Bucuria pe care nimeni nu mi-o poate lua.

Astăzi sunt mai mult și în același timp mai puțin de cât mi-am dorit să fiu. Sunt încrezătoare că mă aflu pe calea ce mă duce acolo unde trebuie ajung.

Îmi îngădui să greșesc fără judecată, știind că grășelile mele nu-i nenorocesc pe alții, dar mă construiesc pe mine.

Pot să renunț aproape la orice și oricine fără păreri de rău, știind că trebuie să lași oameni și lucruri să plece în momentul în care și-au încheiat misiunea și rostul, ca să permiți altora să completeze golurile. Am încredere în proces.

Îmi permit să plâng nu din disperare, ci cu bucuria că mă desprind de ceva ce mă încătușează. Trebuie să învăț să trăiesc cu adevărat liber. Libertate ce mă sperie și mă înaripează deopotrivă.

Astăzi nu mai sunt copila ce cerșea aprobare, atenție, afecțiune. Astăzi pot să le ofer celorlalți necondiționat.

Am învățat că cu cât ierți mai mult cu atât le dai șanse celorlați să greșească mai mult. Astăzi pot să iert și acestă nesăbuință.

Știu să primesc, accept, înțeleg ceea că mă revolta, dezavua, descumpănea odinioară. Astăzi nu mă împotrivesc, las lucrurile să se întâmple, fac concluzii și merg mai departe.

Am întâlnit oameni care pot fi fericiți doar când știu că celălalt este la fel de nefericit ca și ei, și care-ți sunt alături doar în asemenea momente ale vieții. Am învățat să-i iubesc dincolo de această cruzime, dar să-i țin la distanță.

Deși se mai întâmplă să rătăcesc prin subteran, fără speranțe, fără vise, unde și iluziile pier, totuși tărâmul meu prevalent este al luminii.

Am doruri nerostite, ce mocnesc, ard, sufocă. Am zile în care sunt însingurată, înfrigurată, pustiită. Am învățat că toate sunt parte din mine, că am nevoie de ele ca să ating străfunduri, ca să nu mă banalizez, ca să renasc o alta. Că ele fac parte din viața mea, și resemnarea de asemenea.

Aspirând la o fericire eclatantă, am redobândit pacea lăuntrică. Acea bucurie constantă pe care nimeni nu mi-o poate lua.

Text publicat în revista Garbo

Aproapele

Sunt zile în care nu mai simți nimic, în care ai cea mai impasibilă stare. Când nu mai poți simți nici iubire, nici suferință, nici regret, în care ești dincolo de toate acestea. Aproape împietrită, pe punctul de a te dezumaniza, încerci să trezești în tine emoții ca să știi că încă ești vie. Se pare ai trăit totul prea intens până acum, ai ars ca o flacără mistuitoare și acum n-a rămas decât cenușa, gata să fie împrăștiată răzleț de rafalele de vânt. Ar fi ultimul tău zbor fără țintă. E o stare de vid necuprins, dar din care nu ai puterea să ieși de una singură. Un neant ce te înghite încet-încet, te lași în cădere liberă, te scufunzi și nu faci nimic ca să te salvezi. Ai uitat pașii, formula, algoritmul de salvare. Ai uitat totul până și însuși faptul propriei existențe.

Dar nu ai rămas singură, se întinde o mână spre tine. O întinzi la rându-ți din inerție, dintr-un reflex, căci nu-ți rămâne altceva de făcut. Te încrezi. Și nu greșești. E aproapele ce e gata să-ți cuprindă în palme durerea și să o aline. E gată să-ți ia povara de pe umeri și să o poarte împreună cu tine. O să știi că e aproapele după cuvintele sale cu efect miraculos, gesturile de grijă ce redau pacea în sufletu-ți amărât. Privirea sa caldă îți descrețește chipul crispat. E aproapele gata să-ți ofere ce are mai prețios, timpul său, și astfel timpul se umple de sens pentru ambii. E aproapele a cărui mângâieri ocrotitoare risipesc orice înfrigurare. E apropele gata să-ți șteargă lacrimile de durere și să pricinuiască lacrimi de bucurie. E aproapele ce oferă iubirea din preaplinul său, acest gest de infinită bunătate. E o întrupare a binelui, frumosului, păcii oricând gata să le împărtășească cu ceilalți. E apropele ce te ia de mână și te conduce spre lumină. O să-l recunoști, el însuși are un chip luminos.

Sunt îngeri pământeni. Mulțumesc că existați!

Text publicat în revista Catchy

A trebuit să mor ca să pot să renasc

A sosit momentul adevărului, avem nevoie de el. Aveam nevoie de o certitudine, nu că n-aș avea capacitate de discernământ, dar se cerea o clarificare care să pună lucrurile la locul lor. Ai dezlegat enigma, ai făcut-o așa cum îți stă în fire simplu, lămurit, concis. M-ai eliberat de o povară inutilă ce mă încătușa, mă supunea unor frământări supărătoare. Ai zăvorât o portiță prin care se strecurau stingher așteptări nevinovate, speranțe firave, vise rătăcite. Nu mai atârn de ele, m-am descotorosit.

Am trăit iubirea și durerea deopotrivă de intens, pătrunzător, febril. Am fost atât de vie în acele momente, mai vie ca nicicând.

A trebuit să îndur suplicii, ca apoi să mă bucur simplu.

A trebuit să suport singurătatea goală, ca să învăț să o transform în singurătate creatoare.

A trebuit să-mi fie grozav de dor, ca după asta sa-mi fie dorul alin.

A trebuit să am sufletul mutilat, amorțit, ca apoi să-l împac, primenesc.

A trebuit să gem la pământ, ca să învăt să pășesc abia atingând pământul.

A trebuit să trăiesc o primăvară ce aducea a pustiu, ca să mă desfăt într-o toamnă feerică.

A trebuit să mă pierd, ca să mă pot regăsi autentică.

A trebuit să aștept înfrigurat un strop de afecțiune, ca să mă pot umple de iubire.

A trebuit să simt că nu mai pot, ca să știu cât de mult pot.

A trebuit să rătăcesc în uitări de sine, ca să mă pot afla cu adevărat.

A trebuit să-mi fie viața noapte sinistră, apăsătoare, ca apoi să-mi fie răsărit serafic, luminos.

A trebuit să mă cufund în abis, ca după asta să ating cerul albastru, senin, înalt.

A trebuit să mor, ca să pot să renasc.

Acum sunt mai prezentă decât oricând în propria viață. Toate negreșit au un rost. Iar după fericire și nefericire vine pacea întremătoare, spăsitoare, binefăcătoare.

Text publicat în revista Garbo