Creație și sexualitate
Diferențiere universal între masculine și feminine nu este în stare să elimine până la capăt bisexualitatea, androginitatea originară, constitutivă a omului, adică imaginea și asemănarea lui Dumnezeu în om. Căci în adevăr, nu bărbat sau femeie este imaginea și asemănarea lui Dumnezeu, ci numai androginul, fecioare-fecior, omul bisexeual întreg. Diferențiere masculinului și femininului este rezultatul căderii cosmice a lui Adam. Creat după chipul și asemănarea Domnului, omul-androgin se dezintegrează, izolează din dine stihia natural-feminină, se întrăinează de cosmos și cade sub domnia înrobitoare a nature ifeminine. Și potrivit genialei ănvățături al lui J. Bohme, Sofia 0 veșnica feciorie a omului – zboară spre cer. Iar natura feminine devine impersonală și neputincioasă. Masculinul și femininul se despart în om-microcosmos și lume-macrocosmos. Sexul diferențiat, dezintegrat devine izvor de dezbinare în lume și de chinuitoare, nesățioasă sete de unificare. Și în adevăr, taina oricărei dezbinări și a oricărei unificări este o taină sexuală. Desfigurarea chipului și asemănării Domnului în om a însemnat dezintegrarea androgonului, a finite masculine-feminine. Dar această desfigurare și dezintegrare nu poate fi definitive și totală. Chipul și asemănare Domnului s-a păstrat totuși î nom, în bărbat ca și în femeie, omul a rămas la originea sa o ființă bisexuală, androgină. Acest lucru este înțeles cu o nouă forță, atât științific, cât și filosofic și religios. Omul ar pieri fără urmă dacă imaginea androgină ar dipărea în el definitiv. În toate timpurile a fost înțeles, în diverse moduri, faptul că viața sexuală a omului nu este decât o chinuitoare și încordată căutare a androginiei pierdute, a reunirii masculinului și femininului într-o ființă unică. Cel mai adânc a înțeles acest lucru Platon în Banchetul său. Și din vechime a fost înțeles și simțit că rădăcina căderii păcătoase a omului este în legătură cu sexul, că viața păcătoasă a omului, încătușată de necesitatea naturală, a fost precedată de căderea androginului, de scindarea masculinului și femininului, desfigurarea chipului și asemănării Domnului și supunerea înrobită a masculinului și femininului atracției natural-necesare. Desprinderea stihiei feminine în strămoașa Eva a fost izvorul înrobirii omului necesității natural. Femeia a devenit slăbiciunea radical – poate singura – a bărbatului, punctual sudurii lui înrobitoare cu natura, care a ajuns să-I fie chinuitor de străină. Naturalul a devenit interior strain bărbatului rămas purtător al principiului anthropologic, și este, de aceea, exterior aservitor pentru el. Bărbatul încearcă să restabilească imaginea sa androgină pri natracția sexuală față de natura sa feminină pierdută. Dar întreaga viață sexuală se desfășoară în străina necessitate naturală. Omul a devenit robul atracției sale sexuale, jertfă a scindării sale decăzute. Lumea antică a elaborate cultul falic, devenit imposibil din punct de vedere religios în perioada creștină. Dar cultul falic este de o adâncime insondabilă și nu sânt capabili să se elibereze de el nici oamenii epocii creștine. . în cultul falic s-a manifestat setea încordat-orgiastică a reuniunii sexelor despărțite, ruga după uniunea sexuală cosmică. Cultul falic este în mod tragic neputincios, el lasă omul rob, dar el este mai profund decât viața sexuală secularizată a zilelor noastre.
*
Învățătura lui Bohme despre androgin și Sofia este de o profunzime insondabilă. ”Ești fecior sau fecioară, iar Adam a fost și una și cealaltă într-o singură persoană.” ”Din pricina poftei sale Adam a piedut fecioara și în poftă a dobândit femeia; dar fecioara îl mai așteaptă încă și dacă va vrea numai să pășească în a doua sa naștere, cu mare cinste îl va primi din nou.” Bohme face deosebire dintre fecioară și femeie. Fecioara era Sofia Primului Adam, pierdută de el prin cădere. ”Eva a fost create pentru această viață pieritoare, căci este soața acestei lumi.” ”Înțelepciunea divină este Fecioara veșnică, și nu soața, ea este curățenie și castitate neprihănită și se înfățișează ca imagine a Domnului și asemănare a Treimii.” ”Înțelepciunea Divină, care este Fecioara frumuseții și asemănarea Treimii, este cea care reprezintă chipul omului și îngerului și își are începutul în inima cruciii, asemenea unei flori răsărite din duhul lui Dumnezeu.” Învățătura despre Fecioară este chiar învățătura despre Sofia-Înțelepciunea Divină. Sofianitatea omului este legată de androginitatea lui. Căderea androginului a însemnat pierderea fecioriei-Sofia și apariția Evei-femeia. ”Fecioara este veșnică, increată, nenăscută; ea este Înțelepciunea Divină și asemănarea Divinității.” Învățătura mistică a lui Bohme despre om ca androgin ne face să înțelegem de ce Iisus Hristos, omul absolut și desăvârșit, n-a cunoscut femeia și, după toate aparențele, nu a împlinit în viața sa taina nunții. Nici Primul Adam n-a cunoscut femeia și n ua trait conjugal. ”Adam a fost bărbat tot atât cât și femeie, dar nici una, nici alta ci fecioară, lină de castitate și neprihănire, ca imagine a Domnului; el avea în sine tincture focului și pe cea a luminii, în îmbinarea cărora odihnea dragostea de sine ca un anume centru feciorelnic, ca un prefrumos rozariu paradisiac, grădină a desfătărilor, în care el se iubea pe sine; și noi ne vom asemui lui la învierea morților, căci potrivit cuvântului lui Hristos, acolo nu se iau de nevastă și bărbat, ci trăiesc precum îngerii Domnului.” ”Hristos pe cruce a eliberat chipul nostrum feciorelnic de bărbat și femeie și în divina iubire l-a înroșit cu sngele său ceresc.” ”Chipul Domnului este bărbat-fecioară, nici femeie, nici bărbat.” ”Sufletul de foc trebuie să se călească în focul lui Dumnezeu și să devină mai luminous decât aurul curat, căci el este logodnicul nobilei Sofia din semninția femeii; el este tincture focului, așa cum Sofia este tincture luminii. Când tincture focului se va purifica în chip desăvârșit, în ea va fi readusă Sofia. Adam o va îmbrățișa din nou pe preacinstita sa logodnică, ce i-a fost luată în timpul primului său somn, și nu va mai fi nici femeie, nici bărbat, ci doar o unică ramură pe copacul de mărgăritar al lui Hristos, care se înalță în raiul Domnului.” ”Femeia însă, ca feciorie a lui Adam, din natura și ființa lui Adam, a fost acum transformată și formată în femeie sau femelă, î ncare totuși s-a păstrat, deși pierzându-L pe Dumnezeu, sfânta feciorie, ca tincture a iubirii și luminii, dar s-a păstrat întunecată și ca moartă; căci acum în locul ei, în ea, mama exterioară, ca iubire alcătuită din cele patru elemente, a devenit născătoare naturii, care avea să primească în sine sămânța lui Adam, adică sămânța bărbătească.” ”Hristos a fost apoi născut de o Fecioară pentru ca să sfințească din nou tincture feminine și s-o prefacă în bărbătească, astfel încât femeia și bărbatul să devină barbate-fecioare, cum a fost Hristos. Pentru Bohme este importantă distincția dintre fecioară și femeie, între Sofia și Eva. Învățătura lui despre Sofia este mai profundă și mai desăvârșită decât acel cult al eternei feminități pe care îl aflăm la Dante, la Goethe, la Vl. Soloviov. Nici chiar cultul Maicii Domnului ca femenitate luminată nu este cuvântul ultim, căci Maica Domnului este încă pe lunia Evei și îi este mistic asemănătoare. Cultul feminității corespunde încă pasivității omului, el nu conține încă o conștiință antropologică. Cultul eternei feminități rămâne încă în limitele omului vechi, în care femininul s-a izolat și contrapus. Adică înaintea noii nașteri. În acest cult se strecoară elemente ale religiei unei divinități feminine. Cultul pur al Fecioarei Maria i se asociază cu ușurință idealizarea Evei-femeie. Mistica creștină rămâne încă în limitele polarității sexuale. Dar conștiința lui Antropos trebuie să atingă eliberarea completă de cufundarea în stihia feminine sexuală care atrage și absoarbe. La limită, cultu lFecioarei preacurate duce la cultul androginului și la învățătura lui Bohme despre Sofia ca Fecioară divină sălășluită în om. Învățătura lui Bohme despre Sofia este o aspirație către fecioria sufletului, către acea virginitas pierdută omului. O învățătură espre androgin există deja în Cabala. Ea într-un fel a fost presimțită de unii părinți ai Bisericii – de mistici – ca de exemplu sf. Maxim Mărturisitorul.
În secolul al XIX-lea Fr. Baader reînvia învățătura lui Bohme despre androgin și Sofia. El vede țelul iubirii conjugale în restaurarea naturii originare pierdute a omului, a naturii androgine. ”Astfel, taina și misterul adevăratei iubiri constă în ajutorul reciprc în vederea restaurării în fiecare a androginului ca om întreg și pur, care nu este nici femeie, nic bărbat, adică nu este ceva înjumătățit.” ”Androginul este condiționat de prezența Fecioarei cerești î nom, iar prezența ei este condiționată de sălășluirea în om a lui Dumnezeu. Fără conceptu de androgin rămâne ininteligibilă ideea centrală a religiei – ideea chipului și asemănării lui Dumnezeu.” ”Sofia cerească (ideea) a fost ajutoaarea omului primordial, care nu era nici bărbat, nici femeie; prin uniunea sa cu ea – care nu putea fi, deci, sexuală – el urma să întărească androginul și să distrugă în sine posibilitatea de a devein bărbat sau femeie. Și astăzi, încă, după ce omul a devenit bărbat și femeie, aceeași Sofie, de îndată ce el i se va adresa interior, face pe bărbat și pe femeie măcar interior părtași la natura androgină și angelică.” ”Voința lui Dumnezeu poate fi primită numai de o Fecioară curate, adică liberă de orice dorință creaturală, și așa cum fecioara terestră (Maria) a fost slăvită din pricina trezirii în ea a Fecioarei Celeste, tot astfel orice renaștere se va bucura de aceeași slavă. Fecioara înseamnă eliberarea de voința creaturală.” Noua naștere a omului ca androgin va fi primirea înăuntrul său a întregii nature, dezvăluirea autentică a microcosmicității omului. În adevărata naștere a Omului întreg și Dumnezeu și natura vor fi înăuntrul lui, iar nu în afară. Obiectualitatea și lucruralitatea exterioare erau legate de scindarea sexuală.
*
Femeia este purtătoare stihiei sexuale în această lume. La bărbat sexul este mai diferențiat și mai specializat. La femeie însă, el este revărsat în toată materia organismului, în întreg câmpul sufletului. Există o enormă dependență sexuală a bărbatului față de femeie, o slăbiciune față de sexul feminin, o slăbiciune radicală, poate izvorul tuturor slăbiciunilor lui. Și această slăbiciune a a bărbatului față de femeie este înjositoare pentru om. Dar, ca atare, bărbatul este mai puțin sexual decât femeia. La femeie nu există nimic nesexual, ea este sexuală în forța și slăbiciunea ei, sexuală chiar și în lipsa de intensitate a dorineței sexuale. Femeia este purtătoarea cosmică, universală a stihiei sexuale, a stihiinicului în sexualitate. Dominația specie asupra omului se realizează prin femeie. Facerea Evei l-a azvârlit pe veciul Adam sub dominația sexualității genetice, l-a încătușat în ”lumea” naturală, în ”astă lume”. Omul legat de Eva – născătoarea a devenit robul naturii, robul femenității desprinse, differentiate de chipul lui androgin și de asemănarea cu Dumnezeu. Prin femeia-Eva a început dominația păcătoasă a naturii feminine asupra omului căzut. Prin Fecioara Maria a început eliberarea omului de această dominație naturală, prin Fecioara Maria pământul primește în pântecul său Logosul, pe noul Adam, Omul Absolut. Și dacă prăbușirea și înrobirea vechiului Adam, a omului vechi, a întărit în lume domnia nașterii natural-genetice prin actul sexual, noul Adam, Omul nou, se putea naște doar dintr-o Fecioară care a conceput de Duh. Această nouă naștere dintr-o fecioară a însemnat depășirea mistică a vechii nașteri în oridinea naturală a ”astei lumi”. Eternal femenitate ca fundament al altei lumi, eliberate de păcat, nu trebuie să se nască din bărbat prin actul sexual.
*
Viața sexuală în această lume este la rădăcina ei defectuoasă și coruptă. Atracția sexuală chinuie omul cu setea de nepotolit a unificării. Actul sexual diferențiat, care este prin el însuși rezultatul fragmentary icosmice a omului întreg, androgin, este tragic fără ieșire, maladiv, lipsit de sens. Actul sexual este punctual cel ma iînalt și cel mai încordat al contactului între două sexe polare, în el parcă fiecare iese din sine în celălalt, încalcă limitele sexului său. Se realizează în acest punct culminant uniunea? Desigur, nu. Vorbește îndeajuns împotriva actului sexual faptul că el se profanează atât de ușor, alunecă în desfrâu, direct opus oricărei taine a uniunii. Uniunea în actul sexual este fantomatică și pentru această contopire fantomatică ne aștaptă întodeauna răsplata. În înverșunarea actului sexual este conținut un țel irealizabil în ordine naturală, unde totul este vremelnic și pieritor. Fantoma efemeră a uniunii în actul sexual este întodeauna însoțită de o reactive, o mișcare înapoi, o dezunire. După actul sexual dezunirea este încă și mai mare decât înaintea lui. Actul sexual ar trebui să fie veșnic, neîntrerupt, neînsoțit de mișcare retroactive și de reație, total, răspândit asupra tuturor celulelor ființei umane, profund, nesfârșit. În loc de asta actul sexual în ordinea naturii predă omul dominației infinitățiii rele a atracției sexuale, care nu cunoațte potolire, nu cunoaște sfârșit. Izvorul vieții în această lume este corupt la rădăcină, el este izvorul robiei omului. Actul sexual este interior contradictoriu și contrar sensului lumii. Viața naturală a sexului este întodeauna tragică și ostilă personalității. Personalitatea se dovedește o o jucărie a geniului specie și ironia geniului specie însoțește întodeauna actul sexual. Se poate citi despre asta la Shopenhauer, la Darwin. Actul sexual este în întregime impersonal, el este comun și identic nu numai la toți oamenii, dar și la toate fiarele. Nu poți fi personalitate în actul sexual, în acest act nu există nimic individual, chiar nimic specific uman. În actul sexual personalitatea se află întodeauna sub dominația stihiei impersonale a specie, care înrudește lumea umană de lumea animală. Țelul mistic al uniunii personale într-un singur trup este inaccesibil și irealizabil într-o stihie impersonală. Există o tragedie fără ieșire a sexului în faptul că setea uniunii personale duce, în stihia naturală a specie, prin actu sexual, nu la uiniunea personală, ci la procreare, la dezintegrarea personalității prin procreare, la infinitatea proastă, nu la veșnicia bună. În viața sexuală, fenerată de setea desfătării și satisfacției, triumfă nu țelul personal, ci interesele specie, continuarea specie. Personalul nu se poate realiza prin impersonal. Actul sexual este întodeauna pieire partial a personalității și a nădejdilor ei.
Personalitatea dobândește în actul sexual nu nemurirea și veșnicia, ci dezintegrarea în multiplicitatea vieților care se nasc. Actul sexual întărește infinitatea proastă, succesiunea nesfârșită a nașterii și morții. Născătorul moare și naște muritorul. Nașterea este întodeauna semnul despvârșirii nerealizate a personalității, al veșniciei ratate. Procreația este pedeapsa actului sexual și în același timp ispășirea păcatului lui. Nașterea și moartea sunt tainic unite între ele în sex. Sexul nu este numai izvorul vieții, ci și al morții. Prin sex se naște și prin sex sse moare. Descompunerea și dezintegrarea ucigătoare au intrat în lume prin actul sexual. De la sex pornește descompunerea și dezintegrarea personalității omului, de la sex începe ruperea ei de veșnicie. Legea Karmei și evoluția nesfârșită a metempsihozei despre care ne învață conștiința religioasă a Indiei, este tocmai necesitatea morții și nașterii, legată de păcatul sexualității. Libertatea pătrunsă de har anulează, în creștinism, cnsecințele inevitabile ale legii Karmei. Există un profund antagonism între viața veșnică și perfecta a persoanlității și nașterea vieților muritoare în timp, între perspectiva personalității și perspectiva speciei. Specia este izvor al morții personalității, specia este izvor al vieții născătoare. Grecii știau deja că Hades și Dionisos sânt acelaș izeu, ei simțeau legătura mistică dintre naștere și moarte. Iată de ce, în însăși profunzimea actului sexual, a uniunii sexuale, este ascunsă o jale mortal. În viața născătoare a sexului există presimțirea morții. Ceea ce naște viață poartă cu sine moarte. Bucuria uniunii sexuale este întodeauna o bucurie otrăvită. Această otravă ucigătoare a sexului a fost resimțită în toate timpurile ca păcat. În actul sexual există întodeauna o trădare a veșnieciei de dragul vremelnicului.
Specia este chiar necesitatea rea, izvorul robiei omului și al dezintegării mortale. Legătura omului în spirit este înlocuită prin legătura în trup și sânge. Pe oameni îi leagă nu nașterea de la fecioară, de la eternal feminitate în Duh, ci nașterea în actul sexual. Legătura specie umane este o legătură sexuală, ea presupune acel act sexual de care oameni ise rușinează ca de ceva necurat. Oamenii ascund în mod ipocrit izvorul legăturii lor și al uniuni lor în specia umană. Religia specie umane ar trebui sp fie religia actului sexual, ea ar trebui să ducă la divinizarea acestui lucru de care oamenii se rușinează și pe care îl ascund. Legătura prin trup și sânge este legătura prin actul sexual, legătura născută în el. Eliberarea personalității de actul sexual înseamnă eliberarea specie, ruperea legături ispeciei umane ăn numele unei alte legături, în spirit, ieșirea din infinitatea rea a nașterii și morții. Specia și personalitatea sunt profund antagoniste, sunt principia mutual exclusive. Tot ce este personal î nom este vrăjmaș sexualității specie. În personalitate este posibilă maxima încordare a energiei sexuale, în afara acestei energii nici nu există personalitate puternică, iar orientarea acestei energii nu poate fi către specie – ea se opune dezintegării în multiplicitatea rea. Personalitatea devine conștientă de sine și se reazlizează în afara stihiei specie. Personalitatea nu poate înfrânge martea și cuceri nemurirea pe terenul legăturii prin specie. Ea trebuie să se nască la viață printr-o nouă umanitate. Or, atitudinea părinților față de copii este încă biologic-zoologică. În această privință omul se aseamănă prea din cale afară cu o găină sau cu un câine. Atitudinea copiilor față de părinți poate fi mistică. Aici este posibilă o opoziție față de ordinea naturii, reînvierea, transfigurarea speciei în spirit. Vorbesc despre o atitudine activă față de strămoșii dispăruți, nu despre un mod pasiv de a-I urma, care reprezintă o robie a specie.
*
Creștinismul ca religie a ispășirii respinge și depășește stihia specie și necesitatea speciei. Omul stihiei speciei este vechiul Adam, iar cel care este părtaș la revelați anoului Adam, la revelai despre personalitate, trebuie să lepede de pe sine această stihie. Revelația evanghelică respige legătura de rudenie a oamenilor prin trup și sânge, prin actul sexual, în numele unei legături superioare, prin spirit. În Noul Testament se descoperă espășirea personalității devenite conștiente de sine din specie, din necesitatea specie. Dar această ieșire presupune actul eroic al depășirii impulsului decăzut, în robit al atracției sexuale. Familia creștină, rânduiala creștină a sexualității genetice nu este decât un inevitabil compromise cu lumea, o supunere faț de consecințele păcatului. Vechea specie, vechea sexualitate rămâne în Vechiul Testament și în păgânism. Întreaga viață sexuală cu legile limitate se desfășară în plan veterotestamentar, precreștin. Tot ce este personal în sexualitate se află deja în planul Noului Testament, căci Noul Testament este înainte de toate a revelației despre personalitate. Afirmare personalului, a ceea ce este în afara speciei în viața sexului, este începutul revelației noii sexualități. În mod pozitiv acest lucru se va dezvălui abia atunci când va fi descoperită natura iubirii, esența eroticii. Până acum în conștiința creștină orice afirmare pozitivă a sexualității a fost superficială și a constituit un compromise. Profundă rămânea numia negarea sexualității. În negare există foc, în afirmare doar ului. Ascetismul sexual creștin a fost cu adevărat mistic. Rânduiala sexuală creștină virtuoasă este utilitar-burgheză.
În adâncurile creștinismului este depus simbolismul sexualității: creștinismul descoperă mistica sexualității în raporturile dintre Hristos și Biserica Lui, dintre Logos și sufletul lumii. Și totuși, lumea creștină rămâne în afara revelație positive a noii sexualități. Creștinismul nu poate să ucidă pur și simplu sexul, să-l distrugă făr urme. În afara negării ascetic a sexualității există în creștinism o afirmare a vechii sexualități, a legăturii bărbatului și femeii după specie. În creștinism sexualitatea este fie complet negate, fie este justificată acea sexualitate care generează infinitatea rea, iar nu veșnicia. Mai rămân intuițiile misticilor creștini și ale poeților creștini. Trebuie spus deschis: în epoca ispășirii, în epoca neotestamentară, noua sexualitate creatoare nu este dezvăluită. Revelația noii sexualități este revelația epocii creatoare universale. Nu a fost conștientizată religios până la capăt sarcina transfigurării sexualității, a tranfigurării, iar nu a uciderii sexualității și nu a supunerii față de ea. Nu se poate înțelege, în epoca universal prereatoare, că însuși caracterul orgiastic al sexualității trebuie tranfigurat, extras din vârtejul natural al speciei și orientat către creației noii vieți, noii lumi, iar nu distrus. Cu adevărat, orice energie creatoare are legătură cu orgiasticul sexualității, care debordează întodeauna dincol ode limite. Orgiasticul sexualității este energie creatoare pozitivă, care poate înălța omul, după cum îl poate înjosi și înrobi.
*
Conștiința de sine religioasă a personalității înseamnă criza stihiei specie, începutul ieșirii din specie. Trăim în epoca zdruncinării universale a sexualității genetice. Abia acum încep să iasă la iveală consecințele ultime ale aclei rupture în fundamental genetic al sexului care a fost produsă de creștinism. În acest moment se clatină naturalismul sexualității, normele ei ”firești” criza specie este lucrul cel mai chinuitor în viața noii umanități, în această criză omul se avântă către libertate din stihia specie, se avântă către o nouă sexualitate. Niciodată până acum nu au fost atât de răspândite tot felul de abateri de la sexualitatea ”firească” născătoare, niciodată bisexualitatea omului nu a fost atât de acut resimțită și conștientizată. Granițele ”naturale”, ferme ale feminismului și masculinulu se șterg și se amestecă. Ceea ce se obișnuiește să se denumească ”perversiuni” sexuale se rafinează și aprofundează. Devine posibilă formularea întrebării dacă sexualitatea genetică născătoare cu actul ei sexual este firească în sensul supreme al termenului. Nu este oare însuși actul sexual o anomalie? Doar în epoca noastră de tranziție poate exista în mod serios o îndoială cu privire la acest lucru. Tot ce este organic-genetic își află sfârșitul în mechanic-artificial, automat. Niciodată până acum nu s-a înțeles deplin faptul că religia lui Hristos obligă recunoașterea vieții sexuale „firești” ca anormală, a actului sexual ”fieresc” ca perversiune. Creștinismul binecuvânta nașterea copiilor numai ca pe o ispășire a păcatului, ca unică îndreptățire a caracterului pervertit și anormal, din punct de vedere mistic, al vieții sexuale născătoare. Creștinismul respinge radical, mistic criteriile ”firești” ale sexualități igenetice. Creștinismul admite ca firească, normală, ca pe o îndatorire numai nașterea în Duh și legătura în Duh. Dar religia ispășirii, care eliberează de păcatul sexualității genetice, nu a descoperit încă o nouă sexualitate transfigurată. Creștinismul admitea numai ascetismul sau vechea familie ca adaptare la consecințele păcatului. Dar profunda negare creștină a sexului, condamnarea vechii sexualități aveau să-și spună cuvântul în decursul veacurilor și a mileniilor. Sexualitatea genetică a fost fracturată și s-a clătinat. S-au clătinat normele și granițele ”firești” ale sexualității. Personalitatea s-a răsculat pentru o altă naștere și o altă legătură. Jalea fără ieșire a sexualității l-a cuprins pe om. Tragedia sexualității pune problema raportului dintre creație și naștere.
*
Există un antagonism profund între creația veșnicului și nașterea vremelnicului. Desăvârșirea individuală și procreația sânt invers proporționale. Asta ne învață biologia, asta ne învață și istica. Forța creatoare a individualității se împuținează și dezintegrează în procreație. Personalitatea se dezintegrează în infinitatea rea a speciei. Cel ce procrează mai mult este mai puțin creator. Procreația privează de energia creației.
Rezultatele vieții sexuale nu corespund destinaței ei creatoare. În viața sexuală naturală n use realizează nici uniunea bărbatului cu femeia, nici creația existenței veșnice. Venirea epocii universal creatoare semnifică o mutație în ordinea naturală, iar această mutație va începe întâi de toate în punctual sexualității, în punctual sudurii omului cu necesitatea naturală. În profunzimile sexualității creația trebuie să înfrângă nașterea, personalitatea – specia, legătura de Duh – legătura naturală în trup și sânge aceasta nu poate fi decât manifestarea unei sexualități noi, creatoare, revelația tainei creatoare a omului ca ființă sexuală. Aceasta poate fi, de asemenea, nu numai revelația naturii androgine, asemănătoare celei, a omului.
Viața genial nu este o viață ”firească”. Profundele zdruncinări ale sexualității anticipează venirea epocii universal. Omul nou este în primul rând omul sexualității transfigurate, care restaurează în sine chipul și asemănarea androgină a Domnului, desfigurat de scindarea masculine și feminine a genului uman. Taiana despre om este legată de taina despre androgin.
*
Dar ideea sacra, mistică a androginului își află asemănarea primejdioasă, caricaturală în hermatofrodism. Androginia întoarsă pe dos capătă în ”astă lume” forma hermafrodismului. Dar orice hermafrodism este o deformare caricaturală, un simulacru, o pseudo-existență. Revelația despre androginia celesta trebuia să rămână ezoterică pentru că exista primejdia vulgarizării prin hermafroditismul terestru. Acest lucru era deja profund înțeles de Fr. Baader. Androginia înseamnă asemănarea omului cu Dumnezeu, prveniența lui supranaturală. Hermafrodismul este un amestec animal, natural al celor două sexe, netransfigurat într-o existent superioară. Mișcarea de amancipare a femeilor este în esența ei caricaturală, maimuțăresc imitative, în ea există o deformare hermafrodită și lipsește frumusețea androgină. Ideea emancipării feminine se spriinea până acum pe profunda dușmănie dintre sexe, pe invidie și spirit imitative. Prin imitația mecanică, prin invidie și dușmănie, femeia își face proprii trăsăturile masculine și devine hermafrodit spiritual și fizic, adică o caricature, o pseudo-existență. Dușmănia sexelor, invidia, concurența și imitația sânt potrivnice tainei uniunii. Emanciparea femeii constituie, desigur, un symptom al crizei specie, o fractură în sexualitate și ea este preferabilă constrângerii ipocrite din veche familie, dar ea este nu se află omul nou și viața nouă, fundamentele ei sunt vechi. În criza sexualității nu cunosc fenomen mai profund decât cel al tânărului Weininger, cu al său dor mortal al sexualității, cu suferința sa sexuală fără ieșire, care atinge cel mai înalt tragism, cu groaza sa în fața feminității rele. Weininger se apropie în felul său, în întuneric, pe bâjbâite, neputincios, de taina androginiei ca salvare de groaza sexualității, dar el n-a fost în stare să fie părtașa la această taină. El înțelegea și afrima filosofic bisexualitatea ființei umane, dar religios era dezbinat de taina androginiei ca imagine și asemămare a Domnului. Weininger era în întregine străbătut de străduința ispășirii nedesăvârșite, dar, ca necreștin, îi era necunoscută feminitatea eternal care a primit în sine Logosul, el nu înețelegea feminitatea Fecioarei Maria. E mișcător să vezi ce eforturi supraomenești face acest tânăr nefericit pentru a se ridica până la erotismul divin, până la iubirea care ispășește păcatul sexualității. El presimțea în felul său adevărul religios potrivit căruia stihia feminine s-a desprins de om în păcat și a devenit obiectul unei atracții rele, false, izvor al rpbiei. Dar el nu voia să știe că în feminine există tot atâta etern , tot atâta asemănare cu divinul ca și în masculin. Omul-androgin nu este bărbat, nu este o ființă fragmentară , dezintegrată, ci fecior-fecioară. Misticii intuiau androginia noului Adam – Hristos. Numai astfel poate fi explicate absența în Omul Absolut, în care trebuia să se afle plenitudinea existenței, a unei vieți sexuale asemănătoare cu viața specie umane. În Omul Absolut, în noul Adam nu poate exista viață sexuală diferențiată, decăzută. Iar noua sexualitate, cea veșnică, nu ni se dezvăluie încă în acel aspect al Omului Absolut în care ne apare Mântuitorul – aspectul jertfei de pe Golgota. Descoperirea pozitivă a noii sexualități, este posbilă doar prin apariția Omului Absolut în puterea și slavă creatoare care se descoperă în omul însuși, în fiecare dintre noi. Cultul feminității terne este interior propriu epocii ispășirii, el este legat de noua Evă, de Fecioara Maria și de intrarea Mântuitorului în lume prin feminitatea ei luminată. Cultul feminității eterne a însemnat o cale către eliberarea de feminitatea rea, înrobitoare. Dar în feminitatea eternal nu se dezvăluie încă omul nou, taina creatoare despre om. Cultul creștin al feminității eterne este în întregime atașat vechii fragmentary a sexelor. Epocii universal creatoare îi va fi propriu nu cultul feminității eterne, ci cultul androginului, al fecioarei-fecior, al Omului – chip și asemănare a Domnului. În el se va dezvălui taina despre om. Și calea către această revelație unificatoare trece prin iubire. Pentru epoca universală ce va să vină și pentru noua viață universală, feminitatea se afirmă în aspectul ei feciorelnic, iar nu matern. Întreaga criză universal se ascute în dispariția fatală a maternității și, în acest fel, a materiei. Se apropie sfârșitul futurist-temeinic al religiei stirpe, religie a maternității și materiri și nu există forte în stare să prezerveze și să împiedice diapariția vieții genetice, materne, materiale, organice. Din materie va rămâne doar senzualitatea transfigurată și forma veșnică a corporalității pătrunse de lumină, eliberate de orice pondere și de orice necessitate organic-genetică.
Creație și iubire.
Căsătoria și familia
Conștiința ”creștină” de zi cu zi se acordă deplin cu conștiința ”lumească” de zi cu zi în a recunoaște numai trei stări sexuale: cea a familie legale, cea a ascetismului și cea a desfrâului. Foarte important e să punem accentual pe faptul că toate trei stările recunoascute ale sexualității se defines în funcței de actul sexual și în legătură cu el; în toate cazurile sexualitatea este identificată cu actul sexual. Se vorbește numai despre actul sexual, care este moralmente și socialmente rânduit și reglementat de familie, subordonându-se procreației, este total negat în ascetism și domnește în md dezordonat, neorânduit, depravat în desfrâu. Această conștiință, dominant în diversele ei forme, vorbește, deși pudic, despre actul sexual, dar nu spune nimic despre iubirea sexuală. Iubirea nu înseamnă în nici un sens actu lsexual, ea nu are acea legătură pozitivă sau negative cu el care li se năzare peste tot oamenilor conștiințe igenetice, iubirea este într-un sens foarte profund opusă actului sexual diferențiat, dar opusă într-un cu totul alt mod decât ascetismul. Taina sexualității nu este nicidecum actul sexual, săvârșit fie în vederea unei procreații virtuoase, fie în vederea delectării desfrânate. Întâi de toate nu se poate crede că actul sexual a fost săvârșit de cineva în scopurile virtuoase ale procreației – el s-a s-vârșit întodeauna stihiinic, din pasiune, în vederea unei satisfacții fantomatice.
Iubrea se află într-un plan al existenței, nu în acela în care trăiește și se organizează specia umană. Iubirea nu este necesară speciei umane, perspectivei continuării și organizării ei. Ea rămâne undeva de-o parte. Desfrâul sexual este mai aproape și mai pe înțelesul specie umane decât iubirea, într-un anumit sens el este mai acceptabil pentru specia umană și chiar mai lipsit de primejdii. Te poți concilia cu desfrâul în ”lume”, el poate fi îngrădit și reglementat. Cu iubirea nu te poți concilia, ea nu se supune nici unei reglementări. Iubirea nu presupune perspectiva unei vieți bine orânduite în această ”lume”. Iubirea conține o sămânță fatală de pierzanie în această ”lume”, o sămânță a tragicei dispariții a tinereții. Romeo și Julieta, Tristan și Isolda au pierit din iubire și nu întâmplător iubirea lor purta cu sine moartea. Iubirea lui Dante pentru Beatrice nu admitea buna rânduială în această ”lume”, ei îi era porpriu, în limitele acestei ”lumi”, tragismul fără ieșire. Cu privire la iubire nu se poate face cazuistică teologică, nu se poate moraliza, nici sociologiza, nici biologiza, ea este în afara tuturor acestor lucruri, ea nu aparține ”astei lumi”, este o floare din altă lume, care piere în mediul acesteia. Creșterea iubirii este tragic imposibilă. Acest lucru este adeverit de cei mai mari artiști și poeți ai tuturor timpurilor. Nu e firesc oare că iubirea a fost eliminată din toate calculele ”lumești”, că problema sexualității se soluționa în afara problemei iubirii?
*
Taina iubirii sexuale ca taină absolută a cuplului este inaccesibilă societății, dar societatea s-a obișnuit să reglementeze tot ce are legătură cu perpetuarea specie umane. Familia s-a născut din necesitate, nu din libertate din punct de vedere religios familia parține în întregime Vechiului Testament, legii care demască păcatul. Familia înseamnă supunerea față de consecințele păcatului, adaptare la necesitatea genetică. La baza familie se află sexualitatea decăzută actul diferențiat nedepășit în viața sexuală, pierderea completitudinii sexuale, pierderea castității. O uniune între bărbat și femeie în care este depășit păcatul actului sexual, în care este resataurată completitudinea sexuală, nu este o uniune de natură familială și nu are îndreptățire în cadrul familiei. Familia se dovedește o formă inferioară de comunicare între sexe, o adaptare la imposibilitatea depășirii păcatului sexual. Moraliștii familiei sânt gata să justifice păcatul josnic al sexualității ca purtare a supunerii și poverii. Ei nu se împacă cu eforturile eroice, tainice de a depăși vechea sexualitate în numele descoperirii noii sexualități și noii uniuni sexuale nu în stihia speciei, ci în Duh. Moraliștii familiei nu știu ce atitudine să adopte față de uniunea bărbatului și femeii în afara actului sexual, ei nu știu cum să evalueze această uniune. Lor le trebuie una din trei: o viață sexuală în familie destinată procreație, fie o viață sexuală desfrânată, fie absența ascetică a oricărei vieți sexuale.
Este actul sexual bun și îndreptățit prin el însuși, sau este el bun și îndreptățit numai ca mijloc, ca instrument al procreației? În acest punct central al problemei sexualității și familiei s-a acumulat o monstruoasă ipocrizie. Patosul moral al procreației, disprețuind, până la silă, actul sexual, este, în esența sa, ipocrit. Dacă procreația este divină, atunci divin este și actul sexual de care depinde ea. Dacă actul sexual este păcătos, dacă el înseamnă pentru sexualitate o cădere, atunci nu poate exista nici un patos moral inocent al procreației. În ideologia familiei ceva este întodeauna în mod ipocrit ascuns. Fundamentele religioase ale familiei sunt neclarificate, căci rămâne echivocă atitudinea față de taina centrală a sexualității. Familie este justificată la suprafața burgheză a lumii. Familia reprezintă, întâi de toate, caracterul burghez al ”astei lumi”, în ea profunzimile sexualității rămân neînțelese. Existența familiei nelegitime demască natura social-adaptativă a familiei. Și totuși familia are, ca orice lege, aceeași îndreptățire și aceeași semnificație religioasă ca și statul.
*
Potrivit profundei sale esențe mistice, Noul Testament neagă familia, căci neagă actul sexual ca fiind căderea și păcatul sexualității, neagă ”astă lume” și orice orânduială a ei. Nu poate exista ”familie creștină” autentică, la fel cum nu poate exista ”stat creștin” autentic. Revelația neotestamentară depășește stihia speciei și nu din ea se trage legea rânduielii speciei, legea familiei, așa cum nu din ea se trage legea statului. Ca și legea statului, legea familiei este în esența ei veterotestamentară, precreștină, dar Noul Testament o îndreptățește ca supunere față de legiferarea veterotestamentară, ca cupunere față de consecințele păcatului. Este uimitoare atitudinea indulgentă a creștininismului față de păcatul actului sexual și de păcatul bunei așezări economice a familiei, adică față de ceea ce este, în familie, al ”astei lumi”, față de ceea ce înseamnă în ea adaptare la ”lume”. Nașteți în actul sexual înnobilat copii și rânduiți bunăstarea lor economică! Iată patosul familiei creștine. Despre o nouă iubire în Duh, despre o nouă uniune a bărbatului și femeii într-o exitență superioară, despre taina conjugală nu se găsește nici un cuvânt. Căci în iubirea conjugală nu e loc pentru acea fiziologie și acea economie de care sânt în exclusivitate preocupați edificatorii familiei creștine. Nu există în familie taina conjugală. Nu pentru iubirea conjugală se creează și amenajează familia, ci pentru buna rânduială și bunăstarea speciei. Familia, ca și statul, nu este un fenomen spiritual, ea nu este în Spirit. Sacramentul nunții nu este familia, nu este sacramentul procreației și perpetuării specie, sacramentul nunții este sacramental uniunii în iubire. Numai iubirea este o taină sfântă. Sacramental iubirii este mai presus de lege, în el se află ieșirea din specie și nesecitatea genetică, în el se află începutul unei transfigurări a naturii. Iubirea nu înseamnă supunere, nu înseamnă purtarea greutății și poverii ”lumii”, ci temeritate creatoare. Acest sacrament, sacramental nunții, nu se dezvăluie încă în revelația legii, nici în revelația ispășirii. Sacramental iubirii este revelația creatoare a omului însuși. El se zămislea în iubirea mistică, distrugând întotdeauna granițele fiziologiei utilitar-genetice și economice ale familiei.
Iubirea este tragică în această lume și nu admite bunăstare, ea nu se supune nici unei norme. Iubirea făgăduiește celor care iubesc pieirea în această lume și nu buna rânduială a vieții. Și cel mai măreț lucru în iubire, ceea ce prezervează sanctitatea ei tainică este repudierea oricărei perspective a vieții, sacrificiul vieții. Această jertfă este cerută de orice creație, jertfă cere și iubirea creatoare. Bunăstarea existențială, bunăstarea familială sânt mormântul iubirii. Pieirea jerfelnică în viață pune pe iubire pecetea veșniciei. Adevărata iubire a altei lumi, iubirea creatoare de veșnicie exclude posibilitatea actului sexual, îl depășește în numele altei uniuni. Se știe că îndrăgostirea puternică este uneori opusă unei atracții sexuale specific, nu are nevoie de ea. Iar atracția puternică față de actul sexual nu are, prea adesea, nici o legătură cu nici un fel de îndrăgostire, presupune uneori chiar repulsia. Îndrăgostirea este însetată de uniune absolută și contopire absolută, sprituală și trupească. Actul sexual, însă, dezbină. În profunzimile lui zac repulsia și crima. Iubirea este un acti creator, edificând o altă viață, biruind ”lumea”, depășind specia și necesitatea naturală. În iubire se afirmă personalitatea unică, irepetabilă. Creația iubirii nu cunoaștere supunere față de voința nimănui, ea este absolut temerară. Iubirea nu înseamnă supunere, ca familia, ci temeritate, zbor liber. Iubirea nu încape în categria familiei, ea nu încape în nicio categorie, nu încape în ”lume”. Sacrificial iubirii, repudierea bunăstării lumești o fac liberă. Numia sacrificial siguranței dăruiește libertate. Tot ce este legat de adaptare la ”lume”, de purtarea ascultătoare a poverii ei , este neliber de frică, de grija copleșitoare. În iubire este înfrântă apăsarea ”lumii”. În familie există apăsare a bunăstării și siguranței, teamă de viitor, povară, la fel ca și în alte forme de adaptare – în stat, în familie, în economie, în științele positive. Iubirea este artă liberă. În iubire nu există nimic economic, nu există grijă. Și această libertate se cumpără numai prin sacrificiu. Libertatea iubirii este un adevăr ceresc. Dar libertatea iubirii poate fi transformată și într-un adevăr vulgar. Este vulgară acea libertate a ubirii care vrea în primul rând satisfacerea sexualității vechi, care este în cel mai înalt grad interesată de actul sexual. Aceasta nu este libertatea iubirii, ci robia ei, ceva potrivnic oricărei înălțări a sexualității, oricărui avânt a iubirii, oricărei biruințe asupra apăsării sexualității naturale. Există în iubire o stihie extatic-orgiastică, dar și una natural-genetică. Extazul orgiastic al iubirii este supranatural, el conține ieșirea către o altă lume.
Numai cel ce iubește percepe în mod autentic personalitatea, îi ghicește genialitatea. Niu, toți ceilalți – cei ce nu iubim – cunoaștem doar exterioritatea chipului, nu-i cunoaștem taiana ultimă. Tristețea mortală a actului sexual provine din faptul că în impersonalitatea lui este strivită și sfâșiată taina chipului celui iubit și celui ce iubește. Nu în specie și nu în actul sexual se săvârșește uniunea iubirii creatoare a unei noi vieți, a vieții veșnice a chipului. În Dumnezeu se întâlnește cel ce iubește cu cel iubit, în Dumnezeu vede el chipul iubit. În lumea naturii cei ce se iubesc se despart. Natura iubirii este cosmică, supraindividuală. Taina iubirii nu poate fi cunoscută în lumina psihologiei individuale. În iubirea adevărată nu poate exista arbitrar, ea conține predestinare și vocative, dar nu lumea nu poate să judece taina cuplului, taina nuptial, în ea nu există nimic social/ adevăratul sacrament al nunții este îndeplinit doar de puțini și pentru puțini, el este aristocratic și presupune alegere.
*
Ce înseamnă desfrâu în sensul profund al acetui cuvânt? Desfrâul este direct opus oricărei uniuni. Taina desfrâului este taina dezunirii, dezintegrării, dezbinării, învrăjbirea în sexualitate. Taina uniunii nu poate fi desfrânată. În actul sexual există un element de neînlăturat de desfrâu, pentru că el nu unește, cidesparte, pentru că în el nu există reactive, pentru că el conține dușmănie. Familia nu protează de acest element desfrânat al actului sexual, de această superficialitate, exterioritate a atingerii unei finite de cealaltă, de această neputință a pătrunderii unei finite în alta, a contopirii tuturor celulelor bărbatului și femeii. Desfrâul înseamnă întodeauna dezunire, el tranformă întodeauna obiectul atracției sexuale în mijloc și nu în scop. Întreaga fiziologie și psihologie a desfâului este construită pe această tranformare a mijlocului în scop, pe substituirea atracției față de obiectul său cu atracția față de actul sexual însuși, sau față de arta iubirii însăși. Iubirea față de iubire în loc de iubirea față de o persoană – iată în ce constă psihologia desfrâului. În această psihologie nu există uniune cu nimeni, nu există nici sete de uniune, ea este o psihologie care desparte, înstrăinează, în ea nu se realizează niciodată taiana conjugală.
Moralismul convențional și tradițional social, cu spiritul lor burghez, nu sânt capabile să descifreze groaznica taină a desfrâului, taina neființei. Desfrâul își găsește adăpost în așa-zisa căsnicie, ca și în alte locuri unde nu-și poate avea justificare. Problema desfrâului nu este morală, ci metafizică. Toate criteriile bioogice și sociologie ale desfrâului sânt convenționale, prin ele vorbește caracterul burghez al ”astei lumi”. Actul sexual este desfrânat pentur că nu unește sufficient de profund. La fel de superficiale sunt reprezentările curente cu privire la caracterul desfrânat al anomaliilor în viața sexuală. Viața noastră sexuală este o anomalie și uneori ceea ce este mai ”normal” se poate dovedi mai desfrânat decât ”anormalul”. Desfrâul nu poate fi nici un fel interzis, el nu poate fi decât ontologic deposit printr-o altă existent. Iubirea este una din leacurile împotriva desfrâului. Un alt leac este viața spiritual superioară.
Uniunea sexelor este cvadriartită, nu bipartite, ea este întodeauna o uniune complex a principiulu masculine al unuia cu principiul feminine al celuilalt și a principiului feminine al acestuia cu principiul masculine al aceluia. Tainica viață a androginului se realizează nu în ființa bisexuală singură, ci în uniunea cvadripartită a două finite. Pentru mulți calea către imaginea androgină unică este parcursă prin multiplicitatea uniunilor. Natura cosmică a iubirii face din gelozie o vină, un păcat. Gelozia neagă natura cosmică a iubirii, legătura ei cu armonia universală, în numele proprietății burgheze individualiste. Gelozia este sentimental burghezului-proprietar, care nu cunoaște sensul înnalt, universal al iubirii. Geloșii cred că obiectul iubrii lor le aparține, atunci când el aparține lui Dumnezeu și lumii. În sacramentul iubirii nu există proprietar și proprietate private. Iubirea este sacrificiul oricărei porprietăți private, oricărei pretenții burgheze de a fi stăpânul celui iubit doar pentru tine însuți. Personalitatea se dezvăluie în iubire numai prin sacrificiul concupiscenței personale. Iubirea, cosmică în înțelesul ei, nu poate smulge omul din cosmos. Tocmai sensul mistic și cosmic al iubirii, tocmai credința în predestinarea și vocația divină în iubire presupune lupta liberă în iubire și supraviețuirea liberă a celor puternici în iubire, căci predestinarea mistică nu necesită pază.
*
Există o profundă, tragică neconcordanță între iubirea masculine și cea feminine, există o stranie neînțelegere și o teribilă înstrăinare. Prin natura ei femeia trăiește întoeauna printr-un singur lucru, ea nu primește în sine multiplicitatea. Femeia înțelege prost această aptitudine a bărbatului de a conține în sine plenitudinea existenței. Femeia se dăruiește în mult mai mare măsură unuia , celui care o posedă acum, unei singure trăiri care elimină întreg restul vieții, întreaga lume. De această particularitate a naturii feminine este relative slabul sentiment al personalității și o mai mare dependent de timp, de trăirile care se schimbă în timp. În natura bărbatului sentimental personalității este mai puternic și există o mai mare independent față de stările care se modifică în timp. În natura bărbatului există aptitudinea de a trăi ăn sine oricând, adică independent de timp, întrega plinătate a vieții spiritual a personalității sale, de a-și simți întodeauna sinele propriu în plinătatea forțelor sale. Bărbatul nu este înclinat să se dăruiască exclusiv și integral bucuriei iubirii sau suferințelor procinuite de vreo nenorocire. În câmpul conștiinței masculine ceva iese în prim plan, altceva se retrage, dar nimic nu dispare, nimic nu-și pierde forța. Personalitatea femeii este expusă întodeauna pericolului dezintegrării în trăirile particulare și jertfirii de sine în nume de sine în numele unei astfel de trăiri. De aceea natura feminine este atât de legată de hipnoză și stări de posesiune. Isteria feminine este legată de această particularitate a naturii feminine și rădăcinile ei sunt metafizice. De aceste trăsături se leagă tot ce este înalt în femeie și tot ce este josnic în ea, faptul că natura ei este teribil de străină celei bărbătești. Femeia trăiește veșnicia altminteri decât bărbatul. Atitudinea feminine și masculine față de iubire sunt profund diferite. Femeia este adesea genial în iubire, atitudinea ei faț ăde iubire este universal, ea pune în iubire întreaga deplinătate a nature i sale și leagă toate speranțele sale de iubire. Bărbatul este mai degrabă talentat decât genial în iubire, atitudinea lui față de iubire nu este universal, ci diferențiată, el nu se dedică în întregime iubirii și nu depinde de ea în întregime. În stihia iubirii feminine exită ceva înspăimântător pentru bărbat, ceva amenințător și gata să înghită, ca oceanul. Cerințele iubirii feminine sunt atât de nelimitate, încât nu pot fi îndeplinite niciodată de bărbat. Pe acest teren să plămădește tragedia fără de ieșire a iubirii. Bărbatul caută în femeie frumusețea, frumusețea este ceea ce iubește el în ea, frumusețea este el însetat s-o adore, căci și-a pierdut fecioria. Dar frumusețea această rămâne exterioară pentru bărbat, în afara sa, el nu o primește înăuntrul său, nu o face părtașă la natura sa. Femeia este atât de gre ude iubit cu o iubire veșnică pentru că în iubire bărbatul crea să se închine unei frumuseț iaflate în afara sa. În cultul iubirii masculine este sădită divinizarea. Iar femeiea reprezintă arareori acea imagine a frumuseții căreia să i te poți închina, pe care să o poți diviniza. De aceea iubirea aduce bărbatului o atât de arzătoare dezamăgire, rănește în așa măsură prin neconcordanța imaginii femeii cu frumusețea feminității veșnice. Dar sensul supreme, mistic al iubirii este în închinare și în divinizarea femeii ca frumusețe aflată în afară, ci participarea la feminitate, în contopirea naturii masculine și feminine în chipul și asemănareaDomnului, în androgin.
Sensul iubirii nu se află în static rânduielii vieții, ci în dinamica mișcării vieții, în crearea unei alte vieți. Cei care vor să transforme iubirea în supunere nu știu ce fac. Căci asta înseamnă a transforma libertatea în necessitate, creația în adaptare, înseamnă a transforma muntele în șes. Iubirea nu poate fi reținută la șes, ea moare și se tranformă în altceva. În iubire nu există nimic static, nimic rânduitor. Iubirea este zbor, distrugând orice rânduială.
*
În iubirea-prietenie nu există acea teribilă întrăinare și teribilă atracție a obiectului care există în iubirea sexuală. În prietenie nu există această polaritate care atrage stihii opuse și nu există o atât de chinuitoare coexistență a iubirii cu ura. Taina sexualități ieste taina insufiecienței creatoare, a sărăciei care naște bogăție. Prietenia nu este o iubire deplină, ci fragmentară, ea nu conține taina ultimă a cuplului, dar se poate apropia de ea. Prietenia este o înaltă treaptă în ierarhia sentimentelor unificatoare, dar nu este cea mai înaltă și cea mai finală.
*
Iubirea sexuală, iubirea erotica este considerate profund, absolut distinctă de iubirea general-umană, de iubirea fraternal, de iubirea ”creștină”. Iubirea creștină nu a fost încă descoperită de umanitate în religia ispășirii. Descoperirea iubirii creștine cere un act creator. Ea cheamă la o uniune alta, nu a ”astei lumi”, a tuturor în umanitatea atotcuprizătoare a creștinismului, la uniunea tuturor în Duh liber și nu în natura necesară. Până astăzi umanitatea ceștină a cunoscut uniunea naturală, uniunea în adaptarea la necesitate. Întruparea bisericii în istorie a fost culturală și a împărtășit toate particularitățile culturii. În iubirea creștină universală, cuprinzând umanitatea întreagă, trebuie să existe același elan creator către o altă lume, aceeași diviziunea a chipului uman al fiecărui frate întru Spirit în Dumnezeu, care există în cel mai înalt grad în iubirea erotica. În iubirea creștină, nu cea de sticlă, nu cea abstractă, există refluxul erotismului ceresc, există o orientare către umanitate în ansamblul ei și către întreaga lume a energiei sexuale. Iubirea creștină depășește dezintegrarea păcătoasă a tuturor ființelor lumii, a tuturor fragmentelor lumii, a tuturor fragmentelor lumii prin uniunea pe un alt tărâm a tuturor. Căderea și dezintegrarea omului este legată de sexualitate. De sexualitate e legată și reunificarea finală. Numai în erotismul ceresc e absent plictisul a tot ce aparține lumii de aici, plictisul mortal al adaptării la necesitate. S-a încercat, în cursul unei îndelungate istorii, prefacearea iubirii creștine în plictisul adapătii la lumea de aici și această crimă era justificată prin mistica supunerii față de consecințele păcatului.
*
Este oare sufficient de clară legătura tainicp a iubirii cu androginia? Iubirea însemană redarea fecioriei pierdute – a Sofiei – omului. În androgonie se află descifrarea tainei că în Omul Absolut – Hristos nu exista viață sexuală vizibilă pentru noi, căci în chipul său nu exista dezintegrarea, generatore a viețiii noastre sexuale terestre. Prin iubire natura feminine înstrăinată se reunește cu natura masculină, se restaurează imaginea deplină a omului. Bisexualitatea naturală, deși desfigurată a fiecărei finite umane capătă prin androginie înțelesul său supranatural, mistic. În ndrogine produce interpătrunderea tuturor celulelor naturii feminine și masculine, adică topirea finală, extremă. Fiecare ceulă a finite umane este androgină, poartă în sine refluxul naturii divine. Iar uniunea masculinului și femininului trebuie să fie profundă, nu superficială. Taina finală a existenței androgine nu va fi niciodată deplin descifrată în limitele acestei lumi. Dar experiența iubirii erotice ne face părtași la această taină. Legătur iubirii erotice cu androginia este tocmai legătură cu personalitatea. Căci, în adevăr, orice personalitate este androgină. Androginia înseamnă completitudinea rstaurată a sexului în existența, asemănătoarre celei devine. În iubire trabuie să se dezvăluie nu taina feminității, nu taina masculinității, ci taina omului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu