Amintiri, vise, reflecții - C. G. Jung

 

Contribuția lui Jung la dezvoltarea psihologiei și psihoterapiei este neprețuită. El a dezvoltat conceptul inconștientului colectiv, în reprezentarea căruia (așa-numitele arhetipuri) a văzut sursa simbolismului universal, inclusiv miturile și visele. El a introdus termenii de „introversie” și „extraversie”. În opinia lui Jung, centrul personalității îl constituie „sinele” - efortul pentru individualitate. Scopul psihoterapiei, potrivit lui Jung, este realizarea individuației personalității. Acesta și-a aprofundat studiile și a influențat domeniile: culturologia, religiile comparate, mitologia. Jung nu neagă influența complexului de putere a lui Adler și complexul sexual al lui Freud, dar spre deosebire de Freud, el nu reduce totul la un singur factor.

Inițial, Jung a fost interesat de antropologie și egiptologie, a ales științele naturii pentru a studia, iar apoi s-a îndreptat spre medicină. A fost atras de spiritualism, a participat la câteva  sesiuni în timpul studiilor. Chiar înainte de examenele finale, el „a înțeles brusc legătura dintre psihologie sau filosofie și medicină”. A decis atunci să se specializeze în psihiatrie.

Visele, miturile, credințele religioase sunt toate mijloace de a face față conflictelor prin împlinirea dorințelor, așa cum relevă psihanaliza; de asemenea, sugerează o posibilă soluție la dilema nevrotică. Jung nu e mulțumit de interpretarea viselor ca varațiuni ale complexului Oedip, aici viziunea sa diferă semnificativ de cea a lui Freud, care, apropo, nu este nicidecum singura metodă de psihanaliză, întrucât o astfel de interpretare nu recunoaște perspectiva creativă a viselor. Jung însuși în repetate rânduri, sub influența viselor sale, și-a schimbat direcția vieții ca și cum visele ar fi avut caracter profetic. În memoriile lui Jung, aflăm că morții îl vizitează, sună din clopoțel, iar prezența lor este resimțită de întreaga sa familie. Nu întâmplător Jung a dezvoltat o tehnică de comunicare cu lumea mistică. El a descris, de asemenea, inconștientul individual și inconștientul colectiv. Inconștientul individual este o componentă puternică a sufletului uman. Pentru integritatea psihicului este necesar un contact stabil între conștient și inconștient. Inconștientul colectiv este comun pentru un grup de oameni și nu depinde de experiența individuală a persoanei. Inconștientul colectiv este format din arhetipuri și idei. Cel mai clar și deplin arhetipurile pot fi văzute în eroiii basmelor, miturilor, legendelor. În plus, fiecare persoană se poate întâlni cu arhetipuri în vise. Jung crede că există o anumită structură moștenită a psihicului care a evoluat de sute de mii de ani, ceea ce ne face să experimentăm și să implementăm experiența noastră de viață într-un mod foarte specific. Și această certitudine se exprimă în ceea ce Jung a numit arhetipuri care ne afectează gândurile, sentimentele, acțiunile.

În una din lucrările sale târzii, Carl Jung a propus o serie de tehnici psihoterapeutice care pot fi aplicate într-un cadru clinic. În special, metoda „imaginației active”. Pacientul este invitat să deseneze sau să picteze orice imagini care îi vin spontan în minte. Odată cu dezvoltarea personalității, schimbarea sinelui, înfățișării și gândurilor, se schimbă și desenele. Dorința pacientului de a transmite cât mai exact imaginea care îi apare, îl poate ajuta să-și manifeste ideile inconștiente. Jung crede că prin această tehnică pacientului i se oferă posibilitatea de a-și exprima fanteziile, și îi permite, de asemenea, să le folosească cumva.

Tratamentul cu metode jungiene urmează calea integrării componentelor psihologice ale personalității și nu doar atunci când se lucrează cu inconștient, așa cum este la Freud. Complexele, potrivit lui Jung, se manifestă nu numai coșmaruri, acțiuni eronate, uitarea informațiilor necesare, ci sunt și dirijori ai creativității. În consecință, ele pot fi exploatate prin artterapie („imaginația activă”) - un fel de activitate comună între persoană și trăsăturile sale, incompatibile cu conștientul său în alte forme de activitate.

În 1922, Jung a cumpărat o moșie în Bollingen și de-a lungul anilor a construit așa-numitul Turn acolo. Având în stadiul inițial aspectul unei locuințe de piatră rotunde primitive, după finalizarea turnului, a dobândit aspectul unui mic castel cu două turnuri, un birou, o curte împrejmuită și un debarcader. În memoriile sale, Jung a descris procesul de construcție ca o întruchipare în piatră a structurii psihicului.

Potrivit lui Jung, scopul final al vieții este realizarea deplină a „eu-ului”, adică formarea unui individ unic, irepetabil și integru. Dezvoltarea fiecărei persoane în această direcție este unică, continuă de-a lungul vieții și include un proces numit individuație. Cu toate acestea, Jung nu a fost singurul care a scris despre acest lucru. Aproape toți cei care nu au ajuns în abisul studiului întunecat al psihanalizei au văzut în personalitate abilitatea de a se dezvolta și de a crește, depășind anumite crize și nevroze.

Am avut ocazia să mă retrag într-o realitate magică în timp ce citeam, dar asta nu e tot. Înțelegerea lui Jung asupra magiei l-a separat de Freud și chiar de acei raționaliști jungieni cărora le e rușine de ezoterismul său. Jung încearcă să urmeze două căi și să-și facă psihologia atât raționalistă, cât și ezoterică.

Ce se întâmplă când ridici o patimă la nivel de normalitate?

 

Ce se întâmplă când ridici o patimă la nivel de normalitate? Apare nevoie de a reconsidera un întreg sistem de valori. De ce e grav? Pentru că ni se impun măsuri ce ne împuținează, ne sărcesc, ne limitează, doar cu scopul de a conferi legitimitate unui fenomen păgubos.

Parlamentul European adoptă o așa-numită limbă ”incluzivă”, care face referire la terminologia asociată dizabilității, LGBT, rasei, etniei, religiei. Apariția așa-numitei scrieri incluzive degenerate ne invadează viața de zi cu zi. Așa ajungem la situații absurde în care utilizarea termenului „lapte matern” este interzis în unele spitale englezești pentru a nu „răni persoanele transgender”, la fel ca utilizarea cuvântelor „tată” și „mamă” sunt puse în afara legii pentru a evita presupusa discriminare de gen. În Suedia, există acum toalete „neutre” pentru cei care nu se simt nici bărbați, nici femei. În Statele Unite, sportivii transsexuali născuți bărbați și transformați în femei pot concura în competiții feminine în ciuda concurenței neloiale incontestabile pe care aceasta o generează. Confidențialitatea aparține tuturor. Problema rezidă tocmai în faptul că susținătorii teoriei de gen au transformat intimitatea într-o luptă politică, sexualitatea în identitate și această identitate în revendicări comunitare.

Sfidând dovezile naturale, umanitatea nu este împărțită în sexe infinite, ci în două sexe: bărbat și femeie. Această diferență de gen reprezintă o permanență antropologică ireductibilă, chiar dacă reprezentarea virilității și feminității poate evolua în funcție de timpuri și culturi. Ceea ce scapă acestor activiști de gen este că diferența nu înseamnă ierarhie, că distincția nu implică discriminare. Egalitatea nu înseamnă confuzie sau anulare. Negând legal diferența dintre sexe, distrugem realitatea biologică în favoarea unui delir, care definește ființele ca o fabricație culturală. Aici ne duce actualul moft și asta în aplauzele parlamentarilor pentru corectitudinea politică.

Această luptă de gen este în realitate un produs pur al individualismului contemporan. Acest rege autoproclamat nu mai tolerează limitele impuse de natură. Refuză orice formă de patrimoniu istoric, cultural sau spiritual, vede în deconstrucția tuturor referințelor prețul glorios și necesar al emancipării, își plasează drepturile și dorința personală deasupra interesului colectiv și al coeziunii comunitare. Această deconstrucție atacă toate sferele societății: este în același timp legală, administrativă, culturală, familială, politică, educațională, filosofică. Consecințele sale nu vor cruța pe nimeni și nimic atâta timp cât adversarii săi preferă confortul tăcerii.

Și ca să ne lămurim de ce nu ar trebui să renunțăm la termenii de tată și mamă, vom analiza roluri celor două ființe în procesul de dezvoltare a copilului, roluri ce nu pot fi confundate.

Ambii părinți au un rol fundamental pentru ca copilul să devină o persoană completă. Rolul mamei și al tatălui sunt distincte și complementare. Mama oferă afecțiune, tatăl impune reguli. Mama trebuie să răspundă nevoilor copilului, oferindu-i tot ce are nevoie pentru o dezvoltare sănătoasă și armonioasă: alăptarea, îngrijirea fizică, realizarea conexiunii biologice, stabilirea unui stil individual de interacțiune cu copilul, realizarea conexiunii emoționale. Iar influența tatălui se răsfrânge asupra identității de gen, abilităților sociale, nivelului cognitiv și motivațional (tatăl este un factor de stimulare și încurajare), lingvistic (tații impun atenție și se exprimă într-un mod mai autoritar).

Conexiunea emoțională se realizează la câteva minute după naștere. Un nou-născut este capabil să rămână treaz în primele 30-40 de minute după naștere. În acest timp, el poate încerca să-și concentreze privirea pe chipul mamei și se pare că îi ascultă vocea. Un astfel de contact timpuriu dintre mamă și copil are o mare importanță psihologică în consolidarea legăturii dintre cei doi. Studiile arată că mamele care nu au fost separate de pruncii lor imediat după naștere, au manifestat mai târziu o afecțiune semnificativ mai mare, mai multă tandrețe și grijă, iar copiii s-au dezvoltat mai bine.

Relația mamă / copil  nu se aseamănă cu nicio alta. În persoana mamei copilul găsește o securitate emoțională de neegalat, ceea ce o face pe mamă să se comporte de parcă ar fi de neegalat. Mama are într-adevăr o putere exorbitantă.

Declinul social al figurii paterne s-a produs odată cu proclamarea egalității dintre femei și bărbați, iar asta a condiționat pierderea autorității tatălui. Conform lui J. Le Camus: „Hrana psihologică oferită de tată este autoritatea”.

Importanța relației timpurii tată / copil, se explică prin faptul că tatăl este un facilitator al procesului de separare-individualizare care are loc în cadrul relației mamă / copil. Poziția de exterioritate a tatălui (în raport cu diada mamă / copil) i-ar permite copilului să experimenteze relația cu tatăl său ca neambivalentă, dar de susținere, deoarece reprezintă o alternativă la lumea simbiotică a mamei, care prezintă riscul de asimilare și regresie. Din punct de vedere intrapsihic, tatăl are un rol fundamental în construcția și organizarea ego-ului: susține munca de organizare, diferențiere și integrare, astfel încât copilul să se poată elibera de mamă. Tatăl ar fi dovada vie că este posibil să ai o relație strânsă cu mama, păstrându-ți în același timp propria autonomie.

Din perioada prenatală, fătul (de la 5 luni în uter) sensibil la stimuli sonori și tactili dă semne că îi percepe într-un mod diferit pe cei care vin de la tată său cei care vin de la mama sa. Mesajele vocale, tactile și chinestezice adresate bebelușului au o calitate „psiho-senzorială” diferită în funcție de faptul dacă provin de la tată sau de la mamă. Bebelușul percepe foarte devreme această diferență de textură a pielii, consistență musculară, tonul vocii, conexiunea care există între tatăl său și mama sa: aceste două surse afective se referă la două „modele de stimulare neredundante” pe care pruncul le percepe fără a le confunda. În acest fel, copilul este expus din start la două tipuri de „relații afectiv-corporale”, două moduri de comunicare non-verbală, două scheme de limbaj.

În ceea ce privește ierarhia atașamentului, studiile arată că copiii o preferă pe mamă, dar dacă tatăl este prima figură care manifestă grijă, îl vor prefera pe tată: de fapt, ei se atașează preferențial de prima figură grijulie, indiferent de părinte. Cu toate acestea observăm că, în cursul celui de-al doilea an de viață, interesul pentru tată crește semnificativ și acesta se manifestă mai ales prin joc. Încă din primul trimestru de viață, tații sunt diferiți de mame: sunt mai stimulatori și mai jucăuși, în timp ce mamele caută să-și calmeze și să-și aline copilul. Astfel, copiii își percep mama ca o sursă de bunăstare și securitate și își preferă tatăl ca coleg de joacă. Având în vedere bazele adaptative ale atașamentului se diferențiază doi poli: un pol de securitate oferit preferențial de mamă și un pol de exploarare sau ”activare” (deschidere către lumea exterioară) asigurat în special de tată. Rolul activator al tatălui răspunde la nevoia copilului de a căuta stimuli de intensitate ridicată, la nevoia de a depăși și de a învăța să își asume riscuri. Pe scurt, îl încurajează să exploareze și astfel să își dezvolte autonomia. De asemenea, funcția de activare poate fi înțeleasă și ca „declanșarea mecanismelor de reglare a emoțiilor stârnite de confruntarea cu noutatea”, permițând astfel copilului să se îndrepte spre necunoscut, să-și dezvolte abilitățile sociale. O relație de activare oferită de tată este mai interesantă în ceea ce privește stimularea pentru copil, la fel cum o relație de securitate oferită de mamă este mai eficientă din punct de vedere al confortului. Fiecare dintre aceste două elemente constituie componente ale atașamentului părinte / copil.

Pentru formarea unui psihic sănătos, e necesar ca copilul să fie integrat în cadrul relației mamă / tată, astfel încât să nu simtă sentimentul de excludere. Aceasta este funcția conjugalității părinților. Acest triunghi psihic și interacțional se formează în perioada prenatală: tatăl conturează specificul funcțiilor sale din poziția de exterioritate în cadrul diadei mamă / copil. Tatăl îndeplinește nu doar funcția de separare și diferențiere, dar în același timp de consolidare și îmbunătățire a relației mamă / copil.

Nu putem reduce relația tată / copil la o relație de tandrețe reciprocă, există o dimensiune simbolică legată de triangulare. Deoarece tatăl este bărbat, el i se adresează copilului într-un mod mai complex, cerându-i să fie mai clar și mai precis în exprimările sale decât îi cere mama, îl provoacă și îl lasă să găsească singur soluții la probleme etc. Cu alte cuvinte, fiecare părinte este unic și reprezintă un alt gen. Această diferență tată / mamă are o funcție simbolică: aceea de a introduce copilul în universul masculin și în universul feminin, ale cărui moduri de funcționare îi aduc influențe diferite și complementare în toate sferele dezvoltării sale.

Și apoi eliminarea unor cuvinte înseamnă sărăcirea limbajului, se reduce din frumuseția și nuanțele de exprimare, ceea ce generează ambiguități, mai ales în cazul unor cuvinte foarte uzuale și cu semnificații deosebite. Și unde mai pui că ar trebui să renunțăm la o valoroasă moștenire literară, care ar deveni brusc desuetă. Și atunci ce implicații sufletești ar mai avea  versurile vierene pentru un individ străin de termenii de mamă și tată?

Înfiorat spun mamă şi tată

De parcă îmi văd părinţii

Prima dată.

Ca un copil

Aştept dimineaţa,

Până la lacrimi

Mi-e dragă viaţa.

    Material publicat în revista Atitudini

Jurnalul Satanei de Leonid Andreev

 

Leonid Andreev este probabil unul dintre cei mai înfricoșători scriitori de la începutul sec. XX. Istoria sa de viață constă dintr-o serie de evenimente - în mare parte - deformate, complicate, controversate. Scriitorul a întrecut în multe privințe societatea în care a trăit, el cumva a presimțit revoluția, fracturarea condiției umane, poetica teribilă a păcatului. Andreev a fost un exilat care nu și-a putut găsi liniștea când a început revoluția bolșevică, pe care a repudiat-o. Iar viitorul îl prevedea din ce în ce mai sumbru, prevestea apropierea catastrofei. 

Ultima iubire a scriitorului a foșnit precum o rochie de moar a unui secol dispărut pentru totdeauna, irepetabil precum imperiul care a apus. Ultimul său roman, de fapt, neterminat, este Jurnalul Satanei. El își amintește evenimentele din perioada fericită a vieții sale, când în 1917 nu se întâmplase încă nimic, dar în atmosferă se simțea apropierea a ceva iminent, ca înainte de furtună, când aerul devine sufocant, când respirația se întețește, când norii se adună și acoperă tot cerul.

El și-a imaginat, cu mult timp înainte de apariția romanului ”Maestrul și Margarita”, pe Satana, care apare de niciunde pentru a vedea lumina, intrând în pielea unui miliardar, pentru că satana și banii sunt concepte inseparabile. Miliardarul american moare în floarea vârstei, de parcă ne-ar spune – ”nu adunați comori pe pământ, trăiți pentru a iubi”. El se pomenește în orașul iubit al scriitorului, în Roma estivală, unde nopțile sunt învăluite în farmecul pietrelor, unde pretutindeni plutește iubirea, pasiunea, muzica. Iar acest Satana se strecoară printre arcuri, simte respirația acestui oraș antic, îndreptându-se spre marea întâlnire a vieții sale, întâlnirea cu omul. Și apare acest om pe nume Toma Magnus, iar în casa lui locuiește cea mai minunată femeie din cele rămase pe pâmânt, care are un nume biblic – Maria. Atunci când miliardarul vizitează Roma, el nu se dezamăgește precum profesorul Woland din romanul lui Bulgakov, el se îndrăgostește de Maria, care se dovedește mai crudă, mai vicleană, mai lipsită de suflet decât însăși Satana. Satana întreține conversații îndelungate cu presupusul ei tată despre cum să facă omenirea fericită, să înțeleagă nevoile oamenilor, să construiască o nouă catedrală în San Francisco, orașul său de proveniență, să doneze bani în scopuri caritabile sau să facă astfel încât să nu mai fie războaie. 

Dar Magnus îi spune că omenirea moare, omul s-a compromis, îl caracterizează micimea, este needucat, nici să iubească nu e capabil. Și deci, acum nu e nevoie de binefăcători. Acum e nevoie de război și eșafoduri care vor nimici pentru todeauna specia asta dedată păcatului, jocului, delapidărilor, creditelor. La scurt timp, Satana înțelege că a venit pe pământ întrupând răul suprem, dar a găsit pe pământ infinit mai mult decât putea presupune: cruzime, ură, înșelăciune, răutate, ipocrizie. Iată doar câteva din păcatele care clocotesc în casa acestui cetățean.

 Când miliardarul se îndrăgestește de Maria, când vrea să fie doar cu ea și să rămână pentru todeauna pe pământ, să se retracteze de rău, el înțelege că a fost înșelat, miliardele le-a cedat lui Toma Magnus, care de fapt nu e tatăl Mariei, iar Maria e o desfrânată ordinară. Satana s-a înșelat, răul universal s-a dovedit mai eficient decât ceea ce aducea el omenirii.

Recenzie publicată în revista Webcultura