via neroditoare

 

Pe o coastă mănoasă o vie de bun soi crește,

de un trainic gard împrejmuită era,

în mijlocul ei un turn măreț se ridica,

pentru zdrobirea rodului ei un teasc se găsea.

Stăpânul ei la roade bogate se aștepta.

Ea, în schimb, doar aguridă făcea.

”Fiți judecători între mine și via mea!

zisa El spre norodul dinaintea Sa.

Ce se putea face și n-am făcut Eu pentru ea,

ca în loc de sturguri aguridă să dea?

Știți cum mă voi purta cu via mea?

Gardul ce o ocrotește îl voi strica.

Turnul ce o veghează îl voi dărâma.

Vrăjmașii în picioare o vor călca.

Distrugere și pustiire va afla.

Nu se va mai săpa, nici nu se va mai curăța,

nici ploaie peste ea nu se va mai vărsa.

Lumina ca o noapte se va întuneca.”

 

Poporul înțeles-a că despre el se vorbea.

Inimile lor începuseră a se tulbura,

căci El dreptate de la ei  nădăjduia,

neîntinat și  fără păcate îl voia,

dar în loc de acestea, iată: răzvrătire afla.

Duhul avuției și stăpânirii îl subjuga.

De băuturi îmbătătoare se înfierbânta,

Cu ospețe, muzică și vin se amețea,

iar lucrul mâinilor Sale în seamă nu le lua.

Robia fără să bage de seamă îi aștepta.

Mai-marii de foame se vor dărâma.

Gloata de sete se va usca.

Gura iadului peste măsură se va căsca.

Mărirea, gloata și veselia acolo vor cădea.

Capul omului muritor se va pleca,

Priverea celor mândri va scăpăta.

Din ale lor mănoase locuri strănii se vor sătura.

Înțelepții lumii cu cei nebuni se vor număra.

Nelegiuitorii celor drepți se vor condamna,

ca pleava și cenușa se vor spulbera.

Precum paiele și iarba în foc se vor termina.

Cadavrele lor ca gunoiul se vor arunca.

Căci El e mare și sfânt prin dreptatea Sa.

 

Pentru un alt norod steagul îl va ridica.

De la capătul pământului îl va chema.

Iar acesta spre poporul nelegiuit se va îndrepta.

Nimeni nu va obosi, nu va păgubi, nu va dormita.

Copitele caiilor lor ca cremenea vor rezista.

Căruțele lor ca furtuna vor înainta.

Săgețile și arcurile lor pe nimeni nu vor cruța.

Poporul nevrednic la pământ se va arunca,

Întunericul întocmai ca o noapte se va lăsa,

iar zorile niciodată nu le vor mai vedea.

Starețul Ambrozie de la Optina de John B. Dunlop

 

 Sfântul Ambrozie a fost și este recunoscut ca un mare părinte spiritual și un om de rugăciune în întreaga Rusie și peste hotarele acesteia. Faptul că el a fost multă vreme duhovnicul marelui scriitor Dostoievski l-a făcut celebru pe toate meridianele lumii. El este Starețul Zosima din romanul Frații Karamazov, mare personalitate bisericească plină de înțelepciune și sfat duhovnicesc.

 

 Se spune în Evaghelie: ”La ce servește omului să câștige lumea întreagă dacă își va pierde sufletul său?” Vezi cât este de prețios sufletul omului? El este mai de preț decât lumea întreagă, cu toate comorile și binecuvântările ei. Dar este înfricoșător a gândi cât de rău înțelegem valoarea sufletului nostru nemuritor. De corp ne îngrijim noi de dimineață până seara, de acest corp care va fi lăcaș viermilor și tristul nostru sicriu! Dar la sufletul nostru nemuritor, de ceea ce Dumnezeu are mai prețios și iubește mai mult în întreaga Sa zidire, la acest chip al Slavei Sale și al Măreției Sale, dacă gândim odată pe săptămână.

Da, se închină trupului anii cei mai înfloritori, dar pentru mântuirea veșnică a sufletului său, așteaptă să devină un bătrân ramolit spre a-i consacra ultimele clipe. În fiecare zi, este prăznuit trupul cu cupe dând pe dinafară și cu feluri de mâncăruri scumpe, ca la masa unui bogat, iar sufletul de abia dacă mai poate primi firimiturile cuvântului dumnezeiesc pe pragul casei lui Dumnezeu. Trupul este spălat, îmbrăcat, netezit, împodobit cu toate comorile naturii și artei; dar sufletul nostru cel prea iubit, mireasa lui Iisus Hristos, moștenitorul cerului, rătăcește ici și colo, epuizat, în zdrențe, ca un cerșetor mzerabil care nu primește pomană.

Trupul nostru? Nu poate suporta cea mai mică pată pe față, puțină murdărie pe mâini sau veșminte cârpite; dar sufletul, acoperit de murdării din cap până în picioare, nu face decât să cadă în mlaștinile și viciile păcatului și să înmulțească pe haina sa peticile, în loc să îmbrace una nouă!

Pentru bunăstarea trupului, s-a recurs la distracții și plăceri variate; pentru el, se văd adesea familii întregi alergând spre ruină; pentru el, omul se pregătește adesea spre tot felul de greutăți. Dar sufletul, sărmanul este prea mult dacă are dreptul la o oră duminica, pentru a asculta dumnezeiasca Liturghie, abia dacă are câteva minute spre a se ruga dimineața și seara. El nu ajunge decât cu greu să dea de pomană o monedă de câțiva bănuți, și iată-l satisfăcut de sine; cât despre pomenirea morții, nu lasă să-i scape decât un suspin, oh, de altfel fără nici o ardoare!

Pentru sănătatea și buna așezare a trupului, se schimbă aerul și reședința, se cheamă doctorii cei mai competenți și mai îndepărtați, se face dovadă de reținere de la mâncare și băutură, se iau medicamentele cele mai amare, se merge până la a se tăia în bucăți și a se arde în foc; dar pentru mântuirea sufletului, pentru a ocoli ispitele, pentru a ne depărta de molipsirea păcatului nu se face nici cel mai mic pas. Rămânem în aceeași atmosferă, în aceeași rea tovorășie, în chiar casa păcatului, și ne păzim bine să nu găsim un doctor de suflete. Alegem totuși unul? Este un necunoscut și un neexperimentat de care ascundem cele cu care ne lăudăm în societate, și care sunt deja cunoscute în cer și pe pământ.

Când trupul este mort, se aud atunci plânsete și tânguiri; dar când sufletul este trimis la moarte printr-un păcat de moarte, cea mai mare parte din vreme nu facem nci un caz.

Astfel noi nu cunoaștem valoarea sufletului noastru, ci asemeni lui Adam și Evei, noi îl predăm pentru a dobândi ceea ce ni se pare a fi un fruct nemiapomenit.

Dar pentru ce, cel puțin, nu plângem ca Adam și Eva. Lacrimile celor care și-au pierdut sufletul trebuie să fie mai amare decât ale lui Ieremia, când tânguindu-se pentru situația dezastruoasă a pământului părinților săi striga: ”cine va schimba capul meu în fântână, și ochii mei în izvoare de lacrimi?” (Ier. 8, 23).

Toți, sau cei mai mulți, ne preocupăm să dobândim benecuvântări, dar din nefericire este vorba cel mai adesea de binecuvântări pământești și vremelnice și nu de binecuvântări cerești.

Uităm că binecuvântările pământești sunt trecătoare și că nu pot fi reținute, pe când binecuvântările cerului sunt veșnice, nesfârșite și de neînstrăinat.

Doamne, o Prea Milostive! Ajută-ne să defăimăm tot ceea ce este trecător; fă-ne să tindem numai la ceea ce este trebuitor pentru mântuirea sufletelor noastre.”

Starețul Antonie, de sfânta pomenire, zicea: ”Noi nu vom putea să ne odihni, decât când se va cânta deasupra noastră: Cu sfinții odihnește Hristoase...”Așa este viața pământească a omului, agitată și plină de dureri. Dar dacă privim aceste dureri creștinește, ele ne vor părea atunic ca o mângâiere. Da, durerile și bolile ne sunt prețioase, căci ele ne fac să ne câștigăm viața veșnică cerească, fericirea veșnică, lumina și veselia nemărginită. Așa că ar trebui să avem numai un singur lucru în inimă: să le suportăm fără a ne plânge”.

Viața creștină este nedespărțită de necazuri, după cum Domnul a spus-o: ”În lume necazuri veți avea.” De altfel, binecuvântări și dulcețuri nu ne sunt făgăduite decât pentru viața viitoare, dacă am suportat cu cunoștință și smerenie necazurile potrivit celor scrise în Faptele Apostolilor: ”Prin multe necazuri se cade să intrăm în împărăția cerurilor.” Și Sfinții Părinți ne învață că în viața duhovnicească, ca fel ca și în ciclul naturii, nu este o continuitate monotonă, ci dimpotrivă, transformări: o vreme pentru necaz, o vreme pentru mângâiere, o vreme pentru luptă, o vreme pentru mijlocire, etc. De asemenea Părinții numesc ceea ce ne duce în afară de această cale ”partea lupilor” (lupii sunt gândurile). Când te rogi, poate ai încercat o bucurie, lacrimi și oarecare simțiri interioare, și tu le-ai atribuit, dacă nu harului, cel puțin oarecărui lucru bun care place lui Dumnezeu, și aceasta te-a odihnit. Totuși după Sf. Ioan Scărarul, nu trebuie să crezi lacrimilor care vin înainte de curățirea de păcate și chiar trebuie să le ai de rele când acestea sunt hohote sau lacrimi în care se amestecă slava deșartă și mânia. Și același Sfântul Ioan Scărarul scrie încă: ”Alungă asemenea bucurie cu mâna smereniei, și nu te lăsa amăgit, de frică să nu primești lupul în locul păstorului.”

Forţa caracterului şi viaţa care dăinuie de James Hillman

Veacuri de-a rândul, anii târzii ai vieții au fost asociați nu cu apropierea morții, ci cu vitalitatea și caracterul. În general, bătrânii nu erau văzuți ca șchiopătând anevoie spre ușa morții, ci priviți ca tezaure trainice de obiceiuri și legende, paznici ai valorilor locale, experți în meșteșuguri și deprinderi, voci prețuite în sfatul obștii. Ce conta era forța caracterului, dovedită de numărul anilor de viață.

La ce servește îmbătrânirea? Care să-i fie rostul? Întrebările acestea te izbesc brusc în toiul existenței și nu doar după instalarea suspect de americanei ”crize a vârstei de mijloc”. Criza aceea amestecă două frici: înaintez în vârstă, dar înaintez oare și în ceea ce sunt cu adevărat? Nu e pierderea putinței, ci pierderea iluziei.

Concepția rigidizată potrivit căreia suntem niște simple alcătuiri fiziologice și, ca atare, a ne gândi la noi înșine se poate reduce la a ne gândi la corpurile noastre. Concepția aceasta ne domină; devenim victime ale îmbătrânirii.

Jugul sub care te afli cu adevărat este cel al caracterului. ”Soarta unui om este caracterul său”, spunea Heraclit la începuturile gândirii occidentale. Nu, dragă Napoleon, nu geografia; și nu, dragă Freud, nici anatomia. Caracterul guvernează – inclusiv asupra fiziologiei. James Hillman susține, cât de apăsat și stăruitor ne mai stă încă în putere, că moștenirea genetică ne este modelată, în tiparul său unic, de către caracter – acea alcătuire specifică de trăsături, ciudățenii, desfătări și loialități, acel personaj identificabil care ne poartă numele și istoria, plus o față care oglindește un ”eu”.

Din clipa în care psihanaliza a explicat rolul ”fixației” și al ”stagnării” în dezvoltarea caracterului și al ”tulburărilor de caracter” din copilărie, însăși ideea de caracter s-a fixat asupra copilăriei. Psihologia și-a întors privirea înapoi în timp ca să studieze dezvoltarea caracterului, neglijând realitatea evidentă că la cei mai mulți dintre noi acesta își revelează forța modelatoare mult mai târziu. Căpătăm trăsături caracteristice pur și simplu dăinuind în timp. Felul cum îmbătrânim, tiparele pe care le aplicăm periodic și stilul imaginii noastre arată caracterul în deplina acțiune. Pe măsură ce caracterul revelează înaintarea în vârstă, înaintarea în vârstă revelează caracterul.

Viziunea optimistă și cea pesimistă au în comun aceeași premisă: bătrânețea înseamnă boală. Acesta este ”purul adevăr”. Fie că o depășești sau îi sucombi, bătrânețea este prin natura ei solitară, săracă, degustătoare și mult prea lungă. Ne și vedem prizonieri ai penuriei, debarcați într-un azil sărăcăcios, demenți, muți și urât-mirositori, așteptând sfârșitul.

Principala patologie a vârstei înaintate este ideea noastră despre vârsta înaintată. Propria-ți tinerețe și o cultură care-și derivă ideile din tinerețe îți pot face bătrânețea morbidă. După 50 sau 60 de ani, începe o altă terapie – terapia ideilor.

Îmbătrânirea a devenit frica majoră a generației recente. Se cheltuiesc sume enorme pentru a descoperi cauzele îmbătrânirii și pentru a-i ține pe loc apropierea. Și totuși, bătrânețea avansează într-o progresie constantă. Perena luptă de clasă dintre cei care au și cei care n-au, în noul secol, devine Vârsta împotriva Tinereții.

Cartea lui Theodore Roszac, America the Wise, privește cu încredere în viitor spre triumful bătrânilor. Prin simplul fapt că sunt atât de numeroși, ar putea revoluționa societatea, împingând-o dinspre capitalismul prădător și exploatarea mediului spre ”supraviețuirea celui mai blând”.

Războiul lui J. Hillman este cu modurile de gândire condiționate care prevalează în psihologie și, ca urmare, și în felul cum gândim și simțim ceea ce suntem. Dintre aceste condiționări, niciuna nu este mai trainică decât convingerile care strâng mintea și inima în menghina științelor pozitiviste (dominate de genetică și computere), a economiei (capitalismul închinat profitului) și a credinței neclintite (fundamentalismul). Ideea de caracter le este străină tuturor celor trei.

Bătăile de cap, impedimentele și temutele simptome ale anilor târzii își schimbă semnificația pe măsură ce le descoperim rostul. Pe tot parcursul  ”Plecării” ca parte din această carte și al plecării ca parte din viață, avem de însoțit o idee: caracterul capătă înțelepciune din trup.

Caracterul durează pentru că este structura portantă pe care mult prea adesea o resimțim ca pe o povară. ”Nu mă pot schimba; așa sunt eu, ăsta sunt eu.”

Un mic avertisment: deși dăinuim cel mai mult rămânând fideli formei, forma aceea poate să nu fie puternică sau dreaptă sau adevărată. Un caracter structurat nu este unul neapărat legat laolaltă prin virtuți morale; tiparul său poate fi unul facil, nestatornic, chiar corupt. Dar și acest lucru formează un destin. Integritatea nu înseamnă fălci de granit. Un filigran este și el un tipar; un castel de cărți de joc este și el o structură. Ideea de integritate nu cere decât să fii ceea ce ești și nimic mai mult.

Progresul micșorează valoarea bătrânilor. De asemenea se crede în general că societățile relativ tradiționale (Bangladesh, India, Nigeria) acordă mai mult respect vârstnicilor, decât cele relativ moderne (Chile, Argentina, Israel). Prin urmare, importanța vârstei înaintate este în raport invers proporțional cu progresul. Dar acest clișeu nu este verificabil în unele societăți foarte tradiționale, ”arhaice”, unde gerontocidul este o cutumă, și nu se verifică nici în societăți moderne ca Irlanda și Rusia, unde bătrânii sunt priviți cu multă considerație.

Stima față de bătrânii este mai puțin o funcție a modernizării, cât a vitalității tradiției care păstrează legătura cu altă lume, una invizibilă, indiferent dacă prin religie, cutumă, superstiție, folclor, sau prin intermediul vorbirii poetice obișnuite. Atât în Irlanda, cât și în Rusia, poezia înflorește.

Nu atât bătrânețea ca atare, cât abandonarea caracterului, cea care condamnă anii târzii la urâțenie. Nu ne putem închipui frumusețea îmbătrânirii, pentru că nu ne uităm decât prin ochii fiziologiei. Cum spunea Aristotel: ”Frumesețea sufletului este mai greu de văzut decât frumusețea trupului.” Fără ideea de caracter, bătrânii nu mai sunt altceva decât oameni diminuați și deteriorați, iar longevitatea lor este o povară pentru societate. (Bugetul federal al cheltuielilor cu cetățenii peste 65 de ani este de cinci ori mai mare decât cel al cheltuielilor cu minorii sub 18 ani, din care mare parte se duce pe detenția juvenilă, prevenirea infracționalității și întreținerea în închisoare, mai degrabă decât pe trebuințele de bază ca mâncarea, educația și adăpostul.) Preocuparea pentru bătrânii neputincioși ne-ar împiedica să-i vedem pe tinerii dezavantajați. Bătrânii au devenit decrepiți în mintea noastră și în sensul societal al cuvântului, cu mult înainte ca ei să fie muribunzi fizic.

Oare nu îi facem pe bătrâni să fie ”decrepiți”, prin aceea că nu atribuim roluri tradiționale pentru ei? Devin ei disfuncționali din cauză că noi nu avem funcții pentru ei? Productivitatea este un criteriu prea îngust pentru utilitate, iar neputința o noțiune prea incomodă a neajutorării. O femeie bătrână poate fi utilă pur și simplu ca persoană prețuită pentru caracterul ei. Aidoma unei pietre pe fundul apei, poate să nu facă nimic altceva decât să stea nemișcată și să nu-și părăsească locul, dar râul trebuie să țină cont de ea și să-și modifice curgerea din cauza ei. Un bătrân, prin simpla lui prezență, joacă un rol ca personaj în drama familiei și a cartierului său. Bătrânul trebuie luat în considerare, iar tiparele ajustate, pur și simplu pentru că el este acolo. Caracterul/ personajul lui aduce însușiri particulare fiecărei scene, adăugând complexitate și profunzime intrigii piesei, prin aceea că reprezintă trecutul și pe cei morți. Când toți vârstnicii sunt îndepărtați și duși în comunități de pensionari, râul curge mai uniform spre casă. Fără stânci în cale. Și cu mai puțin caracter.

Din moment ce nu vârsta, ci caracterul este de blamat pentru intensificarea ciudățeniilor din anii târzii, atunci efortul de prelungire ar trebui să se concentreze pe cauza principală, pe forța caracterului, mai degrabă decât pe ”aritmetica” longevității. Când ne împingem mintea și trupul să sară prin cercurile și rigorile prelungirii, ratăm ținta.

Astăzi biologia moleculară și nanotehnologia – manipularea materiei vii la un nivel infinitezimal – deschid calea. Primul țel în cercetarea longevității a fost acela de a aborda bolile cu metode mereu mai minuțioase și la o scară mereu mai minusculă.

Victoria asupra bolii nu e decât primul obiectiv. Proiectul următor este reîntinerirea, prelungirea vieții prin inversarea procesului însuși al îmbătrânirii. ”Ne trebuie un mod care să ne permită să devenim mai tineri, mai sănătoși și mai vigurași; un mod de a da ceasul înapoi, astfel încât să ne putem zbengui în splendoarea tinereții timp de secole, nu doar decenii”, găsim scris într-un editorial din revista Life Extension, care își seduce cititorii prin exprimarea unei dorințe universale.

Directorul pentru tehnologie al corporației Netscape face și el niște previziuni:

Multe dintre lucrurile pe care oamenii le fac nu vor mai fi necesare când materia va putea fi organizată arbitrar... Intrăm în tot felul de chestii bizare. Nemurirea. Nu există niciun motiv fundamental care să facă ireversibilă descompunerea structurilor celulare. Nu există niciun motiv care să facă moartea imposibil de evitat. Nu există niciun motiv pentru care moartea să nu poată fi în totalitate reparată, nu există niciun motiv pentru ca tu să nu-ți poți proiecta exact corpul pe care ți-l dorești.

După ce tipar sau model ți-ai proiecta, mai exact, corpul pe care ți-l dorești? Păpușa Barbie? Rombo? Hercule? De ce nu Socrate cel chel și cârn, de ce nu enorma Amy Lowell, de ce nu Toulouse-Lautrec cel cu ”deficit de statură”, de ce nu Emily Bronte cea moartă la 30 de ani sau Sylvia Plath, ale cărei chinuri au încetat la 31; de ce nu Franklin Roosevelt sau Stephen Hawking; sau bolnavul Nietzsche, bolnavul Shubert, bolnavul Schumann, bolnavul Chopin: atât de mulți au rezistat admirabil, deși corpul i-au privat de longevitate.

Oricât de înapoiată tehnologia, vechii greci măcar știau ce nebunească e dorința nemuririi și au meditat la complexitatea acestei năzuințe.

Curiozitatea cu care iscodim viețile altora ne extinde nouă viața. Nu înseamnă participare, înseamnă să asculți cu dibăcie. Persoana cealaltă este un izvor de vitalitate, care se transfuzează în sufletul tău, dacă poți să o provoci cu felul în care asculți. Ascultarea celuilalt slăbește chingile preocupărilor pentru propria persoană. Toate acestea extind o viață în jos și în afară, dincolo de hotarele ei, și o desfac din cătușele atașamentului la o identitate personală, caracterul eliberat de lacomul tiran, Eul.

Cu cât mai departe în istorie poți ajunge, cu cât mai departe în jos la ceea ce este mai vechi decât tine și mai jos decât tine, și cu cât ajungi mai departe în afară spre ce nu ești tu, cu atât ți se extinde viața. Longevitatea a fost eliberată din capsula timpului. O durată mai mare care este o durată nesfârșită, fiindcă nu are loc de oprire.

Accesul la caracter se obține prin studierea imaginilor, nu prin examinarea moravurilor. Absența acestui gen de studiu este notorie în viața de zi cu zi. Băiețașul care și-a omorât colegii de școală era un puști atât de liniștit și bine-crescut; pe ucigașul în serie abia dacă l-ai observat și părea să fie ca tot restul lumii; bona care i-a abuzat pe copiii primiți în grijă era atât de promtă, de ordonată și de politicoasă. Concepția noastră îngrădită despre caracter restricționează ceea ce suntem în stare să vedem la oameni.

Tot ce tebuie să facem este să ne ținem de imagine, să îngăduim complicațiile ei să ne intrige și să abandonăm ideile superficiale despre caracter ca fiind suma obiceiurilor, virtuților, viciilor, idealurilor.

În societatea noastră hiperpsihologizată, testarea psihologică se substituie acestui ochi antrenat și îi împiedică dezvoltarea. În loc să privim, testăm; în loc de revelația imaginativă, citim recenzii; în loc să intervievăm, inventariem; în loc să ascultăm povești, calculăm scoruri. Psihologia pleacă de la premisa că poate dibui un caracter prin sondarea motivațiilor, a reacțiilor, a opțiunilor și a proiecțiilor. Folosește concepte și numere ca să evalueze sufletul, în loc să se bizuie pe ochiul anormal al unui observator cu experiență. În loc să venim cu motive și diagnoze, studiem imaginea. Curiozitatea noastră se concentrează pe imaginea ultimei dăți, pe comportamentul ca fenomen, pe imaginea ca epifanie, căci imaginea este cea care dăinuie și poate fi interpretată însuși într-o varietate de istorisiri, înfățișând caracterul în acțiune.

Pentru a ne antrena ochii să vadă imaginativ, cea mai proastă alegere ar fi să urmăm un curs universitar de psihologie sau să abordăm cu un manual diagnostic acele particularătăți numite ”anormale”. Studiul caracterului nu apare în lista cursurilor de la facultățile de psihologie, metode mai potrivite de studiu se găsesc în programele de studiu ale facultăților – film, teatru, literatură, biografie, științe politice, istorie militară și istoria artei – și în justiție, pentru că instanțele judecătărești încă fac apel la martori pentru depoziții de caracterizare. Ca să ne îmbunătățim facultatea imaginației, trebuie să ne ducem acolo unde suntem îndemnați să ne folosim imaginația.

Dacă un caracter este o complexitate de imagini, atunci, ca să te cunosc pe tine, trebuie să-mi imaginez persoana ta, să-ți absorb imaginile. Pentru a rămâne în legătură cu tine, trebuie să rămân imaginativ interesat, nu de procesul relației noastre sau de sentimentele mele pentru tine, ci de închipuirile mele despre tine. Legătura prin imaginație are ca rezultat o extraordinartă apropiere. Acolo unde imaginația se concentrează deliberat și intens pe caracterul celuilalt – așa cum se întâmplă între doi generali adverși, între paznic și ostatic, între psihanalist și pacient -, apare dragostea.

Legătura umană poate avea câștig din îndemnurile de a ne iubi unii pe alții, dar, pentru ca o relație să rămână vie, dragostea singură nu e de ajuns. Fără imaginație, dragostea lâncezește și se transformă în sentiment stătut, obligație, plictis. Relațiile interumane nu eșuează fiindcă am fi încetat să mai iubim, ci pentru că am început să nu ne mai imaginăm.

Binecuvântarea este acel dar pe care ni-l dorim de la bătrâni și acel mare dar pe care numai ei pot să ni-l ofere. Oricine poate să aplaude realizările peste medie și să premieze remarcabilul. Bătrânii, însă, sunt capabili să recunoască frumuseațea care care stă ascunsă în fața privirii obișnuite, nu pentru că au văzut atât de mult pe parcursul anilor, ci pentru că anii i-au obligat să vadă atât de ciudat. Ce avem nevoie să fie binecuvântat sunt ciudățeniile de caracter specifice unicității noastre solitare și, ca atare, atât de greu de suportat. Îmi pot binecuvânta propriile virtuți, dar am nevoie de un ochi bine antrenat, îndelung suferind, ca să binecuvânteze virtuțile ascunse în viciile mele.

O cultură care nu apreciază caracterul a nimic din ce este excentric față de modelul ei, tinde să se omogenizeze și să standardizeze definiția dată bunului cetățean. Bătrânii păstrează cultura prin intermediul identității încăpățânate a bizareriilor lor distorsionate. Importanța crescândă a ciudățeniei, pe măsură ce îmbătrânim, mută ideea de caracter dinspre centrul constitutiv al finței umane spre margini. Caracterul cel mai fidel sieși devine excentric, mai degrabă decât inamovibil centrat, cum definea Emerson nobilul caracter al eroului. La margine, certitudinea hotarelor lasă loc îndoielii. Suntem mai supuși invaziei, mai puțin capabili să mobilizăm apărători, mai puțin siguri de cine suntem cu adevărat, chiar în timp ce alții ne percep drept niște persoane de caracter. Această dislocare a Sinelui de centru spre marginea nedefinită ne contopește în mai mare măsură cu lumea din jur, astfel încât ne putem simți ”binecuvântați de tot și de toate.”

C. G. Jung și-a petrecut cei peste optzeci de ani ai vieții urmând maxima delfică: ”Cunoaște-te pe tine însuți.” Autoexaminarea și cercetarea Sinelui celorlalți au fost munca lui de-o viață. Și totuși, uluitor, iată ce scria pe chiar ultima pagină a memoriilor sale:

Sunt uimit de mine, dezamăgit, abătut, entuziast. Sunt toate acestea și nu pot să fac suma. Nu sunt capabil să stabilesc o valoare sau o nonvaloare definită, n-am o judecată despre mine și viața mea. De nimic nu sunt foarte sigur.

Ajungem să ne dăm seama că, de fapt, caracterul se dizolvă în povești despre caracter. Devenim personaje/caractere în aceste ficțiuni; implicația fiind că însăși ideea de caracter devine și ea o ficțiune – și, ca atare, enorm de importantă, pentru că stârnește imaginația.

De aceea ideea de caracter este atât de necesară într-o cultrură: pentru că hrănește imaginația. Fără idee, nu avem niciun cadru suprinzător, cuprinzător și de durată la care să reflectăm; nu avem decât simple mulțimi de oameni ale căror bizarerii nu au adâncime, ale căror imagini nu au rezonanță și care se pot deosebi între ei doar din punct de vedere al categoriilor colective: ocupație, vârstă, sex, religie, naționalitate, venit, coeficient de inteligență, diagnostic. Suma acestora dă un Nimeni fără chip, nu un Fiecare clar precizat. Fără ideea de caracter nicio persoană individuală nu are o valoare care să dureze. Dacă fiecare poate fi înlocuit, atunci poate fi debarasat. Ordinea socială devine ca un batalion în bătaia tirului inamic; suntem cu toții înlocuitori, umplutură pentru spațiile goale.

Când începem să cercetăm noțiunea de vechi – eliberată de greutatea apăsătoare a îmbătrânirii și de bau-baul înfricoșător al morții -, constatăm din start că ceea ce prețuim cel mai mult la lucrurile despre care spunem să sunt vechi este tocmai caracterul lor nemuritor și atemporal, fără vârstă. Tablourile vechilor maeștri, manuscrisele vechi, grădinile vechi, zidurile bătrâne nu ne duc în minte muribundul, ci nepiertorul. Paleontologia, arheologie, geologie – studii ale vechiului. Vizităm orașele vechi, conservăm siturile din vechime, colecționăm argint vechi, sticlărie, mașini, instrumente, jucării. Aceste lucruri și locuri vechi par niște garanți ai zilei de mâine mai puternici decât trupurile tinere ale pușcașilor marini și ale fetișcanelor adolescente – care, cu toată speranța și prospețimea lor de muguri care dau în floare, par mai pasibile de ofilire grabnică și moarte decât băbuța care pășește încovoiată spre stația de autobuz și veteranii care-și mișcă scaunele cu rotile prin spitale.

Manuscrisele în engleza veche adoră cuvântul eald (adică old); este unul dintre cele 50 de cuvinte care apar cel mai frecvent în corpusul medieval  de texte jurudice, medicale, religioase și literare, precum și în mâzgăleli ocazionale. Iar înțelesul principal este unul pozitiv. Dintre cel 49 de cuvinte compuse care conțin eald, doar 8 sunt clar negative, cum ar fi old devil – ”drac bătrân”. Includerea lui eald într-un cuvânt compus aduce în general avantaje, având sensuri precum: demn de încredere, venerabil, proverbial, de valoare.

Lectura expresiilor moderne care folosesc old, scrie medievista Ashley Crandell Amos, ”este o experiență înjositoare și un contrast flagrant cu tiparele englezei vechi.” Iar cum ”cuvintele nu trăiesc în dicționare, ele trăiesc în minte”, ca să o citez pe Virginia Woolf, mintea bătrână este înjosită prin coborârea lui old la actuala condiție indezirabilă: old maid, old-fashioned, old-guard, old-boys, old witch, old fogey, old fart.

Atunci când mă gândesc la fiziologie ca la ”natura” mea profund lăuntrică, voi pândi tot timpul semnele declinului de la ozi la cealaltă. Mă vor ajuta să dăinui bine-cunoscutele semne rău-prevestitoare: Ipohondria, Obsesia, Anxietatea și Depresia. Cântarul, dieta, oglinda și vasul de toaletă devin companioni-fetiș. Dacă, în schimb, mă pot gândi la ”natura” mea cea mai profundă ca fiind caracterul meu, m-aș putea întoarce spre schimbările din propria natură cu o minte curioasă, săpând după descoperiri. Pot să studiez aceste schimbări în căutarea unor revelații despre caracter, mai degrabă decât să le evaluez comparativ cu niște modele din trecut.

După ce paradigma se schimbă, întrebarea ”Ce este sănătos pentru natura mea?” se transformă în ”Ce este important pentru caracterul meu?” Pe măsură ce caracterul vine tot mai mult în prim-plan, teoria ”genei egoiste” pare mai puțin adecvată, fiindcă presupune decât un singur scop al tuturor formelor de viață: perpetuarea genelor. Valorile sunt scrutate mai atent, iar calitățile ca decența și recunoștința devin mai prețioase dect acuratețea și eficiența. Tranziția pe care înțelesul ”naturii profund lăuntrice” o parcurge de la structurile fiziologiei la structurile caracterului găsește mai mult sens logic vieții în acești ani târzii.

Așadar, când vine vorba despre îmbătrânire, există în viață o inteligență care intenționează îmbătrânirea, exact la fel cum intenționează maturizarea în tinerețe. Precum trebuie să ne desfășurăm sau să ne dezvoltăm, ca să putem intra în lume, așa și înfășurarea sau îmbătrânirea este esențială pentru plecarea noastră. Ar fi o greșeală enormă să privim fenomenele târzii ca pe indicații ale morții, mai degrabă decât ca pe inițieri într-alt mod de a trăi.

Transfomarea gândirii de la fiziologic la psihologic cere un limbaj nou. Vom avea nevoie de toți termenii asociați caracterului, cum ar fi ”onoare”, ”demnitate”, ”autoritate”, ”prudență”, ”grație”, ”profunzime”, ”îndurare”, ”curaj”, ”consecvență”, ”loialitate”. Vom gândi din nou în termenii formei, stilului, calității, aspectului. (”E în formă bună”, ”Are un stil numai al ei”, ”Are o mulțime de calități”). Va trebui să revitalizăm cuvinte ca ”strămoș”, ”matriarhal”, ”patron”, ”mentor” și ”babă”. Cuvintele care descriu abordarea se vor schimba: în loc de ”explicație”, vom avea înțelegere; în loc de ”noi studii”, texte vechi; în loc de ”îmbunătățire”, necesitate; în loc de „sănătate”, suflet; în loc de ”experiment” și ”statistică”, filosofie; în loc de ”informație”, lămurire, revelație, viziune; iar în loc de ”împuternicire” și ”îndreptățire”, idiosincrazie, pasiune și nebunie.

Repetiția este o specilitate importantă a senectuții. Gereatria convențională face legătură între acest obicei și diminuarea memoriei de scurtă durată: nu-ți dai seama că spui din nou aceeași poveste, pentru că nu-ți amintești s-o fi spus deja și încă deseori. Repetiția spun geriatrii, demonstrează degradare cerebrală.

Kierkegaard scrie în surprinzătorul său eseu Repetiția:

Speranța e o fetișcană fermecătoare, dar care îți scapă printre degete, reamintirea e o bătrână frumoasă, dar care nu-ți folosește la nimic pe moment, iar repetiția – o soție iubită de care nu te saturi niciodată. Căci numai noul ajunge să te istovească. De vechi nu te plictisești nicicând. Atunci când ai acest lucru, ești fericit... viața e o repetiție și aceasta este frumusețea vieții.

Nimic mai plictisitor decât să-ți repeți solfegiile sau să-ți mormăi mătăniile. Și totuși, realizările artei, eficacitatea rugăciunii, frumusețea ritualului și forța caracterului depind de măruntele repetiții, deși orice moment al acestora, luat de unul singur, doar el singur, pare complet inutil.

 Ne place să-i idealizăm pe cei mai bătrâni. Ne așteptăm la gravitate de partea lor, la înțelepciune sfătoasă. Dar aceste aștepări sunt iluzii dacă nu realizăm că înțelepciunea se manifestă în deformările trupului, când aceste deformări sunt descifrate mai puțin prin fiziologie geriatrică decât prin psihologie imaginativă. Îmbătrânirea face o metaforă din biologie. Schimbările organice sunt o formă de exprimare poetică, rescriind personalitatea în caracter.

Bilanțul vieții produce câștiguri de lungă durată, care îmbogățesc caracterul prin aceea că aduc înțelegere întâmplărilor. Bilanțul vieții nu este altceva decât o rescriere – sau o scriere pentru prima oară – a poveștii vieții tale sau scrierea vieții tale prin povești. Și fără povești. Nu există niciun tipar și nicio înțelegere, nu există artă și nici caracter – doar simple obiceiuri, întâmplări trecând prin fața ochilor unui observator fără țintă și fără scop, o viață nercetată, o viață pierdută în trăirea ei.

Corect pierdută, pentru că și viața cea mai puțin supusă reflecției, chiar și viața cea mai nedigerată, merită din plin trăite – iar scopul vieții în anii de început este să o trăiești. Înțelepciunea vine mai târziu. Bilanțul vieții nu parține anilor de început. Memorii, autobiografiile și investigațiile de profunzime ale psihanalizei de lungă durată probabil că n-ar trebui luate în calcul înainte de 60 de ani. Dar uite că liceeanilor li se cere să scrie despre experiențele lor memorabile și să extragă o lecție învățată. În psihoterapie, li se analizează copilăria, care abia dacă s-a sfârșit în urmă cu cinci ani; discuțiile lor de grup se concentrează pe dificultățile și influențele familiei. Un bilanț prematur al vieții produce subiectivism emfatic, nu caracter, abilitatea încă unui ”eu” mare și umflat, absolvind liceul ca să intre într-o lume care, deja aglomerată până la refuz cu euri expandate, are mai degrabă nevoie de modestia și reticența ucenicului pornit într-o aventură.

La bătrânețe, imaginile devin mai agreabilie. Trude stăruitoare, rivalități acerbe, până și trădările, revin cu noi valențe. Nu mai dor atât de tare. Meditația sub patronajul muzelor s-ar putea chiar să le facă amuzante. Boala îndelungată, căsnicia nepotrivită, toate săgețile insultei și jignirile își tocesc vârful și își uită ținta.

De ce zilele întunecate ale trecutului se luminează în amintirea tâzie? Să fie o aluzie subtilă că sufletul dă drumul greutăților pe care le cară, pregătindu-se să-și ia zborul mai ușor? Să fie o premoniție a ceea ce tradițiile religioase numesc rai, tonul acesta euforic căptușind acum cele mai rele experințe, încât nu prea rămâne nimic de iertat? La sfârșit, lucrurile de neiertat nu vor mai fi nicând iertate, pentru că la bătrânețe nu mai e nevoie de iertare – ele au fost pur și simplu uitate. Uitarea, acea minunăție a minții bătrâne, s-ar putea să fie cea mai adevărată formă de iertare – și o binecuvântare.

Corpul, chiar dacă e pe cale să se rupă în bucăți, chiar dacă e dărâmat, știe ce face și se bazează pe o rațiune arhetipală care îi conferă înțelepciunea de care dă dovadă. Ruperea și dărâmarea își găsesc un fundal arhetipal în miturile lui Dionysos.

Zeul Dionysos al vechilor greci a fost sfărâmat în nenumărate bucăți de dușmanii lui neîmpăcați, Titanii. Și totuși, el a rămas un persnaj cu multe chipuri și îndeletniciri. Era numit Sfârtecatu/Întregul, Liberatorul (”dezlegătorul”), stăpânul sufletelor, stăpânul fiarelor sălbatice. Lumea lui se extindea în afara constrângerilor convenționale ale orașului, dansurile lui aveau loc pe colinele de lângă păduri. În oraș, el domnea peste teatru, atât cel comic, cât și cel tragic. Ce poate fi mai apropiat pentru vârsta înaintată dect tragicomedia!

Dezmembrarea presupune un mit complet diferit de cele pe care de obicei le asociem tăriei de caracter. Gata cu Hercule, etalonul acțiunii hotărâte; gata cu Artemis, stăpâna naturii animale, sau cu Hera, regina păstoritului și păstrătoarea valorilor familiei, gata cu pișcherul Hermes cel iscusit la vorbă și mare scamator, sau cu frumosul și scânteietorul Apollo, iubitor al tinereții.

În locul lor Dionysos, stăpânul sufletelor, zeul carea fost sfârtecat în bucăți. Dionysos întruchipează forța vieții, zoe (de unde și ”zoologia” noastră), care curge la fel în toți oamenii, în toate animalele și-n toate plantele. ”Corpul nostru este dionisiac”, afirma scriitoru antic Olympiodoros. Dionysos, căruia i se spunea Străinul era eminamente  masculin și eminamente efeminat, un copil mic și un bărbat bărbos, zănatic și sumbru, mascat și revelat, stârnit și tolănit. În ciuda puterii și pasiunii lui copleșitoare, de obicei e întovărășit de doici. Dintre toate paradoxurile sale, poate cel mai flagrant este acesta: Dionysos cel plin de viață îmbătătoare, urcând pe scenă în fruntea unui cârd gălăgios de satiri dănțuitori și adepți dezlănțuiți, a fost declarat ca fiind unul și același cu Hades, zeul invizibil al sufletelor pe lumea cealaltă.

Când translatăm aceste imagini ale mitului în psihologia îmbătrânirii, oare nu ne putem recunoaște în oglinda lui Dionysos și în misterele povestite despre cultul său? Nu manifestăm noi, cei bătrâni, metaforic vorbind, trăsături copilărești? Nu suntem zănatici, deși cerșim să fim îngrijiți: sexy, și totuși impotenți; masculi gălăgioși, dar cu piept moale, feminin? Nu suntem noi, câteodată, la fel de confuzi ca un om beat? Nu ne descoperim înrudiți, pe măsură ce îmbătrânim, cu plantele și animalele noastre de companie? Și nu-i așa că lumea te percepe pe nedrept ca pe bizarerii – tragici și comici în același timp? Dacă nu vedem decât simptomele și le numim în termeni psihiatrici, riscăm să nu vedem metoda în nebunie, mitul în dezordine.

Totuși, de ce dezmembrarea? De ce ruperea în bucăți face parte din despărțire? Dionysos, din nou, ne-ar putea ajuta să înțelegem. Despre intensitatea lui dinamică se crede că e împrăștiată aidoma scâteilor de inteligență în toată materia, ca niște frânturi ascunse de informație care sunt totodată o animare interioară. Într-o lume dionisiacă, totul este viu, chiar și morții. În anii noștri târzii, majoritatea oamenilor pe care îi cunoaștem, cei care ne vizitează în vis și în amintire, sunt morți, dar totuși îi simțim extrem de vii. Cel mai intens ne mișcă imaginile în care apar prieteni morți, iubiri moarte, rude moarte, imagini care rămân pătrunzător vitale, chiar dacă, ori poate tocmai pentru că, sunt ale unor ființe moarte.

Ne dezmembrăm ca să plecăm, dar și ca să ne alăturăm. Deasupra gropii, preotul creștin vorbește în metafore dionisiace: ”A fost chemată lângă străbunii ei”; ”S-a dus să fie alături de cei dragi”; ”cei duși dintre noi”. Poate că de înviat nu învie sinele nostru întreg, ci doar anumite caracteristici unice, care trebuie să se separe de întreg. Apoi, desfacerea în bucăți deschide calea pentru o nouă realcătuire. Aici avem mitul lui Dionysos Sfârtecatul/Întergul.

Bătrânii sunt sub influența lui Saturn și, ca urmare, sucombă cu ușurință în fața a ceea ce se numește furor melancholicus, o stare a psihicului care stimulează arta creatoare, profetismul și instabilitatea emoțională exagerată. Alte expresii folosite pentru această posedare vizionară sunt ”excesul de pneumă” (prea mult spirit eteric) și ”mai mult vis imaginativa” (putere a imaginației). Pe măsură ce forțele fizice scad, imaginația scapă din hățișuri și o ia razna. Pe de o parte, impotență, misoginie și izolare deprimată; pe de alta, fantezii lubrice ale moșneagului depravat, ale țapului bătrân.

Robert Butler, eminentul cercetător al vârstei înaintate, argumentează sugestiv ideea de accentuare estetică în anii târzii ai vieții: ”Lucrurile elementare din viață – copiii, plantele, natura, atingerea umană (fizică și emoțională), culoarea, forma – pot căpăta o semnificație sporită, pe măsură ce oamenii se lămuresc ce e mai important, față de ceea ce e mai puțin important.” Importanța nu rezultă doar din senzație sau din simplitate. Dacă ar fi așa, am continua să preferăm bomboanele din copilărie și mîzga sărată a pizzei de fast-food în fața subtilităților ticluite de maeșterii bucătari cu multe stele. ”Importanța”, pe care Alfred North Whitehead o lansa printre principiile pentru înțelegerea tuturor întreprinderilor omenești, ne guvernează alegerile în privința valorilor. ”Importanța este derivată din imanența infinitudinii în finit.” Al șaselea simț le conduce pe celelealte cinci și este imanent înăuntrul lor. Valorile infinitudinii amplifică lumea simțită. Transcendența aceasta o caută cunoscătorii simțurilor în degustările, mirosurile și ascultările lor. Gustul poate să crească odată cu vârsta, pe măsură ce valorile invizibilului și ale vizibilului oscilează mai puțin amplu, întrepătrunzându-se mai strâns.

Dacă importanța crește pe măsură ce se apropie pleacarea din lume, atunci ne-am putea aștepta ca vârstnicii să fie experți ai senzitivității estetice. Nu că oricine pe patul de moarte ar putea ajunge ca Metisse cel suferind, dar splendid de productiv sau ca De Kooning, a cărui minte s-a rătăcit în lumea bolii Alzheimer, în timp ce ”corpul său subtil” a continuat să picteze lucruri extraodinare. Dar dacă uităm de această senzitivitate la cei bătrâni, observând doar izurile stătute și dezordinea de regulă mototolită, noi, cei care-i vizităm, ne facem vinovați de insultă fizică. Adică îi insultăm reducându-i doar la realitățile lor fizice. De ce să nu-i întâlnim în forma lor cea mai bună?

În Japonia, poeții și călugării ajunși în pragul morții compun – de presupus ca ultim gest al vieții lor – un jisei, un scurt poem de adio la adresa vieții. În fiecare vers lucrurile elementare din viață capătă un plus de semnificație, de exemplu în cuvintele lui Yeats:

Ce lucru ne-nsemnat este bătrânul,

O haină zdrențuită pe un băț, de nu începe sufletul

Să bată din palme și să cânte, tot mai tare,

În cinstea fiecărei cârpe din veșmântu-i muritor.

Percepția continuă în ochii minții. Ce nu mai vedem, reușim să vedem într-o altă lumină. Diminuate, inexacte, nestatornice ne-or fi ele simțurile, dar imaginația tot mai poate cânta, și încă mai tare.

Cercetătorii mitului compară prin contrast două feluri de timp, cel secular și cel sacru, cel rațional și cel mistic, timpul care merge înainte și circularitatea atemporală. Filosoful Plotin realizează acest contrast prin speculații metafizice cu accent psihologic. Plotin spune că ”mersul înainte este caracteristic pentru corp”; ”corpul tinde spre linia dreaptă.” În schimb, sufletul se mișcă în cercuri. Se rotește ”spre sine însuși, mișcarea conștientizării centrate pe sine, a intelecției, a trăirii propriei vieți, căutând să ajungă la toate lucrurile, astfel încât nimic să nu se mai afle în afara lui, nimic nicăieri, decât înăuntrul sferei sale de acoperire.”  Din cauza acestor tipuri diferite de mișcare, sufletul ”constrânge” înaintea corpului. Această forță constrângătoare a sufletului se manifestă în acele momente subtile de ezitare care intervin în mijlocul ocupației de a trăi.

Mai există un mesaj superb codificat în această metaforă geometrică a contrastului dintre cercuri și linii drepte. Dacă vrei ca viața ta să nu se îndepărteze prea mult de sufletul tău, trebuie să faci permanent minuscule ajustări, astfel încât linia ta de acțiune să nu deraieze în unghi tangent de la cercul sufletului. Cu aceste ajustări constante prin care încercăm să ținem lipite sufletul și corpul, ne asemănăm destul de bine cu marinarul care ține mâna pe cârmă, corectând cursul ambarcațiunii – acum în stânga, acum în dreapta, toată ziulica. Marinarul știe că nu e niciodată fix pe traiectoria dorită, ci întodeauna un pic lângă, mereu fiind nevoie de mici ajustări.

Așa începe înțelepciunea – corectând direcția de mers toată ziulica.

Eterna Reîntoarcere înseamnă și întoarcerea cu fața spre etern. Multe mituri din multe culturi spun că prima casă a sufletului este o utopie imaginară (ne-loc), spre care tânjim întodeauna, chiar dacă ne înfigem rădăcinile în acest pământ de nouăzeci și ceva de ani. Cuvântul folosit de filosofia greacă pentru această întoarcere la sursă este epistrophe (”conversie, răsucire, întoarcere bruscă”). Parte din sarcina unui filosof era să convertească întâmplătorul și hazardul în semnificație, venind cu o idee fundamentală care să ridice faptele sterpe din prozaismul lor.

Aidoma acestor filosofi așa-ziși ezoterici, și J. Hillman face epistrophe pe parcursul acestei cărți. Psihologii o fac tot timpul. Motivează simptome fără sens cu rațiuni mai profunde, prin aceea că deduc sistemele înapoi la surse semnifacative din psihic. Realitățile îmbătrânirii încep să fie ușor de înțeles atunci când sunt aduse înapoi la suflet, care le poate conferi valoare. Un simptom suferă cel mai mult atunci când nu știe unde își are locul. Dorința unui altundeva indefinibil te ține un pic înstrăinat, dezrădăcinat, supus unor inexplicabile sentimente de exil, cărora psihologia le dă nume ca ”singurătate” și ”părăsire”. Bătrânilor li se spune să se implice mai mult, dar implicarea alături de alți oameni nu le domolește dorul nepământesc. Nu este un dor după această lume și nu va fi astâmpărat de nimic din ceea ce facem cu nimeni. De fapt, el vine deseori complet pe neașteptate, în chiar mijlocul prietenilor și al familiei, în brațele unei iubite.

Nash s-a operat din rațiuni cosmetice. Iată cum rezumă ea rezultatul: ”Fața pe care o văd în oglindă îmi contrazice acum vârsta reală și reflectă mai bine felul în care mă simt pe dinăuntru. Am ajuns să accept toate lucrurile care îmi reamintesc permanent de operația mea, în schimbul înfățișării îmbunătățite.” Pentru Nash, o ”înfățișare îmbunătățită” înseamnă că aspectul exterior este în acord cu cel interior și că ea nu-și mai arată vârsta. Discrepanța anterioară era din vina exteriorului sau a interiorului, care nu mai ținea pasul cu fața ei? Ea a avut curajul să treacă prin operație, dar nu și curajul de a lăsa vârsta să-i formeze fața, prin ceea ce Emmanuel Levinas numește ”sinteză pasivă”. Nu a putut accepta ”armonia tematică” (expresia lui Roland Bartehes) pe care o realizează înaintarea în vârstă. Barthes face o distincție utilă între chronos-ul biologiei și chronos-ul pasiunii, așa cum se vede în autoportretele târzii ale lui Rembrandt, unde ravagiile zugrăvite se datorează mai puțin trecerii timpului, cât efectelor pasiunii. Efectele acestea asupra feței, transmiterea asupra feței a pasiunilor caracterului – iată lucrurile pe care spera Monroe să aibă curajul de a le înfrunta. Ea nu vorbea despre fața biologică pe care o primise, ci despre fața ”pe care am creat-o”. Italianca Anna Magnani, marea actriță postbelică a pasiunilor, se spune că i-ar fi interzis machieurului care îi pregătea fața pentru o scenă: ”Să nu-mi scoți niciun rid! Am plătit scump pentru fiecare.”

Pentru clădirea caracterului, ”fă ceva din nicun alt motiv decât cel al dificultății sale”, spunea William James. Dificultatea solicită fața: brăzdează fruntea, încordează ochii, strânge buzele. Concentrare, atenție, efort. În vremea lui James, fotografiile de familie și portretele de grup erau de o seriozitate gravă. ”Ia șterge-ți rânjetul ăla de pe față!” nu era un îndemn doar pentru soldați. Pe urmă a apărut Kodak și zâmbetul a devenit obligatoriu. Fața preferă să zâmbească. Îți trebuie mușchi ca să te încrunți și să arunci priviri mânioase. Fața efectivă a culturii a continuat să se destindă încet, într-o copie a propriei fotografii surâzătoare. Dacă deficitul de atenție și dificultățile de învățare sporesc, hai să ne uităm la emoticonul ”față veselă” ca la una dintre cauze. Atenția necesară pentru învățare nu prea începe cu imperativul: ”Sai ai o zi frumoasă!”

După Emanuel Levinas, cel mai radical, mai aplecat spre suflet și profund pozitiv gânditor francez din ultimii 50 de ani, fața umană ca fenomen arhetipal poartă un mesaj: completa vulnerabilitate. Prin urmare, fața va fi deghizată, acoperită, decorată modificată chirurgical – sau, dimpotrivă, privată de orice posibilitate de a se ascunde, ca în abjecta condiție a prizonieratului, captivului, victimei.

Acesta este motivul pentru care fețele noastre sunt atât de greu de acceptat: ne uităm la ”vulnerabilitatea însăși”. Fața ne oglindește părăsirea și exilul. Vârsta nu are nicio legătură. Adolescenții se îmbulzesc la chirurgii esteticieni ca să-și schimbe fețele – fețe acelea tinere pe care bătrânii își doresc să le poată avea din nou! Dau năvală se se întoarcă în exil, să fie una cu mulțimea, să pună capăt condiției de extremă expunere, ei vor să remedieze fața care a început să le exteriorizeze individualitatea unică. Deși adolescentul încă nu știe, această vulnerabilitate, această goliciune este cea mai mare atracție a feței, adevărata ei frumusețe. Un exemplu e Marilyn Monroe, la care te atrăgeau nu proporțiile perfecte ale trăsăturilor ei, ci misterioasa fragilitate de ființă părăsită pe care o revela chipul ei. Pentru Levinas, fața exprimă o putere sacră.            

Parte ce J. Hillman o numește ”forța caracterului” este persistența anomaliilor incorigibile, acele trăsături pe care nu le poți repara, nu le poți ascunde și nu le poți admite. Hotărâri, terapie, convertire, căința inimii la bătrânețe – nimic nu are câștig de cauză în fața lor, nici măcar rugăciunea. Ne rămâne doar să ne dăm seama că, într-adevăr, caracterul este forța ce nu poate sucomba în fața voinței, nici nu poate fi atinsă prin grație divină. Forțele defectelor sale își bate joc de toate cărțile despre virtute, ale căror strădanii de iluminare sunt vânare de vânt.

Putem reconcepe această poveste cu caracterul, concentrându-ne mai puțin asupra copiilor și a ceea ce ar trebui ei să știe, și mai mult pe bătrânețe și pe ceea ce chiar știm. Sunt obligat și constrâns de ceea ce nu pot controla. Caracterul mă forțează să dau piept cu fiecare eveniment în propria-mi manieră particulară. Mă obligă să mă diferențiez. Trec prin viață în felul meu. Nimeni nu merge ca mine, iar acesta este curajul meu, demnitatea mea, integritatea mea, moralitatea și ruina mea.