Dumnezeul neștiut de Viktor E. Frankl

Analiza existențială consideră faptul-de-a-fi-responsabil ca reprezentând trăsătura fundamentală a ființării umane. Viața este articulată de o serie de sarcini și îndatoriri și că, în același timp, ființarea umană este definită prin capacitatea de a răspunde: nu omul este cel care trebuie să pună întrebarea cu privire la sensul vieții, ci mai degrabă omul însuși este interogat, el are sarcina să răspundă întrebărilor pe care viața i le adresează. Dar un astfel de răspuns întodeauna este un răspuns care se obiectivează prin fapte. Răspunsurile la ”întrebările vieții” le putem oferi cu adevărat doar prin acțiunile noastre.

În măsura în care analiza existențială se dorește o metodă terapeutică, ea se adresează în special unui mod existențial ”decăzut” sau căzut pradă nevrozei. Scopul ei ultim este de a-l face pe om (în special pe cel nevrotic) conștient de faptul-de-a-fi-responsabil.

În vreme ce în psihanaliză ceea ce e adus în conștiință sunt pulsiunile, în analiza existențială e adus în conștient un element distinct de pulsiuni, și anume o componentă de natură spirituală. Faptul-de-a-fi-responsabil sau faptul-de-a-purta-o-responsabilitate reprezintă fundamentul ființei umane privită din latura ei spirituală, nu pulsională.

Frankl prin logoterapie a introdus în psihologie conceptul de spirit, ca un câmp fundamental distinct și independent de sfera psihicului, în sens strict, impunând necesitatea de a include spiritul și în inconștient – în inconștientul spiritual.

În literatura de specialitate se vorbește mult despre ”forțele creative” ale inconștientului sau despre tendința sa ”proiectivă”. Dar separarea dintre pulsiuni și spiritual în interirul inconștientului nu s-a făcut.

De vreme ce atât pulsiunile, cât și spiritualul pot fi de natură inconștientă, iar pe de altă parte spiritualul poate fi la rândul său atât conștient, cât și inconștient, se cere o linie de demarcație. Observăm că linia dintre conștient și inconștient este foarte fluidă, oarecum permeabilă, că au loc treceri frecvente dintr-o parte în cealaltă. În ceea ce privește această chestiune trebuie să rămânem la caracterul factual a ceea ce psihanaliza numește refulare: în actul refulării, un lucru conștient devine inconștient și invers, în cazul anulării refulării, ceva inconștient devine din nou conștient. Acea instanță care decide dacă un lucru devine conștient sau rămâne inconștient funcționează ea însăși la nivel inconștient. Dar pentru a lua o asemenea decizie, ea trebuie totuși să poată discerne. Ambele funcții, atât a decide, cât și a discerne, nu pot fi îndeplinite decât de o instanță spirituală. După ce ne-am confruntat cu problema ”reabilitării inconștientului”, ne aflăm în fața situației de relatvizare a conștientului: conștientul nu mai poate fi privit ca un criteriu ultim.

Ființa umană autentică, în contrast absolut față de concepția psihanalitică, nu este o ființă purtată de pulsiuni, ci este mai degrabă așa cum afirmă Japers, ”o ființă decizională”, în sensul analizei existențiale, o ființă responsabilă.

Este oare justificat să comparăm deciziile conștiinței morale cu cele ale iubirii? Oare dragostea are într-adevăr de-a face cu actul decizional? Cu siguranță!. Și în iubire, sau mai ales în ea, ființa umană este ”ființă decizională”. Alegerea partenerului, alegerea iubirii, este o alegere adevărată doar atunci când ea nu este dictată de pulsiune. Atâta vreme cât un model inconștient, un ”imago” definit de Se îmi determină, de exemplu, alegerea dragostei, nu poate fi vorba deloc despre iubire. Nu doar în poezei, ci și în psihologie, rima Liebe (iubire) și Triebe (pulsiune) este nepermisă. Atâta vreme cât un Eu se lasă ”purtat” de un Se către un Tu, nu poate fi vorba de iubire. În dragoste, Eul nu este purtat de către un Se, ci Eul ”se decide” pentru un Tu.

Însă nu doar eticul și eroticul, nu doar conștiința morală și iubirea își trag rădăcinile din profunzimea emoțională și intuitivă (nerațională) a inconștientului spiritual. Mai există și un al treilea element, patosul, care, într-un anumit sens, își are și el originea în acest loc. Aceasta în măsura în care în interiorul inconștientuluo spiritual există , pe lângă inconștientul etic (deci pe lângă conștiința etică), și un inconștient estetic – conștiința artistică. Atâ în ceea ce privește producția, cât și reproducerea artistică, artistul depinde și de spiritualitatea inconștientă. Intuiției conștiinței morale, care este irațională și de a ceea nu pe de-a-ntregul raționalizabilă, îi corespunde în artist inspirația, care, și ea, este înrădăcinată tot într-o sfer a spiritualității inconștiente. Aceasta contituie izvorul creației sale și, din acest motiv, sursele din care al își trage seva creativă sunt și rămân într-o zonă întunecată ce nu poate fi niciodată perfect iluminată prin prisma conștientului. Mai mult decât atât, constatăm de multe ori faptul că o hiperreflecție conștientp perturbă procesul creativ ”ce provine din inconștient”. Adesea, autoobservarea forțtă, voința de ”a produce” la un nivel conștient ceea ce ar trebuo să se întâmple de la sine într-o profunzime inconștientă, se poate transforma într-un handicap seris pentru creativitatea artistului. În acest context, orice reflecție care nu este necesară nu face decât să dăuneze.

Cunoaștem, de pildă, cazul unui violonist care încerca întodeauna să cânte cât mai conștient cu putință: de la felul în care își așeza vioara pe umăr până la cele mai mici detalii legate de tehnica de interpretare. El voia să facă totul în mod conștient, să realizeze totul într-o stare completă de autoreflecție. Așa cum era de așteptat, acest lucru a condus la un eșec total artistic. Terapia a trebuit  să se concentreze întâi pe eliminarea acestei compulsii de hiperreflecie și autooglindire și să aplice tehnica dereflecției. Tratamentul psihoterapeutic a trebuit să redea încrederea sa în inconștient, făcându-l să realizeze în mod repetat că inconștientul său este ”mult mai muzical” decât conștientul lui. Într-adevăr, tratamentul orientat în acest fel a condus la o dez-inhibare a ”forțelor creatoare” artistice aparținând inconștientului său. Procesul de (re)producție, care este esnțialmente inconștient, a fost eliberat de eleftele inhibatoare ale unei reflecții conștiente excesive.

Omul poate fi foarte bine ”autentic”, chiar dacă este inconștient. Dar, pe de altă parte, el poate fi ”autentic” doar în măsura în care nu este purtat de pulsiuni, adică este responsabil. Ființa umană autentică începe cu adevărat acolo unde nu mai sunt pulsiuni și se termină acolo unde se termină faptul-de-a-fi-responsabil.

În schimb, despre psihanaliză, putem afirma că ea a înghesuit ființa umană înspre Se și i-a slăbit Eul.

Psihoterapia este în principal preocupată să trezească și să mobilizeze existența spirituală, ca un fel de contrapondere la facticitatea psihofizică pe care omul tinde să o accepte drept soartă. Conștiința libertății se cere deșteptată tocmai împotriva acestei facticități – o libertate și responsabilitate care constituie umanitatea autentică.

Doar ființa spirituală poate constitui fundamentul pentru unitatea și totalitatea ființei umane, tatalitatea însemnând în acest context integrarea aspectelor somatice, psihice și spirituale. Corpul și psihicul pot forma foarte bine o unitate – de exemplu, o ”unitate” psihofizică -, dar această unitate nu ar putea reprezenta niciodată , sub nicio formă, totalitatea umană.

Orice libertate are un ”față de ce” și un ”pentre ce”. La întrebarea ”față de ce” poate fi omul liber, răspunsul este: față de ființa pulsională. Însă la întrebarea ”pentru ce” este omul liber, răspunsul este: pentru ființa sa responsabilă. Libertatea voinței umane înseamnă deci a fi liber ”de” ființa pulsională ”în vederea” faptului-de-a-fi-responsabil, de a avea conștiință morală.

”Fii stăpân al propiriei voințe...” Stăpân al propriei voințe sunt deja, în măsura în care înțeleg calitatea faptului de afi om, adică să mă înețeleg ca ființă liberă, să-mi îneleg întreaga ființă ca fiind pe deplin responsabilă. Dacă sunt însă și un ”slujitor al propriei conștiințe morale”, cu condiția să pot face acest lucru, atunci această conștiință trebuie să fie altceva, ceva mai presus decât propria persoană, o instanță aflată dincolo de uman, un fenomen ce transcede simpla mea ființă.

Conștiința devine comprehensibilă doar plecând de la o dimensiune extraumană, deci doar și numai atunci când înețelegem omul în calitatea sa de creatură, astfel putem spune: ca stăpân al voinței mele, sunt creator, însă ca slujitor al conștiinței mele, sunt ființă creată.

Conștiința morală este deci vocea transcendenței și, din acest motiv, este ea însăși transcendentă. Din această perspectivă, omul nereligios nu este nimic altceva decât omul care ignoră această transcendență a conștiinței umane. El își percepe conștiința morală ca făcând parte din facticitatea psihică. Privind-o ca pe un fapt imanent el se oprește înainte de vreme. Pe drumul său în căutarea sensului vieții, omul nereligios s-a oprit prematur, pentru că el nu reușește să treacă dincolo de conștiința sa morală, nu-și pune întrebări dincolo de ea.

Omul a fot creat atât de liber de creatorul său, în cât libertatea lui include și posibilitatea de a spune ”Nu”. Libertatea sa merge până într-acolo, încât ființa creată să poată decide inclusiv împotriva creatorului ei, să-l poată nega pe Dumnezeu.

Pe de altă parte, omul nu se mulțumește doar cu negarea numelui lui Dumnezeu, din aroganță el vorbește despre ”divin” sau despre ”divinitate”. Și chiar și acesteia din urmă, el ar prefera să o ascundă în spatele unor expresii vagi, nebuloase, de natură panteistă. Căci, așa cum e nevoie de puțin curaj pentru a-și declara credința față de un lucru pe care l-a cunoscut, tot așa e nevoie și de puțină smerenie pentru a-l desemna cu acel cuvânt cu care oamenii îl numesc de mii de ani: Dumnezeu.

Psihanaliza a încercat să explice conștiința morală pe baza pulsiunilor, reducând-o la acestea. Psihanaliza numește conștiița morală Supraeu și derivă acest Supraeu din introiectarea imagoului tatălui. Dar așa cum Eul nu poate fi derivat din Se, tot așa nici Supraeul nu poate fi derivat din Eu. Aici ne aflăm în fața unei duble apoprii: pe de o parte, existențialitatea Eului și, pe de altă parte, transcendialitatea așa-numitului Supraeu. Pulsiunile nu se pot refula, cenzura sau sublima pe ele însele.

Așa cum Se-ul nu se poate reprima pe sine, tot așa nici Eul nu poate fi responsabil de sine însuși. Eul nu-și poate fi niciodată propriul său legislator etic. De aceea, el nu poate decreta niciun fel de ”imperativ categoric” autonom, pentru că orice imperativ categoric este legitimt, în ultimă instanță, exclusiv de transcendență, nu de imanență. Ființa lberă înseamnă foarte puțin sau chiar nimic dacă nu are un etalon la care să se raporteze.

Deci așa cum nici voința (Eul) nu poate fi derivată in pulsiuni (din Se), tot astfel nici sentimentul de datorie (Supraeul) nu poate fi derivat din voință.

În spatele Supraeului omului nu se află Eul unui supraom, ci în spatele conștiinței morale stă un ”Tu al lui Dumnezeu”.

Iar atunci când Jean-Paul Sartre spune că omul este liber și îi cere acestuia să aleagă, să se inventeze pe sine, să ”se proiecteze” pe sine, afirmând că omul se poate inventa pe el însuși fără a avea nevoie de vreun mpdel sau de vreo ontervenție din afara sferei umane, atunci trebuie să ne întrebăm: un asemenea început nu seamănă oare cu celebrul truc indian al frânghiei? Magicianul aruncă în sus o frânghie ce rămâne apoi suspendată în aer și pretinde că pe ea se poate cățăra un băiat.

Vedem că aceasta nu reprezintă nimic altceva decât o psihanaliză ontologizată, o ontologizare a teoriei psihanalitice a Supraeului. Ceea ce psihanaliza susține nu înseană, nici mai mult, nici mai puțin, decât următorul lucru: cu ajutorul Supraeului, Eul se trage singur de păr din mlaștina Se-ului.

În realitate, nu Dumnezeu este imagoul tatălui, ci tatăl este un imago al lui Dumnezeu. Pentru noi, nu tatăl este prototipul oricerei forme de divinitate, ci invers, Dumnezeu este prototipul oricărei forme de paternitate. Tatăl este primul doar din punct de vedere ontogenetic, biologic și biografic. Din punct de vedere ontologic, însă, Dumnezeu este cel dintâi. Din punct de vedere ontologic, tatăl meu biologic, care m-a conceput, este doar întâmplător primul reprezentant al Celui care le-a creat pe toate. Deci în plan ontologic, creatorul meu natural nu este decât primul simbol și astfel, într-o oarecare măsură, imagoul Creatorului supranatural al întregii naturi.

La Jung, religiozitatea inconștientă este legată de arhetipurile religioase, deci de elemente ale inconștientului arhaic sau colectiv. Religiozitatea inconștientă la Jung nu are nimic de-a face cu decizia personală a omului. Ea reprezintă mai degrabă un eveniment colectiv, ”tipic”, un eveniment arhetipal localizat ”în” om. Dimpotrivă, Frankl consideră că religiozitatea nu putea să se nască din inconștientul colectiv tocmai pentru că ea ține de cele mai personale decizii pe care omul le poate lua și care țin  de sfera Eului. Și că ele pot fi luate și la nivel inconștient, daar că nu aparțin de sfera pulsională a Se-ului. Religiozitatea există atâta timp cât își păstrează trăsătura decizională și dispare odată ce capătă un caracter pulsional. Religiozitatea este existențială sau nu este deloc.

Jung înelege orin arhetip ”o condiție sau însușire structurală proprie psihicului”. Astfel, la Jung, religiozitatea se transformă cu totul într-o chestiune atribuită psihofizicului uman. Din punctul de vedere a lui Frankl, religiozitatea nu are cum să fie înnăscută, deoarece eaa nu este legată de planul biologic. Prin aceasta nu contestă faptul că toate formele de religiozitate se mișcă întodeauna în cadrul unor tipare și al unor scheme prestabilite. Dar aceste scheme nu sunt arhetipuri înnăscute, moștenite, ci sunt niște matrițe confesionale existente, în care religiozitatea se așază. Imaginile promordiale religioase nu ar fi arhetipuri ce ni se transmit pe cale biologică, ci ele survin pe calea tradiției, în funcție de specificul mediului cultural și religios în care trăim. În consecință, această lume de imagini nu ar fi înnăscută în noi, ci noi suntem născuți în ea.

Frankl nu contestă faptul că omul găsește o formă pentru religiozitatea sa, o formă preexistentă la nivel faptic, care și-o însușește într-o manieră existențială. Dar această formă prestabilită, aceste imagini primordiale nu sunt niște arhetipuri întâmplătore, ci ele reprezintă rugăciunile taților noștri, ritualurile bisericilor noastre, revelațiile profeților noștri și exemplele sfinților noștri.

Avem suficiente tradiții de acest gen, nu e nevoie să-L reinventăm de fiecare dată pe Dumnezeu. Religiozitatea autentică, în acest sens, fundamentală, nu are absolut nicio legătură cu religiozitate arhaică, deci primitivă.

Srcina analizei existențiale este aceea de a actualiza, de a face conștientă realitatea spirituală inconștientă, prezentă dintodeauna. Scopul analizei existențiale este de a cerceta  modul nevrotic al ființării umane până la ultimul său temei posibil. Adesea, cauza unei existențe nevrotice se dovedește a fi un deficit al omului nevrotic: relația sa perturbată cu transcendența. Relația sa cu transcendența este una refulată. Însă aaceastă transcendență refulată emerge din cât în când din starea de ascundere a ”inconștientului transcendent”, făcându-și simțită prezența sub forma unei ”neliniști a inimii”, care poate conduce uneori și la anumite simptome nevrotice evidente, cu alte cuvinte, se poate manifesta sub forma unei nevroze. Deci ceea ce este valabil pentru inconștient în general este valabil și pentru religiozitatea inconștientă: și ea poate fi de natură patogenă. Astfel, și religiozitatea refulată poate fi ”refulată într-un mod nefericit”.

În practica clinică, găsim suficiente exeple care validează aceastp idee. Să luăm cazul unui pacient cu o nevroză obsesională gravă de care pacientul suferea de mai multe decenii și care s-a dovedit rezistentă la mai multe tentive de tratament psihanalitic de lungă durată. În centrul temerilor nevrotice obsesiv-compulsive ale pacientulu se afla fobia lui că una sau alta dintre acțiunile sale ar putea conduce la un ”blestem” ce s-ar abate asupra mamei sale defuncte sau asupra surorii lui, care decedase și ea. Din acest motiv, pacientul refuzase, de exemplu, un post în administrația publică, pentru că ar fi trebuit să depună un jurământ la începerea serviciuluo, jurământ pe care ar fi poate să-l încalce la un moment dat, chiar dacă într-o formă măruntă. Consecința pentru el ar fi fost că mama și sora lui ar fi fost damnate. Tot din același motiv, pacientul s-a decis împotriva căsătoriei, pentru că în cadrul ceremoniei ar fi trebuit să-și declare jurămintele și se temea că poate ar fi ajuns la un moment dat într-o situație care să-l facă să le încalce într-o formă sau alta, lucru ce ar fi putut conduce la damnarea apropiaților săi decedați. Iar de curând pacientul s-a abținut de la achiziționarea unui aparat de radip, pentru că în momentul în care a vrut să o facă, i-a trecut prin minte următorul gând obsesiv: dacă el nu ar fi fost capabil să înțeleagă un anumit detaliu tehnic legat de aparat, mama și sora lui ar fi fost blestemate pe cealaltă lume.

Confruntați cu o asemenea abundență de reprezentări de natură religioasă, chiar dacă în stare latentă, pacientul a fost întrebat cu privire la starea sa religioasă, respectiv cu privire la atitudinea lui față de chestiunile religioase. S-a declarat în mod decisiv ca fiind ”liber cugetător” și un ”adept al lui Haeckel” (biolog, promotor al ideilor lui Charles Darwin. Cu mândrie evidentă, a povestit apoi cât de mult avansase în înțelegerea fizicii moderne. A declarat, de exemplu, că stăpânea la perfecție teoria electronilor. La întrebarea dacă are cunoștințe în probleme religioase, a răspuns că le cunoaște foarte bine, adăugând însă că ”știe cartea de rugăciuni așa cum criminalul știe codul penal”, vrând că transmită prin aceasta că, deși chestiunile religoase îi sunt cunoascute, nu crede în ele. La întrebarea dacă este ateu, a oferit urmpătorul răspuns: ”Cine poate să spună asta despre sine? Din punct de vedere rațional, sunt cu siguranță ateu, dar din punct de vedere afectiv, poate că sunt credincios. Rațional nu cred, în orice caz, decât într-un determinism bazat pe legile naturii și în niciun caz într-un Dumnezeu care recompensează și pedepsește”. Aceeași persoană care a pronunțat aceste cuvinte vorbise cu puțin timp înainte despre impotenșa sa, spunând: ”În acel moment, eram bântuit de ideea asta obsesivă că Dumnezeu ar putea să se răzbune pe mine”.

Freud afirmă: ”Religia ar fi o nevroză obsesională general umană, așa cum nevroza copiluluo a luat ființă din complexul Oedip, din relația cu tatăl”. Din perspectiva cazului relatat anterior, suntem tentați să răsturnăm afirmația lui Freud și să-ndrăznim să susținem mai degrabă contrariul: nevroza obsesională este religiozitatea bolnavă din punct de vedere psihic. Când credința se atrofiază, pare că ea urmează un proces de distorsionare. Putem observa acest lucru și în sfera socio-culturală, nu doar la nivel individual: credința refulată degenerează în superstiție. Acest lucru se întâmplă peste tot acolo unde sentimentul religios devine victima unei refulări din cauza unei rațiuni despotice și a cunoașterii tehnice. În acest sens, multe dintre aspectele de natură culturală din zilele noastre merită cu adevărat numele de ”nevroză obsesională general umană”, folosind expresia lui Freud, cu o singură excepție: tocmai cu excepția religiei.

Despre nevroza obsesională cu adevărat individuală (și nu general umană) se poate afirma următorul lucru, valabil pentru un număr mare de cazuri: existența nevrotică este orăzbunare a relației deficitare cu transcendența.

Omul este liber în raport cu conștiința sa, dar această libertate constă doar în alegerea dntre două posibilități: aceea de a asculta și de a urma ceea ce dictează conștiința sau aceea de a ignora avertismentele ei. Atunci când conștiința morală este reprimată și sufocată în mod sistematic și metodic, se ajunge ori la conformismul occidental, ori la totalitarismul estic, în funcție de modul în care ”valorile” generalizate în mod exagerat îi sunt oferite omuluo sau îi sunt impuse cu forța de către societate.

Trebuie să separăm funcția terapeutică de misiunea sacerdotală. Așa cum terapeutul ateu trebuie să respecte credința pacientului credincios, tot astfel și terapeutul credicios trebuie preutolui ceea ce-i aparține doar lui: misiunea și funcția sa.

Pacientul obesional-compulsiv se simte constrâns de o forță de-a dreptul faustică de a se asigura că acționează ”sută la sută” bine: el caută cunoașterea sută la sută certă și vrea să ia decizii sută la sută corecte. Acesta e locul unde se trage lipsa lui de smerenie, hybrisul său, care nu are de-a face cu vreo pierdere a ”simțului” moral, așa cum se teme el.

Oricât de pozitiv ar fi efectul psihoterapeutic al religiei, intenția ei primară nu este totuși una de natură terapeutică. Deși religia poate influența în mod favorabil aspecte precum sănătatea mentală și echilibrul psihic, scopul ei nu este vindecarea sufletului, ci mântuirea acestuia. Religia nu reprezintă o asigurare pentru o viață liniștită, pentru eliberarea totală de conflicte sau pentru orice alt tip de obiectiv. Religia îi oferă omului mai mult decât psihoterapia, dar, în același timp, pretinde mai multe de la el.

Nivelul ierarhic pe care sănătatea psihică se situează este altul decât cel pe care se plasează mântuirea sufletului. Dimensiunea în care omul religios înaintează are deci o amplitudine mai înaltă, mai cuprinzătoare decât cea în care acționează psihoterapia. Însă pătrunderea în această dimensiune mai înaltă nu se face prin cunoaștere, ci prin credință.

Parafrazând un aforism al lui Rochefoucault cu privire la efectele separării asupra intensității în scădere a dragostei, putem spune că, așa cum un foc mic este stins de o furtună, în timp ce un foc mare este intensificat de ea, tot astfel putem afirma că o credință slabă va fi și mai slăbită de o catastrofă, în timp ce o credință puternică iese și mai întărită din ea.