Redirect de Timothy D. Wilson

     Redirect de Timothy D. Wilson este o carte a cărei laitmotiv este editarea narațiunii, adică metoda prin care oamenii care nu se confruntă cu probleme grave (precum anxietatea și depresia), își pot remedia problemele personale și sociale și să fie ceva mai fericiți.

Cartea respectivă este utilă pentru că oferă niște repere accesibile pentru o gamă variată de probleme și, valoroasă pentru că furnizează un soi de alfabetizare în domeniul tehnicilor psihologice. Autorul face o analiză a metodelor care au fost implimentate la scară mare în Statele Unite și au fost preluate și de alte state, dar s-au dovedit ineficiente în timp sau au avut efecte nefaste asupra participanților. De asemenea, face o trecere în revistă a metodelor care au dat rezultate bune, cu schimbări de durată. Concluzia la care ajunge Wilson este că tehnicile eficiente sunt întemeiate pe cercetarea psihologică bazată pe teorie, iar cele ineficiente sau nocive sunt bazate doar pe bun simț.

Tehnica editării narațiunii constă în relatarea/scrierea unor povești coerente despre evenimentele care ne supără sau îngrijorează și găsirea unui înțeles pentru acestea. Tehnica devine eficientă în condiția în care persoana reușește să adopte o oarecare distanță față de eveniment și să analizeze de ce a avut loc. Scopul constă în evitarea gândirii de tipul autoînfrângere și adoptarea strategiei fă bine, fii bun prin schimbarea propriului comportament.

Autorul identifică cele trei ingrediente cheie ale fericirii: sensul, speranța și scopul. Primul, ne ajută să înțelegem de ce în viață avem parte de lucruri rele. Cel de-al doilea, ne încurajează să fim optimiști (nu pentru că gândurile pozitive atrag prin magie lucruri către noi), ci pentru că optimiștii fac față mai bine adversităților. Cel de-al treilea, ne ajută să ne vedem protagoniști ce-și stabilesc obiective proprii și fac progrese în realizarea lor.

Surprinzător este că pentru a da un sens lucrurilor oamenii au nevoie de certitudine, chiar și în privința celor mai sumbre rezultate (spre exemplu, diagnostic de cancer), atunci acele persoane se adaptează și se recuperează mai ușor, pentru că nu mai rămân fixate pe acel gând și impactul acestuia dispare.

În cazul evenimentelor pozitive lucrurile stau invers, pentru a prelungi starea de fericire, nu trebuie să căutăm certitudini, ci să păstrăm misterul. În cazul dat exercițiul constă în a ne imagina ce ar fi fost dacă acel eveniment pozitiv nu s-ar fi întâmplat, și acesta va părea din nou surprinzător și special.

Cel mai esențial lucru în vederea atingerii stării de bine este a ne urmări obiectivele care ne dau un sentiment de autonomie, de eficiență și de îndemânare. Cercetările arată că persoanele care ajută pe alții sunt mai fericite decât cele care nu obișnuiesc să facă asta, adică urmarea principiului ”fă bine, fii bun”. Unii primesc gene mai zgârcite în ceea ce privește fericirea, alții îndură lovituri sub centură, dar putem întodeauna găsi latura pozitivă în tot ce ne e dat să îndurăm. Și nu în ultimul rând să dezvoltăm relații sociale.

De asemenea, autorul relatează despre pericolul cărților de self-help a căror secret constă în ”legea atracției”, care oferă sfaturi netestate științific, care pot duce la autoînvinovățire pentru eșecul avut și la evitarea tratamentelor care funcționează în mod real.

Tot aici găsim câteva sfaturi utile de parenting. Autorul relatează despre cât de dăunător este stilul parental intruziv, de control, care se soldează cu o autonomie redusă și o stare de bine scăzută la copii. Despre faptul că educația cu folosirea inadecvată a amenințărilor și recompenselor dă rezultate pe termen scurt, dar nu contribuie la internalizarea atitudinilor și valorilor dorite. Pentru a cultiva atitudini și valori sănătoase este important ca amenințările și recompensele să fie minime, dar suficiente, pentru a-i determina pe copii să aibă comportamentul dorit, dar nu atât de puternice încât copiii să considere aceste amenințări și recompense drept motive pentru care ei acționează într-un anumit fel. Astfel, dacă un părinte își dorește ca copilul său să internalizeze motivația de a fi bun, atunci în momentele în care acesta o dă în bară, ar trebui să-i eticheteze sentimentele ca fiind de vinovăție.

Laudele, de asemenea, trebuie să fie utilizate cu atenție, o laudă greșită ar putea transmite un set mintal rigid. Laudele potrivite sunt cele care încurajează efortul, dar nu talentele și abilitățile înnăscute.

În ceea ce privește reducerea delicvenței și infracționalității în rândul minorilor, autorul argumentează eșecul spectaculos al programelor scared straight (încurajare prin frică), care presupun vizite pentru adolescenții din categoria de risc pe la cimitire, morgi, pompe funebre. Participanții la astfel de programe au arătat predispoziție crescută pentru moarte prematură, crime repetate, alcoolism, boli mintale. Eroarea acestor programe constă în adunarea repetată în grupuri și tabere a tinerilor care sunt indirect etichetați ca fiind niște ”potențial delicvenți”, iar la vârsta lor părerea unui adolescent care se află lângă ei contează mai mult decât orice are de spus un tip în vârstă care le dă învățăminte bune.

Progamele de mentorat în care mentorii se întânesc individual cu copii aflați în situații de risc, în care se stabilesc scopuri privind îmbunătățirea rezultatelor școlare sau relației cu părinții, dar mai ales oferă afecțiune și prietenie, dau rezultate bune.

În vederea reducerii sarcinilor în rândul adolescentelor și a bolilor sexual transmisibile au fost implimentate o serie de programe de educație sexuală sau educație pentru viață care au dat rezultate nesemnificative. Puntul slab al acestor programe este că nu se axează pe înlăturarea cauzelor acestui tip de comportament, și anume, că aceste adolescente se simt înstrăinate și excluse social, ci doar pe efecte. Voluntariatul s-a dovedit metoda cea mai eficientă în diminuarea acestui fenomen pentru că conferă acel sentiment de implicare, de conectare, creează posibilitatea de a lega prietenii cu persoane de aceeași vârstă.

De asemenea, conform studiilor experimentale munca de voluntariat este metoda cea mai rezultativă în vederea diminuării agresiunii în rândul adolescenților, pentru că schimbă modul în care aceștia se văd pe ei înșiși, influențează calitatea prieteniilor, le dă sentimentul că sunt persoane eficiente și valoroase în comunitate.

Reducerea consumului de alcool, țigări și droguri presupune derularea unor sesiuni repetate care cuprind fațete multiple: ore dedicate abilităților de augestionare personală, abilități sociale, precum și informare despre diferite droguri și pericolele derivate din consumul acestora. Dar și aici calitatea prieteniilor are o importanță covârșitoare, dacă participanții au prieteni cuminți vor fi mai puțin susceptibili la aceste influențe, dacă prietenii sunt consumatori, atunci vor fi înclinați să facă la fel.

Campaniile bune privind prevenirea consumului de alcool sunt cele orientate să schimbe percepțiile adolescenților despre două norme sociale: ce cred că fac colegii lor (cât de mult beau colegii lor) și ce cred ei că aprobă colegii lor (cantitatea de alcool băut pe care egalii o găsesc acceptabilă). Dacă aceste campanii reușesc să corecteze percepția copiilor în legătură cu prevalența fumatului, băutului și consumului de droguri, aceste activități vor deveni mai puțin atrăgătoare.

Un alt aspect abordat în carte este amenințarea stereotipă care exercită efecte insidioase prin declanșarea unui ciclu vicios de gândire. Atunci când oamenii sunt testați în legătură cu o trăsătură asociată aparteneței lor la un grup (de exemplu, femeile au rezultate mai proaste la matematică decât bărbații, negrii sunt mai puțin inteligenți decât albii), acest lucru provoacă anxietate, îndoieli de sine, ruminații în timpul testării, iar epuizarea mentală le diminuează performanța. Având în vedere că noi toți suntem expuși riscului unei amenințări stereotipe, într-un moment sau altul, este important să ne amintim modalitățile de prevenire. Poate să ne fie de folos că performanța ține mai mult de munca grea decât de talentul înnăscut sau să ne amintim de valorile pe care le prețuim în viață și care nu au legătură cu stereotipul.

În concluzie, Redirect este cartea care poate fi utilă oricui pentru că ne învață să edităm narațiuni sănătoase despre noi înșine, despre relații și despre lume în general. Cartea furnizează o serie de tehnici și metode eficiente despre cum să devii un bun părinte și un bun profesor. Și mai ales, ne ajută să facem o delimitare clară între tehnicile care funcționează și cele care nu funcționează în vedere atingerii stării de bine, evitării riscurilor, educației eficiente.

August

 

S-a secerat tot ce s-a semănat.

Fructele pârguite capătă iz de alcool.

Puii au învățat bine zborul,

pot pluti pe bolta înaltă mai frumos ca părinții lor.

Înserările vin în fiecare zi mai devreme

amintind de noaptea când nimeni nu va mai putea să lucreze.

Greierii își freacă aripile tot mai energic

vrând ca ultimele reprezentații să fie de o virtuozitate sublimă.

Pretutindeni e miros de împlinire, de copt.

August nu e despre sfârșit,

August e despre trecere

Maiestuoasă

Regală.

Adevărul este de partea celor care tac și suferă, tac și rabdă...

”Adio, Europa!” este un mare roman ce onorează literatura română. Un roman ce merită să fie scos din uitare, citit, studiat. Un roman ce ne privește. Excepționalitatea acestei cărți se datorează unei vieți deosebit de încercate, marcate de terorizări permanente, un destin de un dramatism inegalabil. Romanul ăsta se narează cu strigăt. Aici sunt evocate adevăruri cutremurătoare, dure, incomode. O istorie ce ar fi putut fi împresurată cu plâns, dar eroul acesteia a ales râsul, iar pentru asta e pedepsit crunt, cu scop de anihilare. Nu le reușește, de aia metodele devin din ce în ce mai perfide. Iar sfârșitul acestei vieți e greu de povestit, se bocește, cu lacrimi fierbinți ce ard pe dinăuntru.

Un roman polivalent, trasfigurator, răscolitor. Din volumul II am ales câteva pasaje ce conțin simboluri deosebit de evocatoare.

 

Calul nu e inteligent ca un câine, e altfel; are noblețea și resemnarea sa stoică, o formă de istoricitate vecină cu sfințenia și martiriul. Dar ciudat, ceea ce era fantastic, de neuitat, sublim în felul său, mi s-a părut că niciun cal (în afară de cei împușcați) nu murea întins. Nu! Ci cabrat, cu gâtul, greabănul, capul încordate în sus. Într-o ultimă crispare – înainte de a-și da sufletul, trupul încerca o ultimă ridicare. Și în această postură nobilă și tragică îi înțepenea moartea, gerul îi îngheța după. Ochii le erau scoși de păsările răpitoare, dar carnea trupului le era tare ca cremenea. Ciocănită, suna ca marmura. Pe sute de kilometri, zeci de mii de asemenea cai înghețeți, în posturi de statuarie sculturală ce ar fi putut să facă concurență, mai mult: să facă să pălească toate frizele de pe toate Parthenoanele lumii. Nu existau doi cai să moară la fel. Fiecare, în clipa ultimei zvâcniri, își realiza forma de supremă frumusețe și mândrie.

 

În urmă cu o jumătate de secol, pe vremea când acest paltin era un băietan destul de tânăr, un nebun sau un disperat, cine știe de ce, a bătut în carnea copacului un piron de fier gros și lung. Ei bine, pironul nu a putut fi eliminat, copacul l-a închis în el, ca pe o rană. Un pădurar mi-a explicat că fiecare fibră din acest copac e, încă și astăzi, strâmbată de durere. Până și frunzele de sus știu de acest piron, celulele lor poartă însemnul acestei răni...

Fără îndoială, ceea ce vedeam – copacul, cuiul, rana – îmi transmiteau ceva. Dar nu-mi dau seama ce anume. O stare de vrajă și scufundare în vis, asemănătoare cu cea de acum, nu avusesem decât în copilărie, privind ore întregi focul aprins de tata când înnoptam în pădure sau când plecam după alune, rămâneam cățărat pe o stâncă, a râului ieșit dintre stâncile strâmtorii. Poate că și apa de atunci nu era o apă oarecare. 

Nimic în lumea asta nu e întâmplător, nimic nu este mut, lumea mi se pare într-adevăr acea lume de simboluri – de semințe, oglinzi, văluri – prin care spiritul și Marele Anonim își ascund tainele, tocmai ca să poată să ni le ofere, să ni le apropie, să ni le reveleze.

 

Peștera asta poate fi considerată ”buricul pământului”, le nombril cosmique, fiindcă totdeauna stăm în centrul unui cerc a cărui circumferință e pretutindeni și mijlocul nicăieri... Iată, acolo în fund e un stâlp: el simbolizează axa lumii. Bolta acestei peșteri e cerul înstelat, sub tălpile noastre se ascund tainele iadului. Lao-tze s-a născut într-o peșteră, Pitagora a meditat într-o peșteră, Iisus s-a născut și, mai apoi,  a fost înmormântat într-o peșteră. De aici El - și mulți alți inițiați – au coborât în infern, ca apoi, de acolo, să regăsească drumul spre absolut, spre supremul Bine.

 

Noi aici suntem victimele, ostaticii, prizonierii acestui război ce s-a declarat deja într-o mare parte a lumii, dar iată că noi suntem în măsură de a ști și de a fi experimentat faptul că cea mai umilă rugăciune, făcută cu dragoste și cu credință, te apropie de adevăr, mai mult decât zece laboratoare de fizică sau biologie,  decât o sută de sateliți sau un milion de matematicieni sau fzicieni amețiți de propria lor beție; nu are rost să vă demonstrez matematic că minus UNU (-1) este nu numai un grav simbol de perpendicularitate, dar și o primă condiție de mântuire, pentru orice individ sau popor ce a fost declarat a purta semnul minus pe umerii sigurătății sale în lume și istorie.

 

Și poate cel mai frumos lucru pe care l-am citit despre iubire:

”La noi, îmi spunea ea, și o auzeam și acum șoptindu-mi de aproape, la noi căsniciile se leagă din ochi, nu prin cuvinte. Oamenii se văd, se recunosc, se iau de mână. Nici un cuvânt despre dragoste, niciun jurământ. Se așază la casa lor, intră în griji, fac la copii, se închină, îmbătrânesc, încep să se uite spre munte, așteptând cu rost și chibzuință sfârșitul cel de obște. Cel mai frumos cuvânt de dragoste, ce se rostește sub șindrilele sau prunii ăștia, o singură dată în viață, ar fi: ”Bărbate, aș vrea să mor înanintea ta!...” Vezi paltinul acela tăiat? Pe sub pământ, rădăcinile îi sunt încă vii, el continuă a trăi încolăcit de rădăcinile celui netăiat. Se spune vreun cuvânt, e nevoie de vreo juruință? Nimic. Dragostea, la noi, aici, nu e chin, nici întrebare, nici reciprocă scurmare și pândă. Dragostea e tăcere, e umbră și vis. E mai-mult-decât-cuvânt: e noimă, rost, primire și trimitere; e muntele alb sub care vom plesni ca mugurii, într-o altă veșnicie...”

Recenzie publicată în revista Webcultura