a sinelui de cosmos înseamnă în mod inevitabil o înrobire față de ea în exterioritate. Individualismul reprezintă o pustiire a individualității, o sărăcire a ei, o reducere a conținutului ei universal, adică o deviere către neființă. Individualitatea care ar atinge absoluta izolare și înstrăinare de cosmos, de ierarhia ființelor vii, s-ar transforma în neființă, s-ar distruge fără urmă. Individualitatea și individualismul sunt opuse. Individualismul este dușmanul individualității. Omul este un membru organic al ierarhiei universale, cosmice și bogăția conținutului său este direct proporțională uniunii sale cu cosmosul. Individualitatea omului își găsește expresia deplină numai în viața universală, cosmică. Individualitatea în individualism este lipsită de conținut, vidă. În individualism libertatea nu este decât un frison maladiv. Și-a afirmat oare individualitatea Peer Gynt al lui Ibsen? Deținea el libertatea? El își afirma convulsiv individualitatea și era privat de ea, nu era el însuși, nu era o personalitate, era robul necesității. Peer Gynt este o genială tragedie a individualismului. Individualismul este tragedia  libertății vide. Individualismul nu spune: ”vreau asta” (conținut), el spune: ”vreau ceea ce voi vrea” (vid). Dar actul volitiv liber trebuie să aibă un conținut, un scop, el nu poate fi vid, fără obiect, fără scop. Actul volitiv liber vrea ”asta” și nu ”ceea ce va vrea”. În această apărare a dreptului de a ”vrea ceea ce voi vrea” exustă o psihologie de rob, psihologia celor ce au pierdut libertatea, psihologia vârstei infantile. Cei cu adevărat liberi își afirmă voința prin conținut, nu formal, ei știu ce vor. Libertatea formală, lipsită de conținut, este libertatea vechiului Adam, libertatea căderii, a vârstei infantile a universului. În individualism se răscoală această libertate formală lipsită de conținut. Individualismul poate fi un simptom al crizei universale, dar el se află încă în epoca universală precreatoare, în el se manifestă încă imaturitatea voinței, nelibertatea ei. În individualism voința capătă o orientare falsă și se pierde. Individualitatea și libertatea ei se afirmă numai în universalism. Voința matură și liberă își îndreaptă actul de vrere, acțiunea sa, către viața cosmică, divină, către conținutul bogat al vieții, iar nu către vid. Voința matură și liberă este o voință creatoare, care iese din sine către viața cosmică.

Individualismul de vremea noastră este opus universalismului, el este separarea individualității omului de lume, autodivinizarea ei. Un astfel de individualism duce la distrugerea omului și la căderea lui în neființă. Omul este nesfârșit de sărac și lipsit de conținut dacă nu există ceva mai presus de el, dacă nu există Dumnezeu și el este nesfârșit de bogat și plin de conținut dacă există ceva mai presus de el, dacă există Dumnnezeu. Mișcarea este imposibilă pentru om dacă nu există ceva superior și divin, dacă nu ai încotro să te miști. Eliberarea individualității umane de Dumnezeu și de lume înseamnă omucidere. Această eliberare este o înrobire diabolică. Libertatea omului este legată de libertatea lumii și se înfăptuiește doar prin eliberarea universală. Trebuie descătușată, risipită vraja necesității universale pentru ca omul să atingă o viață superioară, liberă. Individualismul nu face decât să întărească acea atomizare, înstrăinare a părților lumii care este tocmai vraja și încătușarea înăuntrul necesității care constrânge.

Creație și ascetism.

Genialitate și sfințenie

Există o similitudine între tehnicile existenței religioase ale tuturor religiilor, oricât de mult s-ar deosebi ele în spirit, între metodele experienței mistice ale tuturor speciilor de mistică, oricât s-a deosebi ele prin tipul lor. În profunzimea oricărei religii autentice și oricărei mistici autentice se află o sete de depășire a ”lumii” ca existență inferioară, a biruinței asupra ”lumii” și, în consecință, există ascetismul ca drum către această depășire și către această biruință. În absența momentului ascetic, adică fără depășirea naturii inferioare în numele celei superioare, fără biruința asupra ”astei lumi” în numele altei lumi, viața religioasă și mistică nu poate fi gândită. Ascetismul (exercițiul spiritual) este metoda formală general-obligatorie a oricărei experiențe religioase și mistice, deși conținutul spiritual aflat în spatele acestei metode formale poate fi foarte diferit. Așa, de exemplu, nu se poate nega esemănarea formală, tehnică între metodele misticii practice în yoga orientală și în creștinismul oriental, deși spiritul acestor două tipuri de mistică este foarte diferit, chiar opus. Practica mistică a yoghinilor este o cale fără har, de jos în sus, calea unor eforturi trednice, iar nu calea iubirii. Practica mistică a ortodoxiei orientale se întemeiază pe dobândirea harului, pe prezenața lui Hristos chiar de la începutul drumului și este pătrunsă de patosul iubirii lui Dumnezeu. Dar există o asemănare formală tehnică și metodologică între mistica sfântului Simeon Noul Teolog și cea a yoghinului. Și acolo și aici există ascetism, concentrare, biruirea patimilor, depășirea acestei ”lumi” și viziune asupra lumii de dincolo. practica ”făpturii înțelepte” este ușor de echivalat cu practica yoghinilor. În yoga există un adevăr veșnic care merită să-l pomenim. Aceeași tehnică poate fi găsitî în practica mistică a oricărei religii. Ascetismul este una din căile veșnice ale existenței religioase. Valoarea și eficacitatea acestie căi nu poate fi pusă la îndoială. Această cale este considerată calea religioasă prin excelență. ”Lumea” trebuie depășită și de aceea este inevitabilă lupt cu patimile, care înlănțuie omul de această ”lume”. Ascetismul este numai tehnica eperienței religioase, numai metodologia ei formală. Nici un mistic n-a văzut în ascetism conținutul și scopul vieții religioase, căci conținutul și scopul sunt din altă lume, dobândirea vieții divine. Din afară și de departe nu vedem decât ascetismul, tehnica și metoda formală, mai degrabă o negație decât afirmație. Dar în spatele ei se ascunde viața în Dumnezeu, negativă prin tehnica ei, este, în conținutul ei pozitivă, reîntoarcerea în sânul lui Dumnezeu.

*

Creația acceptă și respectă întru totul porunca evanghelică de a nu iubi ”lumea”, nici ceea ce este în ”lume”. Creatorul se simte ca neaparținând ”astei lumi”. Creația înseamnă depășirea ”lumii” în sens evanghelic, o depășire diferită de ascetism, dar echivalentă acestuia. În actul creator omul iese din ”astă lume” și trece într-o alta. În actul creator nu se orânduiește ”astă lume”, ci se edifică o alta, cosmosul autentic. Creația nu înseamnă adaptare la această lume, la necesitatea acestei lumi, creația înseamnă trecerea dincolo de granițele acestei lumi și depășirea a necesității ei. Porunca evanghelică de anu iubi ”lumea” și de a birui ”lumea” rămâne valabilă pe vechi și nu poate fi nicioadată anulată. Căci a nu iubi ”lumea” înseamnă a fi liber și a-ți dezvolta filiația divină, în timp ce a te atașa de ”lume” înseamnă a fi robul necesității.

Creația autentică nu poate fi demonică, ea este întodeauan ieșirea din beznă. Răul demonic al naturi iumane se consumă în actul creator, se transfigurează într-o altă existență. Căci orice rău este încătușare în ”astă lume”, în patimile și greutatea ei. Elanul creator desprinde de greutatea acestei ”lumi” și trasfigurează patima într-o altă existență. Diavolul nu știe să creeze și tot ceea ce vine de la el este necreator. Diavolul minte, ceea ce zămislește el este furat de la Dumnezeu și caricaturizat. Creatorul poate fi demonic și demonismul său își poate pune pecetea asupra creației sale. Dar nu poate fi demonică a mare creație, valoarea creatoare și extazul creator care a generat-o. Cred că în natura lui Leonardo a existat o otravă demonică. Dar în actul creator demonismul lui Leonardo s-a consumat, s-a transformat în altceva, în existență liberă de ”lume”. În Gioconda, în Bachus, în Ioan Botezătorul se întrevede demonismul naturii leonardești. Dar sânt oare condamnate să ardă în focul iadului mărețele creații ale geniului lui Leonardo? Nu, în aceste creații răul naturi leonardești s-a consumat, demonismul său s-a transfigurat în altă existență trecând prin extazul creator al geniului. Există în Gioconda o frumusețe eternă care va intra în viața divină eternă. Viața creatoare este viața veșnică, iar nu pieritoare. Cât de neputincioase și jalnice sânt moralizările privind marile creații. Frumusețea care se naște în actul creator  este deja trecerea din ”astă lume” în cosmos, în altă eistență, în ea nu poate subzista bezna care exista încă în natura păcătoasă a celui care a creat-o. Un tablou autentic sau un poem autentic nu poate aparține planului fizic al existenței, ele nu mai au pondere materială, ele intră în cosmosul liber. Iar actul creator este autoconfesare și valoare de sine stătătoare, care nu cunoaște judecată exterioară asupra sa.

Prin căință începe lupta cu întunecimea păcatului. Fără marea taină a căinței viața spirituală este de neconceput. Păcatul nu trebuie numai conștientizat, el trebuie să ardă în focul căinței. Dar fiecare dintre cei ce trec prin calea religioasă a căinței știe cât de complexă, calitativ eterogenă și nelipsită de primejdii este această cale. Pe calea căinței se coc fructele spirituale ale vieții superioare. Dar căința nu este întodeauan rodnică. Ea poate să nu dea rod, ea poate să fie mortală, poate ajunge până la sinucidere spirituală. Căința poate duce la îndesirea întunericului în interioaritatea omului, la primejdioasă cufundare în sine. Când calea căinței atinge punctul distructiv, atunci devine mistic inevitabilă trecerea la o altă cale. Încă un pas spre căință și omul va muri spiritual. Sfinții părinți și misticii spun că pocăința trebuie să fie rodnică, nu trebuie să ducă până la disperare spirituală, căci disperarea este cel mai mare păcat. Când căința se transformă în disperare ea trebuie să se oprească, ea nu are îndreptățire, nerodind lumină. Acest punct al disperării și mortificării spirituale semnifică trecerea inevitabilă la o altă cale a făptuirii spirituale. Întreaga valoare a căinței este în nașterea pentru o nouă viață. Când se instalează disperarea mortală de a ajunge la o nouă viață prin căință, când întunericul din interior a atins gradul ultim de densitate și concentrare, atunci căința își pierde valoarea și trebuie, ea însăși, depășită. Rămâne atunci o singură cale de salvare de moarte spirituală, de propriul întuneric  manifestat și întrupat – calea zguduirii creatoare a spiritualui. În mod tainic și minunat se regenerează căința transformându-se  în elan creator  și renaște spiritul înțepenit ce cale să se stingă, se eliberează forțele lui creatoare. Creația nu poate înlocui căința. Calea căinței este inevitabilă. Dar extazul creator și înălțarea creatoare reprezintă o naștere revoluționară la o nouă viață.

*

Creștinismul nostru nu mai e tânăr  - el va împlini curând 2000 de ani. Biserica creștină e bătrână. Creștinismul nu poate fi măsurat prin vârsta individuală a omului, prin meritele lui individuale, prin măsura biruinței lui asupra păcatului. fiecare din e e creștin nu de treizeci, patruzeci sau cinci ani, socotind timpul conversiunii noastre individuale, ci de 2000 de ani. Fiecare din noi primește experiența religioasă universală a creștinismului. Există în creștinism vremi și soroace universale. Vârsta universală a creștinismului, vremile și soroacele revelației religioase nu depind e meritele mele personale în luptaa cu păcatul. Mi se poate dezvălui mai mult nu pentru cu sânt din punct de vedere religios mai bun, mai desăvârșit, mai puțin păcătos decât cel care a trăit acum o mie de ani, ci pentru că trăiesc alte vremi și soroace, pentru că astăzi creștinismul este, universal, mai copt. Iată că astăzi creștinismul atinge o vârstă bimilenară și tăriește o criză, legată de vremile și soroacele universale. Nu numai desăvârșirea individuală în lupta cu păcatul, dar chiar și sfințenia individuală este neputincioasă în fața acestei crize universale a vârstei, în fața acestei treceri la o nouă epocă cosmică, la un alt stadiu al revelației. Un alt stadiu al revelației, o altă epocă cosmicănu este deloc legată de mai marea sfințenie a omului, așa cum crede individualismul religios. Odinioară exista mai multă sfințenie decât în zilele noastre. Astăzi sfințenia s-a secătuit în lume, omenirea parcă nu mai are darul sfințeniei. Și dacă ar fi să așteptăm o nouă revelație, o renaștere religioasă de la sfințenia personală, atunci situația omenirii este disperată, tragic-disperată. Creștinismul ca revelație neotestamentară a ispășirii îmbătrânește. Sângele creștin se răcește și în van încearcă unii să-l încălzeasă prin diverse restaurări. Tinerețea nu poate fi redată artificial. Iar sfințenia creștină este legată de tinerețea creștinismului. În sfințenia creștină există un adevăr veșnic, nemuritor, dar un adevăr incomplet, în care nu totul a fost dezvăluit. Vechea și veșnica sfințenie creștină este neputincioasă să transporte de una singură omul în epoca universală creatoare. Fiecare din noi este un rău creștin, care nu a învățat încă să-și facă cum se cuvine semnul crucii pe frunte, care nu a binemeritat aproape nici un dar, și totuși fiecare din noi trăiește universal într-o altă epocă religioasă decât cei mai mari sfinți ai epocii trecute și de aceea nu poate lua, pur și simplu, de la început viața creștină. Fiecare din noi primește un creștinism de două mii de ani și asfel este așezată asupra noastră povara răspunderii universale. Asupra noastră apasă povara vârstei universale a creștinismului și nu cea a vârstei noastre personale.

În această împletire și în acest amestec a două vârste religioase, personală și universală, se află rădăcina caracterului încâlcit și tulbure a vieții noastre creștine, a caracterului ei maladiv și a crizei ei. O înțelegere pur individualistă a vârstei actuale a creștinismului este un izvor de reacție și sclerozare religioasă. O înțelegere universală cheamă la creație și renaștere. Pentru conștiința universalistă nu mai există stadii și epoci universale ale revelației și de aceea ea nu are presimțirea unei noi epoci universale. Conștiința creștină veche, închizând ochii în fața vârstei religioase a omului, care obligă la temeritatea creației, este condamnată să se tânguie pentru că nu mai există astăzi acea sfințenie care exista în creștinismul anterior, încă tânăr. O invidie neputincioasă față de viața religioasă a trecutului îi roade pe creștinii contemporani. Și această permanentă deprimare a spiritului paralizează creația, ea naște numai lașitate religioasă. Această veșnică lamentare datorată neputinței de a fi sfânt este nedemnă. Ea nu aduce cu sine nici un câștig în sfințenie. De sclerozarea vieții creștine sânt astăzi răspunzători nu cei mai răi dintre dreptcredincioși, ci cei mai buni dintre ei. S-ar putea ca cea mai mare răspundere să o poarte sfinții bătrâni. Și nu putem încredința în toate cele sfinților – trebuie să acționăm singuri. Conștiința creștină veche, individualistă, nu vrea să știe de acea profundă criză a stihiei antropologice care se produce în decursul întregii istorii noi. Cel mai bun dintre sfinții părinți contemporani este incapabil să răspundă chinurilor lui Nietzsche; el îi va răspunde doar prin demascarea păcatului. La fel cum el nu va putea răspunde chinurilor eroilor lui Dostoievski. Omul nou se naște în chinuri, el trece prin genuri necunoscute vechii sfințenii. Ne aflăm în fața unei noi conștiințe a relației dintre sfințenie și genialitate, dintre ispășire și creație.

*

 

La începutul secolului al XIX-lea au trăit cel mai mare geniu rus – Pușkin – și cel mai mare sfânt rus – Serafim de Sarov. Pușkin și Serafim de Sarov trăiau în lumi diferite, nu se cunoșteau între ei, n-au intrat niciodată în niciun fel de contact. La fe lde nobilele măreții ale sfințeniei și genialității nu sânt compatibile, nici comensurabile, ca și cum ar aparține unor planuri existențiale diferite. Sufletul rus se poate în aceeași măsură mândri cu geniul lui Puțkin și cu sfințenia lui Serafim. Și el al sărăci în aceeași măsură  dacă ar fi privat de Puțkin sau de Serafim. Și atunci întreb: pentru soarta Rusiei, pentru soarta lumii, pentru țelurile Providenței Divine ar fi fost mai bine dacă în Rusia la începutul secolului al XIX-lea ar fi trăit nu mare sfânt Serafim și marele geniu Pușkin, ci doi Serafimi, doi sfinți – sfântul Serafim din gubernia Tambov și sfântul Alexandru din gubernia Pskov? Dacă Alexandr Pușkin ar fi fost un sfânt, asemeni sfântului Serafim, el n-ar fi fost un geniu, n-ar fi fost poet, n-ar fi fost creator. Dar conștiința religioasă, care recunoaște sfințenia, asemeni celei a sfântului Serafim, ca unic drum al înălțării, trebuie să considere genialitatea, asemenea cleei a lui Pușkin, ca fiind lipsită de valoare religioasă, ca fiind nedesăvârșire și păcat. Numai prin nevonicia sa religioasă, prin păcatul său și prin nedesăvârșirea sa a fost Pușkin un poet genial și nu un sfânt, ca sfântul Serafim. Arfi fost mai bine ca pentru țelurile divine să trăiască în Rusia doi sfinți, nu un sfânt și un geniu-poet. Opera lui Pușkin nu poate fi evaluată religios, căci genialitatea nu e recunoscută ca drum al înălțării spirituale, creațai geniului nu este considerată o făptuire religioasă. Făptuirea ”lumească” a lui Pușkin nu este comparabilă cu făptuirea ”spirituală” a sfântului Serafim. În cel mai bun caz opera creatoare a lui Pușkin este acceptată și îndreptățită de conștiința religioasă, dar fără a se recunoaște în ea o operă religioasă. Ar fi fost mai bine ca și Pușkin să fi fost asemeni sfântului Serafim, să fi plecat din lume la mănăstire, să fi apucat pe calea faptei eroice spirituale ascetice. Rusia ar fi pierdut în acest caz pe cel mai mare geniu a lsău, ar fi sărăcit creator, dar creațai geniului nu este decât reversul păcatului și nevolniciei religioase. Așa gândesc părinții și propovăduitorii religiei ispășirii. Opera ispășirii nu are nevoie de creație, n uare nevoie de genialitate – ea nu are nevoie decât de sfințenie. Sfântul se crează pe sine însuși, crează o altă existență, mai desăvârșită, în sine însuși. Geniul crează opere mărețe, săvârșește fapte mărețe în lume. Numai crearea de sine însuși salvează. Crearea marilor valori poate distruge. Sfântul Serafim n-a creat nimic altceva decât pe sine însuși și numai prin asta transfigura lumea. Pușkin a creat ceva măreț, de o nemăsurată valoare pentru Rusia, pentru lume, dar nu se crea pe sine. În creația geniului există un fel de jertfă de sine. Făptuirea sfântului este întâi de toate ordonarea sinelui propriu. Pușkin parcă își distrugea sufletul în ieșirea sa genial-creatoare de sine. Serafim își salva sufletul prin făptuire spirituală în sine. Calea propriei purificări și înălțări (în yoga, în ascetismul creștin. În tolstoism, în ocultism) poate fi în dușmănie cu creația.

Și iată se naște întrebarea: în jertfa geniului, în exaltarea sa creatoare, nu se află oare o altă sfințenie în fața Domnului, o altă făptuire religioasă, de egală valoare cu sfințenia canonică? Sânt adânc încredințat că genialitatea lui Pușkin, care parcă îi distrugea sufletul în fața oamenilor, este, în fața lui Dumnezeu, egală cu sfințenia lui Serafim, care i-a salvat sufletul. Genialitatea este o altă cale religioasă, la fel de valoroasă și nobilă ca cea a sfințeniei. Creația geniului este o făptuire nu ”lumească”, ci ”duhovnicească”. Este binecuvântata faptul că au tărit la noi sfântul Serafim și geniului Pușkin și nu doi sfinți. Pentru țelurile divine ale lumii genialitatea lui Pușkin este la fel de necesară ca și sfințenia lui Serafim. Și vai nouă dacă nu ne-ar fi fost dăruit de sus geniul Pușkin, iar câțiva sfinți în plus nu ne-are fi consolat această jale. Cu sfințenia lui Serafim singură, fără geniul lui Pușkin, nu se realiza țelul creator al lumii. Nu numai că nu toți pot fi sfinți, nu toți sunt destinați de Dumnezeu sfințeniei. Sfințenia este alegere și predestinare. În sfințenie există vocație. Și nu trebuie să pășească religios pe calea sfințeniei cel e nu are chemarea și predestinarea. Ar fi fost o crimă religioasă în fața lui Dumnezeu și a lumii dacă Pușkin, în nevolnicele strădanii de a deveni sfânt, ar fi încetat să creeze, n-ar fi scris poezii. Ideea vocației în esența ei este o idee religioasă, iar nu ”lumească” și împlinirea vocației este o îndatorire religioasă. Cel care nu-și împlinenște vocația, care îngroapă în pământ darurile, săvârșește un păcat greu în fața Domnului. Omul este în aceeași măsură ales și predestinat pentru calea genialității, ca și pentru calea sfințeniei. Există un destin al genialității, la fel cum există un destin al sfințeniei. Pușkin era sortit să fie un geniu-creator și nu numai că nu putea fi un sfânt, ci nu trebuia, nu avea voie să fie un sfânt. În genialitatea creatoare a lui Pușkin se acumula experiența epocii universale creatoare, epoca religioasă. În orice genialitate creatoare autentică se acumula sfințenia epocii creatoare, o sfințenie alta, mai jertflenică decât sfințenia ascetică și canonică. Genialitatea este chiar o altă sfințenie, dar ea poate fi religios înțeleasă și canonizată numai în revelația creației. Genialitatea este sfințenia cutezanței, nu sfințenia supunerii. Viața nu se poate dizolva până la capăt în sfințenie, ea nu poate fi nobil armonizată și supusă logicii fără reziduuri. Poate că Domnului nu îi este întodeauna plăcută supunerea pioasă. În adâncimile întunecate ale vieții rămâne pe veci sângele răsculat care-l  înfruntă pe Dumnezeu și izvorăște veșnic izvorul liber creator.

Calea creatoare a geniului necesită jertfă, o jertfă cu nimic mai prejos decât calea jertflenică a sfințeniei. Pe calea genialității creatoare trebuie să te lepezi de ”lume”, să înfrângi ”lumea”, ca și pe cale a sfințeniei. Dar calea genialității creatoare mai cere și o altă jertfă – ea cere jertfirea situației sigure, a mântuirii asigurate. Cel care a pășit pe calea creației, pe calea genialității, trebuie să sacrifice limanul liniștit al vieții, trebuie să renunțe la tihna căminului său, trebuie să renunțe la rânduire sigură a personalității sale. De acest sacrificiu e capabil numai cel care cunoaște extazul creator, care iese prin el dincolo de granițele ”lumii”. Pe calea creatoare și genială are loc îndepărtarea de orice țărmuri. Calea sfințeniei este o cale grea a faptei eroice și necesită o neobișnuită forță spirituală, lepădare de sferele inferioare ale vieții. Dar pe calea sfințeniei există siguranța propriei rânduieli. Genialitatea este în esența ei tragică, ea nu încape în ”lume” și nu este primită de ”lume”. Geniul creator nu corespunde niciodată cerințelor ”lumii”, nu îndeplinește niciodată comanda ”lumii”, el nu se potrivește cu nici una din categoriile ”lumești”. În genialitate există întodeauna un fel de nenoroc în fața judecății ”lumii”, aproape o inutilitate pentru ”lume”. Genialitatea este de neînțeles pentru ”lume”, ea nu poate fi raportată la nici una din diferențierile ”lumești” ale activității umane. Genialitatea nu se poate obiectiva în creația unei culturi diferențiate, ea nu se raportează la nici una din formele specifice ale culturii, nu produce nici una din valorile specifice ale culturii. În genialitate nu există nimic particular, ea este întodeauana o percepție universală a lucrurilor, un elan universal către o altă existență. Genialitatea este o existență integrală, o calitate universală. Genialitatea este întodeauna o calitate a omului și nu doar a artistului, omului de știință, gânditorului, personalității publice etc. Genialitatea este o genialitate încordare a spiritului integral al omului și un dar special. Natura genialității este religioasă, căci în ea este conținută rezistența spiritului uman în integritatea sa față de ”astă lume”, o percepție universală a ”altei lumi” și un elan universal către altceva. Genialitatea este o altă ontologie a ființei umane, sfânta sa inadaptare la ”astă lume”. Genialitatea este ”altă lume” în om, natura de dincolo a omului. Genialitatea ia în stăpânire omul ca un demon. Genialitatea este tocmai dezvăluirea naturii creatoare a omului, a menirii lui creatoare. Și soarta genialității în perioadele universale precreatoare este întodeauna jertfelnică și tragică. În genialitate se dezvăluie caracterul sacrificial al oricărei creații, incompatibilitatea ei cu cu rânduiala sigură a lumii. Creația, care se dezvăluie în genialitate, condamnă la pieire în această lume. Cel predestinat genialității este inapt să se prezerveze în această lume, nu deține capacitatea de adaptare la cerințele acestei lumi. De aceea viața genială este un act eroic sacrificial. Viața genială cunoaște momente de beatitudine extatică, dar nu cunoaște pacea și fericirea, se află întodeauna în tragică dezbinare cu lumea înconjurătoare. Se știe prea bine cât de tristă este soarta geniilor. Chiar și aceia a căror viață a avut, din punct de vedere exterior, un curs fericit, ca de exemplu Goethe și Tolstoi, au fost interior aproape de sinucudere și n-au cunoscut o rânduială lipsită de primejdii. Dar genialitatea este mai cuprinzătoare decât geniul. Se nasc puține genii în sens strict al cuvântului. Genialitatea este proprie multora care nu pot fi numiți genii.p Potența genialității este sădită în natura creatoare a omului și orice elan creator universal este genial. Există firi geniale prin natura lor ontologică, prin inadaptarea lor creatoare la ”astă lume”, fără a fi totuși genii. Genialitatea este o virtute aparte, care nu e dată oricui, ci care se cere afirmată și dezvoltată., o percepție aparte a lumii și o încordare aparte a voinței, o putere aparte de a dori altceva. Genialitatea se deosebește radical de talent, ea nu are nimic de a face cu el. Genialitatea nu este nicidecum o treaptă superioară a telentului – ea se deosebește calitativ de talent. Talentul este un dar diferențiat, specifiat, care răspunde cerințelor formale distincte ale culturii. Talentul este proprietatea artistului, omului de știință, personalității publice, și nu a omului ca atare. Geniul înseamnă uniune între o natură genială și un talent specific. Un artist genial reunește în sine natura genială și talentul artistic. Natura talentului nu este organică, nu este ontologică, ci funcțională. Natura talentului nu este universală. Talentul nu presupune sacrificiu și predestinare. Talentul poate realiza valori obiective mai desăvârșite decât genialitatea. El conține adaptabilitate la cerințele culturii diferențiate, în el există norocire. Genialitatea, este din punct de vedere al culturii, necanonică, talentul este canonic. În genialitate freamătă natura integrală a spiritului uman, setea lui de altă existență. În talent se întrupează funcția diferențiată a spiritului, adaptată la cerința avansată a lumii. Natura genială poate să ardă și să se consume fără să fi realizat nimic valoros în lume. Talentul produce de obicei valori și este prețuit. În talent există moderație și măsură. Genialitatea este întodeauan nemăsurată. Natura genialități ieste întodeauna revoluționară. Talentul acționează în mijlocul culturii, cu ”științele și artele” ei. Genialitatea acționează la începuturi și capete, ea nu cunoaște limite. Talentul este supunere. Genialitatea – temeritate. Talentul este al ”astei lumi”. Genialitatea aparține ”altei lumi”. În soarta genialității există sfințenia jertfei, care nu se află în soarta talentului.

*

Sfințenia nu este unicul dar divin și nu este unica cale către Dumnezeu. Darurile Domnului sunt infinit de felurite, felurite sânt căile Domnului și în casa Tatălui sânt multe încăperi. Există sfinți care au posedat darul deosebit al contemplării mistice a tainelor divine, dar acest dar gnostic nu era nici pe departe propriu tuturor sfinților. Alți sfinți erau înzestrați cu darul frumuseții. Astfel, sfântul Francisc era excepțional de înzestrat cu darul frumuseții, era poet. Sfântul Serafim avea darul contemplării mistice. Dar au fost mulți sfinți de tot săraci în darurile cunoașterii și frumuseții, deloc gnostici și deloc poeți. Nu toți sfinții su fost mistici. La fel cum au existat mistici, care au contemplat cele mai înalte taine ale existenței, fără a fi deloc sfinți. Este mortală, obtuz reacționară acea conștiință religioasă care nu are îndrăzneala actului eroic al creației, al creației cunoașterii sau creației frumuseții, pentru că vede în acest eroism numai un destin al sfinților, conștiința religioasă care ia de pe om povara inițiativei creatoare, povara răspunderii în descoperirea tainei creației. Pe acest teren se naște invidia neputincioasă și inconștientă față de sfințenie, pasivitatea lașă și fricoasă în orice creație. Cei care nu au chemarea de a deveni sfinți, aceia nu trebuie să îndrăznească să cunoască, să creeze frumusețe și o altă existență. Dar atunci trebuie condamnate religios toate geniile lumii, căci au cutezat să creeze fără sfințenie. Iar în creștinism este depus nu numai un sentiment al vieții bazat pe trudă, pe binemeritarea prin sudoarea frunții, ci și un sentiment al vieții bazat pe har, pe dăruire. Orice dar este har și numai ceea ce este har este dăruire. Tocmai conștiința creștină predică despre harul dăruit și prin asta se deosebește profund de conștiința religioasă a Indiei, care predică despre legea Karmei și nu vrea să știe despre nici un fel de far și dar. Noua conștiință a epocii creatoare trebuie să admită în sfera psihologică valoarea egală a desăvârșirii cognitiv și estetice cu cea a desăvârșirii morale, iar în sfera mistică valoarea egală a genialității și sfințeniei. Soarta omului și a lumii nu este doar truda, sudoarea, ci și harul, soarta stând sub semnul dăruirii. În dăruire există jertfă, eroism.

*

Pe calea genialității creatoare este posibilă apariția unei călugării aparte, alta. Calea aceasta cere nu mai puțină renunțare la ”lume” și binefacerile ei decât calea călugăriei recunoscute. Viața genială este o viață monastică în ”lume”. Virtutea genialității creatoare este virtutea renunțării la liniștea edificării unui cămin personal. Refuzul temător al căii genialității dăruiește siguranță și pace. Renunțarea necreatoare la binefacerile ”lumii” este răsplătită prin rânduirea lipsită de primejdii a vieții personale și a mântuirii personale. Iar supunerea față de consecințele păcatului face lipsită de primejdii viața omului în ”lume”. Dacă nu punem la socoteală sfinții și misticii din mănăstiri, schimnicii și asceții, viața monahală este excelent adaptată la ”lume” și ”lumesc” și nu presupune sacrificiu tragic. Acel ascetism moderat care se practică în mănăstiri se acordă perfect cu adaptarea la ”lume”, cu pozitivismul și utilitarismul vieții de zi cu zi. Există un ascetism pozitiv care se instalează perfect în ”lume”. Genialitatea creatoare însă nu se împacă cu nici un fel de pozitivism. Și călugăria celor care creează, călugăria existenței geniale va cere o mult mai ridicată renunțare la ”lume” și la rânduiala pozitivă a ei decât vechea călugărie. Căci spiritual călugăresc pozitiv-utilitarist și adaptarea ”lumească” sânt atât de caracteristice lumii ”duhovnicești”, vieții cotidiene ”duhovnicești”. Când îl citești pe Teofan Schimnicul, reprezentat clasic al ortodoxiei secolului al XIX-lea, te uimește această coexistență a ascetismului mistic cu rânduiala și protejarea pozitiv-utilitaristă a vieții și lumii, această adaptare a religiei ispășirii la consecințele păcatului, adică la ”lume”. Episcopul Teofan propovăduiește idealul unei cumpătări gospodărești și chiar a unei moderate înavuțiri. Pentru familie e bine să te înavuțești. Nu trebuie să te înfumurezi vrând să te înalți, să fii prea duhovnicesc. Organizarea lumească, burgheză este perfect justificată de ascetismul lui Teofan. În conștiința lui religioasă nu e loc pentru jertfa tragică. Numai calea religioasă a creației continuă ascetismul mistic până la depășirea ultimă a ”acestei lumi”, până la edificarea ”altei lumi”. Vechea conștiință creștină trece inevitabil la negarea ascetică a ”lumii” la adaptarea pozitivă la ”lume”. În genialitate, însă, se dezvăluie taina creatoare a existenței, adică ”altă lume”.