Călătoria pelerinului de John Bunyan

Călătoria Pelerinului este o alegorie clasică a literaturii universale, care nu cunoaște nicio alterare de la publicarea ei de către pastorul englez John Bunyan în 1678. Înscrisă în categoria marilor cărți clasice, această lucrare este tradusă în peste o sută douăzeci de limbi și rămâne una dintre cele mai citite cărți după Biblie de către creștini. Trebuie remarcat faptul că John Bunyan a început manuscrisul când se afla în închisoare. A fost întemnițat pentru că organizase slujbe religioase fără controlul Bisericii Anglicane. După eliberare și-a terminat lucrarea prin care arată calea parcursă de creștin în căutarea Cetățiii Cerești.

Alegoria aceasta are o valoare aparte pentru că vorbește de un fapt universal valabil aflat dincolo de granițele confesionale strâmte, și anume de revoluția interioară pe care Hristos-Cuvântul o provoacă în sufletul omului – e ceea ce în limbaj teologic se cheamă metanoia – nevoia de preschimbare, de înnoire a inimii, nevoia care l-a împins la ceas de seară pe Nicodim să afle mai multe despre nașterea de Sus de la Însuși depozitarul acestui concept. Este vorba aici de o reașezare radicală a întregii ființe pe alte coordonate, de abandanul total pe via crucis, sinonimă cu schimbarea numelui. În urma luptei cu îngerul, numele lui Iacov este schimbat în Israel, la întâlnirea cu Mântuitorul Chifa devine Petru, iar Saul devine Pavel, la fel cum, dintr-o confruntare cu valaențele revelatorii asemănătoare, Făr-de-har (numele inițial al eroului) devine Christian, urmașul lui Hristos. Această mutatio nomini devine marca înregistrată a trecerii din robia păcatului la Împărăția dragostei.

Călătoria pelerinului e o invitație mereu valabilă, în orice epocă și în orice cultură. Ea îndeamnă la refuzul înregimentării în trendul lumii (’nu vă potriviți chipului veacului’, este chiar o poruncă a Domnului) și trage un semnal de alarmă asupra amneziei generalizate în materie de idealuri și valori, nu neapărat într-o perspectivă strict creștină. Călătoria adevărată este doar aceea care, pe parcursul dez-văluirii ei, poate întâlni moartea, propunând astfel o desfășurare vectorială a vieții spre un ideal mai presus de banal – Christian e mereu într-un conflict radical cu înțepenirea în pustiire, e veghetor, e proaspăt și evită cu măiestrie derapajele propuse de decorul în schimbare al lumii, ce încearcă să-i abată atenția de la Cetatea Cerească – punctul terminus al călătoriei.

Alegoria fiului meșterului de tingiri dovedește că personajele și locurile ei au o valoare arhetipală. Lumea și oamenii se schimbă mai puțin decât par în ciuda vitezei modelor, curentelor și schimbărilor recuzitelor de pe scena istoriei. Dacă deschidem bine ochii în jur, aidoma preacinstiților pelerini, poate îi vom zări ca printr-o mahramă subțire, croită anume pentru privirea omenească, pe domnii Tare-de-Cap sau Cum-bate-vântul de pe Ulița Trăncănelii mergând duminica la meci ronțăind semințe, pe domnii Înțelepciune-Lumească, Pricopseală, Gând-ascuns, Plin-de-sine, Glas-mieros și Limbă-mpărțită în topul bogaților, sau perorând din Parlament despre binele poporului, pe Formă-goală și Mormânt-văruit i-am putea zări predicând pe la amvoane în Târgul Rătăcire, iar pe Madam Desfrânare din Cetatea Amăgire, alătruri de doamna Mocirlă și domnul Mort-de-poftă îi putem vedea pe la tarabe, pe copertele sclipitoare ale revistelor pentru oameni mari. Alături de ei însă, îi putem recunoaște și pe cei viteji precum Drept-credicios, Inimă-tare, Nădejde-vie sau Milostiva nevoindu-se să-i smulgă pe cei înglodați în Smârcul Deznădejdii și să-i elibereze, cu ajutorul Cheii-Făgăduinței, pe cei ferecați în lanțuri de Uriașul Deznădejde și soața sa, Bănuială, din înfricoșatul Castel al Îndoielii.

Tot astfel, ni se vor putea descoperi, dacă vom fi suficient de atenți să deslușim dincolo de zgomotele lumii, Făpturile de Lumină așteptându-i la răspântia Tărâmului Fermecat pe vrednicii pelerini, sau chiar pe Acela purtându-și la vedere urmele cuielor, ieșind mereu (ca un tată bolnav de iubire în întâmpinarea fiilor Săi risipitori) înaintea celor care îl caută cu o inimă curată, pentru a le oferi o haină de nuntă celestă, așa cum vom putea descoperi multe alte lucruri de taină.

În lumea noastră în dezordine spirituală și morală, se poate imagina efortul sufletului uman în căutarea a ceea ce este indestructibil. Cartea nu propune o teorie despre Biblie,  nici perspective teologice despre har, ci certitudinile mari și intangibile care țin sufletul în asigurarea perfectă a vieții și care ajung la el prin cunoașterea lui Iisus Hristos.

(Călătoria Pelerinului / John Bunyan, Cluj-Napoca: Koinonia, 2005

 Prefață de Voicu Bojan)

Încotro merge omul?

Oamenii de la conducere trebuie să aibă frică de Dumnezeu. Cei de la vârful puterii, neavându-L pe Dumenzeu, pot să  înnebunească de mândrie și omnipotență. Iar cei care se află pe treptele descendente ale ierarhiei puterii trebuie să aibă iubire de aproapele și pocăință. Fiecare are pentru ce se pocăi. Dacă ne vom analiza pe noi înșine, vom înceta să-i judecăm pe ceilalți. Un om care nu se căiește de păcatele sale gândește : ”Cum, eu, un om atât de cumsecade trăiesc într-o lume atât de nedreaptă?” Iar un om ajuns la înălțime duhovnicească spune în sinea sa: ”Cum, eu, un om atât de netrebnic trăiesc printre atâția îngeri?” Atâta timp cât nu ne vedem păcatele suntem orbiți sufletește. A ne vedea propriile păcate este un semn de luminare. Însă, noi vedem ceea ce nu ar trebui să vedem și nu observăm ceea ce ar trebui să observăm. De aceea în Duminica orbului din naștere (a VI-a după Paști) biserica spune în numele tuturor enoriașilor: ”La ochii sufletului fiind orbit, la Tine Hristoase vin, ca și orbul din naștere cu pocăință strigând către Tine: Tu, celor din întuneric ești lumina cea preluminoasă!”

Dacă ne vom plânge păcatele și ne vom pocăi, îi vom vedea pe ceilalți frumoși și buni. Vom afla că Dumnezeu a iubit oamenii, că El a spălat păcatul omenirii prin propriul sânge și prin Hristos e salvat tot neamul lui Adam. Înțelegând acestea, vom înceta să ne înfuriem, să judecăm, să ne împotrivim. Vom înțelege că viața aceasta scurtă spre împărăția lui Dumnezeu trebuie trăită corect. Că orice om născut din femeie bea păcatul precum apa și toți suntem demni de milă. Nu există nici un om pe acest pământ care să nu aibă motive pentru a fi compătimit. Toți suntem rătăciți și nefericiți ca niște pui căzuți din cuib.

Pe pământ trebuie să guverneze adevărul, nu putem exista ca omenire dacă dispare adevărul. Nu mai putem trăi dacă nu ar exista niciun om drept, niciun om neprihănit, nicio fecioară, niciun soț credincios, nicio soție cinstită. De aceea, oamenii merg la biserică, mănăstiri, se închină la icoane pentru a inspira aerul sfânt ca să poată exista în continuare. Dacă omul trăiește fără sentimentul că în lume există adevăr, că există sfințenie, că există Dumnezeu și El e aproape de noi, atunci nu avem pentru ce trăi.

În lume s-a înmulțit nelegiuirea, a sărăcit iubirea, mulți sunt necredincioși și înnebunesc din cauza necredinței. În această junglă, fără Dumnezeu e imposibil de rezistat.

Omul e prea frumos când este cuprins de har. Omul fără Dumnezeu e dezgustător. Noi am aflat ce e liberatatea fără Dumnezeu. Ce însemană permisivitatea fără poruncă. Ce e omul când are totul, dar nu-L are pe Dumnezeu. Ce face civilizația? Ea ne creează confort, ne insuflă sentimentul de mândrie. Iată noi am cucerit cosmosul. Iată avem tehnologii care fac o mulțime de lucruri inteligente. Iată suntem capabili să identificăm bolile la etapa de embrion. Și se creează iluzia că nu avem nevoie de Dumnezeu. Omul naiv crede că civilizația l-a înlocuit pe Dumnezeu și omul a devenit omnipotent. Dar credința aceasta e o amăgire și în ziua morții toți vor înțelege acest lucru.

Un filosof spunea că la sfârșitul veacului - dar noi ne îndreptăm spre acest sfârșit, fie că acest sfârșit e mai apropiat sau mai îndepărtat, oricum încolo ne îndreptăm – ispitele vor fi subtile, căderile vor fi grele și oamenii vor ceda în masă. Iar omul pentru a-și menține credința trebuie, în primul rând, să fie educat, iar în al doilea rând, evlavios. În aceste vremuri e un efort imens să-ți păstrezi credința, să porești credința, să o mărturisești. De aia trebuie să stăruim în rugăciune, să șoptim rugăciunea, să o zicem în gând, să o cântăm. Să chemăm neîncetat numele Domnului. Să citim Evanghelia, ca să ne putem ruga și atunci când nu avem cartea la îndemână. Când suntem în transport, când așteptăm în rând, când tebuie să vorbim cu șeful. Dacă nu vom avea cuvântul lui Dumnezeu pe buze, în inimă, în gând, ne vom pierde, vom fi zdrobiți, nu vom putea rezista.

Trebuie să ne pocăim, să ne lepădăm de păcat.  Trebuie să renunțăm la desfrâu, dezmăț, practici sodomo-gomorice. Să muncim cinsti și să facem milostenie. Duminica trebuie să ne găsească în Casa Domnului. Nu trebuie să fugim de Dumnezeu așa cum a făcut Adam când a săvârșit păcatul. Dumnzeu l-a întrebat: ”Unde ești Adame?”, iar acesta era ascuns în tufiș și nu se arăta din cauza rușinii. În schimb, când Dumnezeu a coborât în iad și a întrebat de el, Adam a răspuns imediat: ”Doamne, sunt aici!”

Nu trebuie să ne ascundem de Dumnzeu, nu trebuie să fim egoiști, nici în rugăciune, căci  un egoist se roagă doar pentru sine. Ar trebui să ne rugăm pentru fiecare suflet în nevoință, întristat, înrăit.

Dincolo de toate localurile și mașinile de lux, luminile orbitoare, dincolo de toate aceste lucruri inutile - întrega lume este o rană. În timp ce jumătate din omenire se veselește, cealaltă jumătate se nevoiește și plânge. Lumea este chinuită de păcat și moarte. Hristos este unicul care a venit în lume să vindece oamenii de aceste nenorociri. Cine mă va ajuta în ceasul morții? Charles Darwin? Vreun artist de la Hollywood? Nu. Unicul Dumnezeu!

Dar de ce totul merge anapoda în viața noastră? Oare nu din cauza păcatelor noastre? De la impietate, îndărătnicie, mândrie, patimi, desfrâu, greșeli. Viața noastră e alterată din cauza păcatelor noastre. Hristos e unica speranță a neamului omenenesc în general și a poporului nostru, în particular. Fără rugăciune noi nu putem exista, suntem un fel de simulacru, o aparență înșelătoare. Rugăciune multă, dar mai ales, din inimă, însoțită de trăire smerită. Să ne rugăm pentru cei vii și pentru cei morți, pentru cei împătimiți, să ne rugăm să revină la credință cei necredincioși, deși poate sunt botezați, dar au rătăcit. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea monahi care să se roage pentru noi – căci monahul e cel ce se roagă pentru toată lumea -, să putem scăpa de acest hău și respirăm mai liber. Când ne trezim, trebuie să începem ziua cu: ”Slavă Ție, Doamnezeul nostru, slavă Ție!” și astfel zi de zi să-L slăvim pe Dumnezeu neîncetat.

Sunt oameni incapabili să pătrundă în profunzimea credinței. Există diveri care pot să se scufunde până în adâncuri, și există surferi, care plutesc pe o placă la suprafață. Majoritatea oamenilor sunt surferi, și doar unii sunt diveri. Primilor li s-a insuflat că Iisus este un om, a cărui părinți au fost Maria și Iosif, și că el a fost un om de treabă. Marea majoritate vorbesc despre Iisus ca despre un personaj pozitiv, căruia nu-i pot invoca nimic condamnabil. Excepție fac doar niște tratate talmudice care pângăresc figura lui Iisus, în rest, toți vorbesc de Hristos în termeni laudativi. El a făcut doar bine, a revoluționat gândirea, a săvârșit acte supreme de milostenie și minuni. Dar majoritatea se raportează la Hristos în absența slavei dumnezeiești. Se consolează că ar fi fost un simplu om și astfel e mai lesne de crezut în El. La ce bun să ne rugăm? La ce bun toate poruncile? Poate a greșit? Poate nu tot ce a spus e bine? Poate nu totul e adevărat? – se îndoiește în sinea sa omul puțin credincios.

Unii autori prin scrierile lor au contribuit la slăbirea credinței celor puțin credincioși. Tolstoi spunea să luăm Evanghelia și să subliniem cu un creion albastru ceea ce ne place și să ștergem ceea ce nu ne convine cu un creion roșu. În acest caz, nu mai considerăm necesar să apelăm la tâlcuirile Sfinților părinți, dacă Hristos a fost pur și simplu un om bun. Astfel oamenilor le-a fost luată credința și, împreună cu ea, le-a fost luată viața veșnică. Fără credință omenirea e scufundată în această existență insuportabilă și superficială. Ce avem ca alternativă? O scietate consumeristă. Mănâncă de dimineață până seară, ascultă muzică nebunească, urmărește filme insolente. Ai băutură, pornografie, droguri tot ce te poate anestezia de lipsa de sens a propriei existențe. Dar ce va fi după moarte? Omul necredincios își spune că nu e nimic, deci nu se îngrijorează. El trăiește precum un biet animal rațional și vorbitor, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri, după cum spunea Petre Țuțea.

Iubirea la Sfântul Augustin de Hannah Arendt

 

Viața omenească e mereu un ”nu încă”. Orice ”a avea” e guvernat de dorință. Astfel, viitorul în care trăiește omul este întodeauna viitorul așteptat, determinat în întregime de năzuințele sau fricile lui din prezent. Viitorul nu e câtuși de puțin necunoscut, de vreme ce nu este nimic altceva decât amenințătorul ori împlinitorul ”nu încă” al prezentului. Însă orice împlinire este doar aparentă, căci la capăt se întrevede moartea, pierderea ultimă. Viitorul nu poate fi decât amenințător pentru prezent. Numai un prezent fără viitor e imuabil și complet lipsit de amenințări. Liniștea posesiunii constă într-un asfel de prezent. Această posesiune e însăși viața.

Augustin dezbracă lumea și toate lucrurile lumești de valoarea lor și le relativizează. Toate bunurile lumești sunt trecătoare (mutabilia). De vreme ce nu vor dăinui, ele de fapt nu există cu adevărat.

Timpul exustă numai dacă poate fi măsurat, iar etalonul cu care-l măsurăm e spațiul. Unde este spațiul care ne permite să măsurăm timpul? Potrivit lui Augustin, răspunsul este: în memoria noastră, unde sunt depozitate toate lucrurile. Memoria, depozitul timpului, este prezența lui ”nu mai” (iam non), după cum așteptarea este prezența lui ”nu încă” (nondum). Așadar, eu nu măsor ceea ce nu mai este, ci ceva ce rămâne fixat în memorie. Timpul există doar când aducem trecutul și viitorul în prezentul reamintirii și al așteptării. Prin urmare, singurul timp verbal valabil este prezentul, Acum-ul. Acum-ul măsoară timpul înapoi și înainte, fiindcă, strict vorbind, Acumu-ul nu e timp, ci e în afara timpului. În Acum trecutul și viitorul se întâlnesc. Pentru o clipă trecătoare, ele sunt simultane, ca să poată fi stocate în memorie, care-și amintește lucruri trecute și este în așteptarea lucrurilor ce au să vină. Pentru o clipă trecătoare (vremelnicul Acum), timpul pare că stă în loc, iar acest Acum devine pentru Augustin modelul veșniciei.

Iubirea corectă constă în obiectul corect. Omul muritor, care a fost aruncat în lume (înțeleasă aici ca pământ și cer) și care trebuie să plece din ea, în loc s-o facă se alipește de ea și, astfel, tranformă lumea însăși într-o lume pieritoare, una care trebuie să dispară odată cu moartea lui. Această suprapunere între pământesc și muritor e posibilă numai dacă lumea e privită din perspectiva omului muritor. Termenul folosit de Augustin pentru această iubire greșită, mundană, care se alipește de lume și în același timp constituie, astfel, lumea este cupiditas. Prin opoziție, iubirea corectă caută veșnicia și viitorul absolut. Augustin numește iubirea corectă caritas: ”Rădăcina tuturor relelor este cupiditas, rădăcina a tot binele este caritas.” Totuși, iubirea corectă și iubirea greșită (caritas și cupiditas) au ceva în comun: dorința care tânjește, adică appetitus. Prin urmare, Augustin avertizează: ”Iubiți, dar aveți grijă ce iubiți”.

De vreme ce omul nu-și este suficient sieși și, prin urmare, dorește întodeauna ceva din afara lui, întrebarea privitoare la cine e el de fapt își poate găsi rezolvarea doar prin obiectul dorinței lui, și nu, cum credeau stoicii, prin reprimarea impulsului dorinței în sine: ”Fiecare este după cum îi este iubirea”. Strict vorbind, acela care nu iubește și nu dorește deloc este un nimeni.

Căutarea apartenenței-la-lume schimbă natura omului. Această căutare îl transformă într-o ființă lumească, prin cupiditas, omul a aruncat zarurile care îl fac pieritor. Prin caritas, al cărei obiect e veșnicia, omul se preschimbă pe sine într-o ființă veșnică, nepieritoare. Omul în sine, în esența lui, nu poate fi definit, fiindcă vrea mereu să aparțină de ceva din afara lui, în funcție de care se tot schimbă. Așadar, el e privit de Augustin în izolarea lui atât față de lucruri, cât și față de restul persoanelor. Însă tocmai această izolare n-o poate îndura omul.  Dacă s-ar putea spune că există o esență a naturii lui, aceasta ar fi faptul că nu-și este suficient sieși. Așa încât este silit să iasă din izolarea lui prin intermediul iubirii – fie că cupiditas îl transformă într-un locuitor al lumii acesteia, fie că prin caritas trăiește în viitorul absolut în care va fi un locuitor al lumii ce va să vină. De vreme ce numai iubirea poate face ca una sau alta dintre lumi să devină un ”acasă” pentru om, ”lumea aceasta este pentru cei credincioși (care nu iubesc lumea) ceea ce este pustiul pentru poporul lui Israel” – ei nu locuiesc în case, ci în corturi. N-ar fi atunci mai bine să iubim lumea prin cupiditas și să fim acasă? De ce să facem din lumea aceasta un pustiu? Singura justificare pentru această întreprindere neobișnuită ar fi adânca nemulțumire față de ceea ce lumea le poate oferi celor ce-o iubesc. Iubirea care dorește un obiect lumesc, fie acesta un lucru ori o persoană, e permanent zădărnicită în chiar încercarea ei de a găsi fericirea.

Lucrurile bune din afara mea nu stau în puterea mea, iar printre ele se află binele suprem, viața însăși. Cupiditas dorește – și mă determină să devin dependent de – lucruri asupra cărora, în principiu, nu am nici un control, adică pe care ”le pot pierde împotriva voinței mele”. Într-adevăr, faptul că viața, fiind despărțită de lucrurile de care are nevoie tânjește după toate înseamnă că omul nu este independent și suficient sieși. Pe drum spre toate cele de care are nevoie ca să poată să fie, omul întâlnește lumea înconjurătoare și, cum nu poate nicicând să anuleze golul dintre acest ”în afară” și sine însuși, e înrobit de el. Când Augistin discută despre liberul-arbitru, sau mai degrabă despre libertatea alegerii lui cupiditas – numită aici libido, dorința definită ca iubirea de lucrurile pe care omul le poate pierde împotriva voinței lui – îi opune nu caritas, ci libertatea. În acest proces al apartenenței tot mai accentuate la ceea ce se află ”în afara mea”, sunt înrobit, iar această înrobire se manifestă prin frică.

Această frică nu este o emoție ascunsă, ci mai degrabă manifestarea dependenței. Dorința nu e rea pentru că tot ce este ”în afară” e rău. Ci dimpotrivă, dorința e rea și înrobitoare pentru că creează dependență de ceea ce, în principiu e de neobținut. Aceasta nu contrazice afirmația anterioară potrivit căreia orice dorință e determinată de obictul ei și se tranformă în caritas sau în cupiditas în funcție de ce anume caută. Căci numai urmărind ceea ce se află ”în afară” într-o ”lume” în sens strict, adică într-o casă pentru om. Numai lumea constituită de ”cei ce iubesc lumea” e un rău, și numai dorința de acest ”rău” se transformă în cupiditas. Dar caracteristica de bază a acestui rău este că se află în afară, iar acest ”în afară” ca atare înrobește și lipsește de liberatate. Căci liberatatea este, în mod esențial, liberatatea față de frică.

Iubirea de sine (amor sui) corectă nu iubește sinele de-acum, care urmează să moară, ci pe acela care-l va face să trăiescă veșnic. Când începe să-și caute sinele esențial în viața de-acum, omul descoperă pentru prima dată că este condamnat să moară și că este nestatornic (mutabilis). Așadar, în clipa-n care ”descoperi că ești nestatornic de la natură, trebuie să te depășești pe tine”. Această ”depășire” (”treanscendere”) merge dincolo de timp și încearcă să prindă veșnicia, ”viața veșnică” prin opoziție cu ”viața trecătoare”.

Augustin scrie: ”Există trei timpuri, și anume prezentul lucrurilor trecute, prezentul lucrurilor prezente și prezentul lucrurilor viitoare”, căci viitorul există doar ca așteptare, cât și amintirea se petrece în prezent. Așadar, a trăi în așteptare până-n punctul uitării e tot un fel de a trăi în prezent. Aceasta e singura modalitate de a uita complet de tine. ”Dumnezeu trebuie iubit în așa fel încât, dacă așa ceva e cu putință, să uităm de noi înșine”.

 Schimbarea punctului de referință care are loc în cursul dorinței, astfel încât cel ce iubește uită de sine în căutarea celui iubit, este ”trecerea”, ”tranziția” specifică oricărei tânjiri. Trecerea indică momentul în care cel ce iubește nu mai iubește cu referire la sine însuși, momentul în care întreaga sa existență a devenit ”iubitoare”. În mod similar, caritas, iubirea care tânjește după Dumnezeu împlinește ”trecerea” către veșnicia viitoare.

Cercetarea existenței umane din perspectiva durabilității a arătat că temporalitatea e trăsătura ei dominantă: ”Devorând timpul și fiind devorat de timp”. Potrivit lui Augustin, ființa și timpul sunt opuse. Pentru a fi, omul trebuie să-și depășească existența omenească, temporalitatea: ”Astfel, pentru a putea fi și tu, treci dincolo de timp.” Așadar, ”trecerea” constă în transcenderea temporalității, iar ceea ce trebuie uitat, și este uitat, e finitudinea.

Semnul lui caritas pe pământ este neînfricarea, pe când blestemul cupiditas este frica – frica de a nu dobândi lucrul dorit și frica de a-l pierde după ce a fost dobândit.

În Vechiul Testament grec putem reda trei termeni grecești pentru iubire – eros, storge și agape – prin corespondentele lor latinești amo, dilectio și caritas. În general, Augustin folosește amor pentru a desemna dorința și tânjirea (adică iubirea în sensul ei cel mai larg, cel mai puțin specific), dilectio pentru a desemna iubirea de sine și de aproapele și caritas pentru a desemna iubirea de Dumnezeu și ”binele suprem”.

Iubirea care a cedat ordinii corecte nu mai poate fi înțeleasă ca dorință și tânjire, fiindcă direcția ei nu este determinată de vreun obiect anume, ci de ordinea generală a tot ce este. Această ordine îl include pe cel ce iubește, chiar dacă ordinea e stabilită din perspectiva omului, a celui ce iubește. Căci această ierarhie face o distincție între ceea ce e mai presus de noi (supra nos), ceea ce e lângă noi (iuxta nos) și, în sfârșit, ceea ce e mai prejos de noi (infra nos). Evident, ceea ce este mai presus de noi se află cel mai sus și trebuie iubit cel mai mult, iar ceea ce e mai prejos de noi, corpul nostru, trebuie iubit cel mai puțin.  Ceea ce este mai presus de noi este ”binele suprem”, așadar se cuvine să fie iubit de dragul lui, pe cât tot restul – sinele nostru, aproapele nostru, corpul nostru – trebuie iubit de dragul benelui suprem. Nu totul, ci doar ceea ce are în vreun fel legătură cu mine este inclus în ordinea iubirii. Iar această legătură se stabilește în comunitatea (societas) celor care, la fel ca mine, își pot dobândi fericirea numai în raport cu Dumnezeu și cu ”binele suprem” și care, prin urmare, sunt ”cei mai apropiați mie” (proximi), aproapele meu adevărat, semenii mei. În mod similar, stabilesc această legătură cu corpul meu ca proprietate a existenței mele pământești. Așadar, există o diferență între simpla folosire a lumii (uti) într-o totală înstrăinare de ea și această iubire care se îndreaptă și ea spre lume, chiar dacă nu este îngăduit să se bucure de obiectele ei pur și simplu de dragul lor (frui).

Faptul însuși că omul nu s-a făcut singur pe sine, ci a fost creat implică, evident, că însemnătatea existenței umane se află în afara sa și deopotrivă îi premerge. A fi creat (creatum esse) înseamnă că esența și existența nu sunt totuna. Ființa Supremă (summe esse) care revarsă ființă asupra omului creându-l este deopotrivă ”Ființa Primordială” (primitus esse), adică aceea care e prima și prin comparație cu care totul e secundar și derivat. Așadar, ”a se întoarce la Dumnezeu” este, de fapt, singurul fel în care un lucru creat se poate ”întoarce la sine”. ”Căci, dacă vrei din ce în ce mai mult să fii, te vei apropia de ceea ce este în cel mai înalt grad.”

Cum moartea e singura forță, în afară de Dumnezeu, care-l poate scoate (înlătura) pe om din lume, ea trimite, așadar, la ”alegerea din lume”. Spaima de moarte se datorează iubirii de lume. Moartea este distrucția relației noastre firești cu lumea, a cărei manifestare e iubirea de lume. Într-un sens pur negativ, moartea are, așadar, la fel de multă putere să ne despartă de lume ca și iubirea, care-și alege ființa proprie în Dumnezeu.

            Acest ”a fi în afara lumii”, ca și moartea, ne face pe toți la fel, fiindcă dispariția de pe lume înlătură orice posibilitate de a ne mai trufi, care venea tocmai din apartenența-la-lume a individului atunci când se compara pe sine cu alții. Pe măsură ce omul înaintează prin caritas, spre Ființa ca atare, care în același timp și cu aceeași absolută generalitate și omnipotență este și propria lui ființă, el leapădă tot ce-i aparține în calitate de individ. Și astfel, Augustin se roagă ”să mă lepăd pe mine însumi și să te aleg pe Tine”.

    Când omul reconfigurează lumea prin iubirea sa de lume, în același timp se reconfigurează și pe sine ca pe unul care aparține lumii. În mod similar, iubindu-l pe Dumnezeu omul aparține lui Dumnezeu, creatorul său. Totuși, prin iubirea sa de lume, omul aparține numai acelui lucru pe care l-a creat el însuși, în vreme ce prin iubirea de Dumnezeu aparține Celui care l-a creat pe el. De aceea mândria e imitația pervertită a măreției lui Dumnezeu, pentru că-i permite omului să se închipuie pe sine drept creator. Temeiul concupiscenței (turnura spre ”înainte”-le greșit) este voința proprie a omului, posibilitatea în sine de a face pe cont propriu orice. Dacă omul se iubește pe sine din propria-i voință, el nu iubește ceea ce găsește deja creat de Dumnezeu, ci ceea ce el produce din sine însuși pe cont propriu. Omul nu se poate chema (aduce) pe sine la existență și nu poate crea nimic; cu alte cuvinte, îi lipsește adevărata putere creatoare, care e totdată Ființă pură. Făcând astfel, omul a pervertit rostul originar al calității sale create, care era tocmai să-i arate calea dincolo de lume și către propria-i obârșie.

Înstrăinarea de lume este, în esență, o înstrăinare de obișnuință. Câtă vreme omul trăiește în obișnuință, el trăiește în vedere lumii și se supune judecății acesteia. Conștiința îl așază coram Deo, în prezența (în fața) lui Dumnezeu. În mărturia conștiinței, Dumnezeu e singurul judecător posibil al binelui și răului. Această mărturie adeverește dependența omului de Dumnezeu, pe care-L găsește în el însuși. N-ar trebui să ne-apucăm nicicând să blamăm greșelile altuia, dacă nu ne-am examinat mai întâi propriul nostru suflet, nu ne-am cercetat conștiința și nu ne-am răspuns limpede nouă înșine, în prezența lui Dumnezeu, că o facem din iubire.

Trebuie să existe o deosebire între Lege și har. Legea știe cum să poruncească, harul știe cum să ajute. Legea n-ar porunci dacă nu ar exista liber-arbitru, și nici harul n-ar ajuta dacă voința ar fi suficientă.

Caritas împlinește legea, fiindcă pentru caritas legea nu mai este o poruncă; este harul însuși. Prin iubirea de Dumnezeu, care e noua turnură spre El, legea a încetat să mai fie exigentă și de temut. Omul s-a întors la Dumnezeu părăsind lumea; el a lepădat lumea, precum și pe sine însuși, de vreme ce este din lume. Prin această lepădare de sine omul ajunge la adevărul și înțelesul autentic al condiției create. Această lepădare de sine se poate împlini doar prin caritas, pentru că nimic altceva nu oferă un motiv de sacrificiu. Numai prin iubire poate omul să renunțe la voia proprie, iar această renunțare născută din iubire este condiția prealabilă pentru a alege harul. De aceea, prin comparație cu ”voința pe care natura a sădit-o în noi”, iubirea este ”voința mai puternică”. Prin lepădarea de sine, omul se poartă cu sine însuși ”asemenea lui Dumnezeu”. El se iubește pe sine așa cum îl iubește Dumnezeu, urând tot ce a făcut prin sine însuși și iubindu-se pe sine însuși numai fiindcă este creația lui Dumnezeu. În el însuși iubește numai bunătatea lui Dumnezeu, Creatorul. Omul se urăște pe sine în măsura-n care liberul-arbitru îi permite să confere calității sale de a-fi-din-lume o semnificație de sine stătătoare.

Legea ne cere să ne iubim unii pe alții. Aceasta este esența Legii și ținta spre care trimit toate celelalte legi. Legea normează și determină tot ce face pe lume omul care privește lumea ca pe un pustiu și trăiește în relație cu propria-i obârșie. Cum lumea aceasta a fost mereu constituită din oameni, ea este definitorie pentru felul în care se poartă oamenii unii cu alții. Esența tuturor poruncilor este iubirea. Fiecare poruncă, potrivit înțelesului său, se împlinește prin iubire. Împlinirea iubirii depinde de harul lui Dumnezeu, iar puterea de a-l iubi pe aproapele depinde de iubirea de Dumnezeu.

Cel ce iubește ajunge dincolo de cel iubit, la Dumnezeu, singurul în care existența și iubirea sa își găsesc sensul. Moartea n-are nici un sens pentru iubirea de aproapele, fiindcă, luându-l de pe lume pe aproapele meu, moartea nu face decât ceea ce a împlinit deja iubirea, adică iubesc în el ființa care trăiește în el ca izvor al lui. Moartea e irelevantă pentru această iubire, fiindcă orice om pe care-l iubim nu-i decât un prilej de a-l iubi pe Dumnezeu. Același izvor în orice ființă omnească. Creștinul poate să-i iubească pe toți oamenii, pentru că fiecare din ei este un prilej, iar acest prilej poate fi orice. Iubirea dovedește puterea tocmai socotindu-i chiar și pe dușman, și pe păcătos simple prilejuri de iubire.

Lumea e importantă, nu fiindcă creștinul tăriește în ea, într-o oarecare măsură în mod accidental, ci în temeiul legăturii lui permanente cu trecutul și, prin urmare, cu rudenia lui originară, legătură care constă într-o egală părtășie la păcatul originar și, prin urmare, la moarte. Moartea nu e niciodată înțeleasă drept un fapt ce ține de natură, ci drept un eveniment destinal ce pornește de la Adam ca pedeapsă pentru păcat. Moartea arată că trecutul n-a fost eradicat prin mântuire. Finitudinea rămâne destinul nostru comun. Însă, cum moartea nu prevalează prin legea naturală, ea capătă un sens nou și pentru credincios. Ca eveniment comprehensibil, ea poate fi interpretată în două feluri – este bună pentru cei buni și rea pentru cei răi.

Viața cea nouă poate fi dobândită doar luptând împotriva celei vechi și printr-o strădanie neîntreruptă ce nu ia sfârșit decât odată cu moartea. Cât timp omul trăiește, e legat de ea și de dorințele ei, fie că cedează lor, fie că luptă cu ele.