Aproapele

Sunt zile în care nu mai simți nimic, în care ai cea mai impasibilă stare. Când nu mai poți simți nici iubire, nici suferință, nici regret, în care ești dincolo de toate acestea. Aproape împietrită, pe punctul de a te dezumaniza, încerci să trezești în tine emoții ca să știi că încă ești vie. Se pare ai trăit totul prea intens până acum, ai ars ca o flacără mistuitoare și acum n-a rămas decât cenușa, gata să fie împrăștiată răzleț de rafalele de vânt. Ar fi ultimul tău zbor fără țintă. E o stare de vid necuprins, dar din care nu ai puterea să ieși de una singură. Un neant ce te înghite încet-încet, te lași în cădere liberă, te scufunzi și nu faci nimic ca să te salvezi. Ai uitat pașii, formula, algoritmul de salvare. Ai uitat totul până și însuși faptul propriei existențe.

Dar nu ai rămas singură, se întinde o mână spre tine. O întinzi la rându-ți din inerție, dintr-un reflex, căci nu-ți rămâne altceva de făcut. Te încrezi. Și nu greșești. E aproapele ce e gata să-ți cuprindă în palme durerea și să o aline. E gată să-ți ia povara de pe umeri și să o poarte împreună cu tine. O să știi că e aproapele după cuvintele sale cu efect miraculos, gesturile de grijă ce redau pacea în sufletu-ți amărât. Privirea sa caldă îți descrețește chipul crispat. E aproapele gata să-ți ofere ce are mai prețios, timpul său, și astfel timpul se umple de sens pentru ambii. E aproapele a cărui mângâieri ocrotitoare risipesc orice înfrigurare. E apropele gata să-ți șteargă lacrimile de durere și să pricinuiască lacrimi de bucurie. E aproapele ce oferă iubirea din preaplinul său, acest gest de infinită bunătate. E o întrupare a binelui, frumosului, păcii oricând gata să le împărtășească cu ceilalți. E apropele ce te ia de mână și te conduce spre lumină. O să-l recunoști, el însuși are un chip luminos.

Sunt îngeri pământeni. Mulțumesc că existați!

Text publicat în revista Catchy

A trebuit să mor ca să pot să renasc

A sosit momentul adevărului, avem nevoie de el. Aveam nevoie de o certitudine, nu că n-aș avea capacitate de discernământ, dar se cerea o clarificare care să pună lucrurile la locul lor. Ai dezlegat enigma, ai făcut-o așa cum îți stă în fire simplu, lămurit, concis. M-ai eliberat de o povară inutilă ce mă încătușa, mă supunea unor frământări supărătoare. Ai zăvorât o portiță prin care se strecurau stingher așteptări nevinovate, speranțe firave, vise rătăcite. Nu mai atârn de ele, m-am descotorosit.

Am trăit iubirea și durerea deopotrivă de intens, pătrunzător, febril. Am fost atât de vie în acele momente, mai vie ca nicicând.

A trebuit să îndur suplicii, ca apoi să mă bucur simplu.

A trebuit să suport singurătatea goală, ca să învăț să o transform în singurătate creatoare.

A trebuit să-mi fie grozav de dor, ca după asta sa-mi fie dorul alin.

A trebuit să am sufletul mutilat, amorțit, ca apoi să-l împac, primenesc.

A trebuit să gem la pământ, ca să învăt să pășesc abia atingând pământul.

A trebuit să trăiesc o primăvară ce aducea a pustiu, ca să mă desfăt într-o toamnă feerică.

A trebuit să mă pierd, ca să mă pot regăsi autentică.

A trebuit să aștept înfrigurat un strop de afecțiune, ca să mă pot umple de iubire.

A trebuit să simt că nu mai pot, ca să știu cât de mult pot.

A trebuit să rătăcesc în uitări de sine, ca să mă pot afla cu adevărat.

A trebuit să-mi fie viața noapte sinistră, apăsătoare, ca apoi să-mi fie răsărit serafic, luminos.

A trebuit să mă cufund în abis, ca după asta să ating cerul albastru, senin, înalt.

A trebuit să mor, ca să pot să renasc.

Acum sunt mai prezentă decât oricând în propria viață. Toate negreșit au un rost. Iar după fericire și nefericire vine pacea întremătoare, spăsitoare, binefăcătoare.

Text publicat în revista Garbo

Când iubirea se maturizează, ea devine pace, echilibru, împăcare.

Datorită ție am descoperit iubirea. Cea pe care o credeam o invenție și un apanaj al visătorilor și romanticilor incurabili. O consideram absurdă pentru că îi face pe cei ce o trăiesc să se comporte stupid, ridicol, pueril. Neștiind că iubirea e o forță ce arde și iluminează, că iubind transcezi spațiul, timpul, realul. Toate capătă semnificații nebănuite, trăiești într-o amețeală, o beție în care nu ești tu, dar în care te simți mai însuflețit, avântat, reîmprospătat.

Dacă ar muri iubirea, viața mea ar fi din nou așa cum a fost. Dezlănțuirile tumultoase ar rămâne în spate. Aș pluti în ape liniștite: fără elanuri, scufundări, agitație. Obosită. Încremenită într-un prezent obscur. Fără așteptări, speranțe, dorințe. O existență trăită cu calm, luciditate, dar și mult dor. Dor de acel univers ireal, vibrant, pătrunzător al iubirii.

Iubirea s-a încrustat în fibra ființei mele. Ea nu se poate pierde, doar se preface, ia o altă formă. Pur și simplu n-aș mai suporta-o arzândă și mistuitoare, m-ar lăsa fără pic de vitalitate. Dintr-o nevoie acută de liniște, iubirea trece într-o altă fază, devinind mângâietoare, dăruitoare, compătimitoare. Acea prin care e posibilă comuniunea deplină cu celălalt.

Iubirea mea s-a maturizat și a devenit pace, echilibru, împăcare.

Nu mai rețin pe nimeni în viața mea, nu contează cine mă va nesocoti, depărta, trăda. O să vă primesc cu inima deschisă, o să vă las să intrați în altarul fiiinței mele, n-o să găsiți decât simplicitate. Unii veți rămâne, dar cei mai mulți veți pleca. Veți pleca să iubiți. Riscați. Câștigați. Bucurați. Realizați. Înfruntați. Deveniți. Să trăiți din plin viața. Să cuceriți lumea. Vă înțeleg avântul, dar nu vă voi urma întodeauna. Luptele mele se dau pe alte fronturi.

O să-mi lărgesc din când în când inima ca să vă iubesc așa cum meritați. O să mă bucur când o să vă pot iubi nespus. O să mă întristez când n-o să vă pot iubi îndeajuns. Aveți grijă și voi să nu pângăriți iubirea asta de ființă infinit imperfectă.

Text publicat în revista Garbo