Grădina copilăriei mele

Veri cu soare dogorâtor, caniculă. Eu, o copilă mergeam cu tine la grădini, departe de casă.  La fiecare pas de-al tău rapid, eu făceam trei pași mai mici și mai iuți. Și uite așa în ritm alert până la destinație. Un loc aproape sălbatic, pustiu. Într-o mare de grădini părăsite, împânzite de buruieni și pălămidă. Deschideam o portiță de lemn și intram într-o grădină îngrijită, nici pe departe înfloritoare, dar în care se vedea muncă de om. O salutai de fiecare dată cu: ”Bună ziua, grădină scumpă și dragă!”. Acolo era locul meu de poveste. O evadare din blocul de beton, miros de asfalt încins, praf. Îți lucrai grădina ca pe cea mai importantă misiune încredințată. Îmi arătai fiecare pom, arbust, floare. Îmi depănai istoria fiecărui produs vegetal în cele mai mici detalii. Eu te ascultam atentă și mă uitam uimită cu ochi mari de copil curios. Și deodată fiecare îmi devenea prieten. Mergeam pe rând la fiecare, îl cuprindeam cu privirea. Îl compătimem pe gutuiul bătrân. Inspiram aroma subtilă a florilor și mă durea delicatețea și scurtimea vieții lor. De aia le admiram îndelung și le spuneam în gând o mulțime de complimente, ca să se simtă cele mai iubite în acea pustietate.

Îmi așezai la umbra caisului o haină veche și eu mă culcam cu fața în sus. Cerul era așa de imens și senin. Era atâta liniște și pace, tulburată din când în când de vreo pasăre sau niște gâze. Când mi se făcea foame, îmi delectam gustul cu fel de fel de pomușoare: căpșune, coacăză roșie, coacăză neagră, zmeură, agrișe, vișinele chinezești. Erau cele mai aromate delicii, aveau gust de vară, de soare, de ploaie ciobănească, de aer proaspăt, de bucurie.

Nu te ajutam la multe lucruri, erau prea grele pentru mine, și obișnuiai să mă cruți. Dar îmi plăcea să te ajut la cules, și mă lăudai că sunt agilă. Și eram tare mulțumită că-ți pot fi cumva de ajutor. Asta era munca la final de zi.

Când soarele apunea, ne spălam picioare prăfuite și le uscam pe pietre. Îți spuneai rugăciunea de mulțumire la sfârșit de lucru. Luam pungile cu fructe - pungile tale erau grele de tot, a mea era ușoară de tot - și porneam rapid spre casă. Chiar aproape de casă, nu-mi mai simțeam picioarele de oboseală, aveam impresia că nu mai pot face niciun pas, dar nu-ți spuneam nimic, ca nu cumva altădată să mă lași acasă.