Agheu

 

E ore timpul în casele voastre să locuiți

când templul Domnului îl nesocotiți?

Cu băgare de seamă la căile voaste fiți!

Voi mult ați semănat, dar puțin ați adunat.

Voi ați mâncat, dar nu v-ați săturat.

Voi ați băut, dar degrab ați însetat.

Voi v-ați îmbrăcat, dar frigul în oase va intrat.

Voi simbrie ați agonisit, dar punga s-a rupt și totul s-a risipit.

La mult ați năzuit, dar puține ați primit.

Domnul truda va zădărnicit.              

Cerul s-a încuiat și pământul rodul său nu l-a dat.

Pentru ce?

Pentru că fiecare pentru sine zorește,

când templul Domnului se risipește.

Cu băgare de seamă la căile voaste fiți!

Dar Domnul de legământul său și-a amintit

Și pe poporul său cu curaj îl va întări.

Teama îi va părăsi și Duhul Său peste ei va pogorî                   .

Toate popoarele le va zgudui.

Toate neamurile la Templu se vor grăbi,

lucruri de preț aici vor jertfi.

pe cel dintâi templu în slavă va covârși

și pacea aici va prisosi.

Domnul din mâini necurate jertfă nu va primi

Tronurile regatelor va stârpi.

Războinicii la pământ se vor prăbuși.

Iar pe cel pe care il va voi.

Slugă a Sa îl va numi.

Din mâna nevrednicilor îl va lua.

Ca un inel cu pecete îl va avea.

Apărarea celor slabi de Dr. Fr. W. Forster

            Un șir de biologi au afirmat că îngrijirea celor slabi duce la degenerarea rasei, deoarece întrerupe acel proces de purificare a naturii, care înlătură pe cei neadaptați la mediu și în chipul acesta creează și menține armonia între rasă și condițiile vieții. Nietzsche spune: ”Mila ia în brațe ceea ce-i osândit să moară. Prin mulțimea neisprăviților pe care îi menține în viață, dă vieții însăși o înfățișare problematică.” Și din punct de vedere a istoriei culturale afirmă: ”În interesul culturii pe care numai indivizii puternici o produc și o mențin, ar trebui să se asigură o dezvoltare celro tari fără piedici. Cei slabi s-ar cuveni să-și facă și ei un merit: să-și jertfească de bună voie existența acelro legi și să se lase să piară, în loc să facă din oploșirea mizeriei lor rostul vieții și să păgubească pe cei mari de roadele lor cele mai de seamă, punându-i în cale pe cei mici. Natura jertfește celui mare pe cel mic; creștinismul jertfește celui mic pe cel mare. În chipul acesta cei mici înaintează în centrul culturii noastre și umplu cerul și pământul de mizeria lor.”

”Am dat lumii cartea cea mai adâncă din câte există”, scrie Nietzsche despre ”Zarathustra” lui care-i omul ce ar cuteza să spună așa ceva despre o carte care spulberă tot cea proslăvit, ca adevărat și sfânt, cele mai mri personalități ale tuturor popoarelor și timpurilor? Pe ce-și întemeiază el autoritatea unei astfel de păreri?

Până acum au fost recunoscuți ca îndrumători și legiuitori aceia care au prins realitatea nu numai cu ajutorul gândirii și judecății, ci și prin încercările și suferințele lor; oamenii care cunoșteau prin ei înșiși întreaga vaarietate a contrastelor, nevoilor și ursitelor omului și numai din această experiență intimă își înnodau cugetarea și chibzuința.

Cum stă acum cu armătura intelectuală a lui Nietzsche față de această înaltă regulă de competență filosofică? Chestiunea de competență în acest înțeles abia dacă se mai pune astăzi. Aceasta ne-o arată cum nu se poate mai bine epoca noastră ”realistă” care așa de străină de realitate în lucrurile omenești. Și totuși, pentru judecarea lui Nietzsche, ar trebui să fie hotărâtor un lucru: ea este numai o operă de ”cugetare”, nu o operă ”de viață”; e clădire mintală aunui învățat singuratic și istovit de muncă, care nu cunoștea viața și a cărui râvnă după puteri nemăsurate de voință și după pasiuni mari pornea tocmai din cauză că el ănsuși nu avea în sine aceste puteri. Din această pricină nici nu putea plămădi ceva cu viață. Poate tocmai lipsa absolută de energie din întreaga-i ființă l-a făcut pe Nietzsche să se joace așa de naiv cu idealurile unei asprimi fără scrupul. Aceasta ne apare mai lămurit, când ne gândim la Goethe care, în „Faust”, a tratat tocmai  problema omului. Ideile lui Goethe asupra acestei probleme își avea uobârșia  în viață. el însuși purta în sine ceva din pasiunea neostoită asupra omului, dar, din pățaniile lui emoționante cu oamenii în carne și oase, s-a convins că omul distins nu poate călca în picioare viața altuia, fără să strige într-o sfâșietoare negare de sine: ”O, de nu m-aș fi născut!” Căci o mare simțire e nedespărțită de o mare personalitate. Omul mic și slab își mistuie toate puterile pentru sine, nu are prinoase spre a trăi în el și viața altuia. Cu cât sufletul e mai bogat, cu atât se împletește mai intim și mai variat cu semenii lui și se revarsă în toate făpturile. Interesul pentru altul vine din bogăția de suflet și te îmbogățește. Omului inferior însă i se aplicăvorba pe care Faust o aruncă în obraz lui Mefisto:

”De soarta atâtor mii, tu te rânjești în taină”.

Nu e greu să compbați pe Nietzsche. Mai important e să înțelegi cum un om, așa de fin și de nobil înzestrat, a putut ajunge la aceste concluzii. Important, de asemenea, este să te întrebi dacă, în critica pe care o face epocii noastre, nu este un sâmbure de adevăr, din care să dobândim un imbold pentru cercetarea de sine și pentru o poziție nimerită în privința vieții.

Protestul lui Nietzsche se aplică mai ales faptului, pe care l-am caracterizat în altă parte, drept ”predominarea societății asupra individului”. Prin aceasta nu înțelegem care constă în intervenirea reală a societății în sanctuarul individului, ci aceea care-și are obârșia numai în șovăiala și lipsa de neatârnare a individului și în precăderea  surdă a instictelor lui sociale. Nietzsche afirmă – nu fără oarecare dreptate – că o mare parte din moralitatea omului de astăzi nu pornește dintr-o hotrâre persoanlă a caracterului, ci din frică de aceia care se uită la noi pe fereastră sa udin teama de opinia publică, așa încât, la drept vorbind, în imoralitatea curajoasă a Renașterii era mai mult caracter  decât în moralitatea cetățeanului de astăzi. Tocmai aceste observații și aprecieri trebuie să le scormonim, dacă vrem să înțelegem motivele care stau îndrătul luptei lui Nietzsche împotriva moralei. La drept vorbind, el se războiește numai cu acea morală care se reazemă pe puterea instinctului de turmă, iar prin critica lui ageră și pătrunzătoare ne silește să cercetăm mai îndeaproape temeiurile mai adânci ale propriilor noastre fapte. El observă, cu istețime deosebită, toate primejdiile ce răsar în societate pentru o voință neînchegată și nesigură.

Cunoaște trasul cu urechea la alții. Despotismul vecinilor, tăinuirea adevăratului eu și, astfel, în toată morala tradițională, el nu vede, deasemenea, decât supunerea fiecăruia ca condițiile de experiență ale grosului mulțimii. Iar toate observațiile lui se rezumă într-un cuvânt ca un șfichiu: comunitatea te face comun. Cuvânt unilateral, de bună seamă, dar și plin de adevăr, dacă ne gândim la oamenii intrați în societate fără caracter și fără ideal personal lămurit. Și oricum l-ai privi pe Nietzsche, el în orice caz ne trezește luare-aminte față de toate primejdiile vieții în societate, primejdii care ies la iveală cu deosebire în naturile sociabile și blajine.

Printr-o învățătură falsă și abstractă asupra mijloacelor pentru o viață într-adevăr personală, Nietzsche a abătut însă pe foarte mulți oameni de la o cultură realmente personală și i-a părăsit într-un pustiu: cultul eului. El a văzut foarte bine cât caracter trebuie omului spre a răbda, fără pagube sufletești societatea oemnească. Nu a văzut însă, cât de mult are omul nevoiee de intrarea lui în rândurile comunității spre a-și dezvolta puterile sufletești mai înalte. Omul care s-a izbăvit însă de acel soi de atârnare socială, pe care o zămislește deșertăciunea și ambiția, ca și frica de izolare socială și de surghiun, se poate întoarce fără nici o primejdie la societate. Aia acum legăturile sociale vor da pentru dânsul roadele lor cele mai frumoase: iubirea, lepădarea de sine și ajutorul cavaleresc pe care le ădruiește, de data asta, cu sufletul liber.. acestea îl mântuiesc de cealaltă robie a naturii lui, anume de tirania egoismului, cu multele ei frământări senzuale și cu capriciile-i sucite și bolnăvicioase.

În acest înțeles și la această înălțime, comunitatea nu te face mai comun și te ridică peste ce e comun în firea ta: această fire rămâne însă de-a pururi o primejdie grozavă pentru oricine se întoarce la eul de ieri și caută să se îngrădească singur numai cu sine însuși.

Nietzsche vrea ca oamenii mari săse deprindă singuri cu strășnicia, spre a se lepăda de micimile lor, spr a păstra ”efectul distanței” și a ține mulțimea în granițele ei. Aceasta, de asemenea, e o cugetare abstractă. Oamenii într-adevăr mai stârnesc în ceilalți sentimentul sublimului, tocmai fiindcă nu au nimic în comun cu imboldul, încă nepurificat, al afirmării de sine din omul de rând și cu mijloacele grosolane ale acestuia. Mai degrabă se duc de râpă, decât să calce în picioare și să se sacrifice pentru alții. Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a smuls sabia din mâna Sfântului Apostol Petru pe care acesta o trăsese împotriva prigonitorilor Învățătorului lui, a dat oamenilor o pildă de neasemuită distanță dintre El și ceea ce-i omenesc, prea omenesc.

Este un tablou de Fra Angelico: Mântuitorul Iisus stă pe un tron, cu ochii legați, în mână cu globul pământesc și cu sceptrul din amândouă părțile însă, sălbaticii Lui tovarăși Îl lovesc și Îl scuipă.

Domnul nostru Iisus Hristos domnește, deși scuipat: domnește tocmai fiindcă nu se coboară la lucrurile de rând, nici în gesturi, nici în vorbe, nici în umbra unui gând măcar în asta stă deosebirea dintre El și cei neizbăviți și nepurificați. Omul lui Nietzsche însă se confundă cu ”turma”, deoarece se coaboară până la nivelul unui egoism brutal.

Cine se plnge astăzi de ”îmbulzeala” oamenilor de rând, să nu-și închipuie că poate alunga pe obraznici îndărăt, în hotarele lor, cu aruncări de pietre și lovituri de picior. Dacă democrația săvârșește abuzuei, este pururi un semn că în fața-i nu se mai află o aristocrație adevărată, o noblețe intelectuală, ci tot o prostime doar bine îmbrăcată. Noblețea adevărată poate să apună un moment, cu vremea însă cucerește lumea și este mai puternică decât orice dorință de domnie. Cine este cuceritorul cel mai mare și mai nemuritor: Alexandru, Cezar, Napoleon sau Iisus Hristos?

”Cel tare, capătă în taină, ajutor de la cel slab”, spune un proverb. Luarea aminte faț ăde cei slabi izbăvește pe cel puternic de tirania imboldurilor și a patimilor lui: aici zace ajutorul cel tainic. Cine privește, ca Nietzsche, îngrădirea de sine a celui tare în interesul celui slab numai din afară, cu judecata abstractă, acela nu va descoperi niciodată în ce înțeles orice jertfă aduce cu sine o râvnire.  Numai experiența lăuntrică ne arată că o făptă, care privită pe dinafară, apare ca o scădere de putere, ca pierdere și jertfă, poate fi ăn același timp un nesfârșit spor de viață și de putere. Nietzsche vede numai darul celui puternic, fără să prindă și contra-darul celui slab. De aceea, speculațiile lui străine de viață trebuiau să ajungă la concluzia că toate idealurile noastre morale se reazemă pe despuierea celui tare în profitul celui slab, pe când în fapt servesc la altceva: să ridice pe cel puternic, mai presus, asupra naturii lui mai înalte. De bună seamă, trebuie să ajungem la un ”eu” al nostru și să ni-l afirmăm. Adecvăratul nostru ”eu” îl dobândim însă numai prin jertfă. Eul cel jertfit este un ”eu” superficial, ale cărui frământări și râvne ne împiedică să ajungem la eul nostru intim și să-i rămânem credincioși. De aceea, iubirea nu este deloc o stavilă pentru adevărata afirmare de sine. În contrazicere cu devăluirea și afirmarea personalității noastre stă tocmai acea concepție de viață, care urmărește, cu tot soiul de cuvinte semețe, să ne dezbare de iubire și de milă. Această dezarmare ne pune însă repede de tot sub vasalitatea eului nostru inferior, care  doar atâta așteaptă: să vadă năruite îngrădirile puse toanelor pasiunilor lui.

Singurul mijloc pentru tineri, de a se dezbăra repede și pentru totdeauna de născocirile lui Nietzsche și a imitatorilor săi, este o cunoaștere de sine dără părtinire. Astfel piere cultul eului știe fără greș ce drum are să ia, spre a se ridica deasupra lui însuși.

De bună seamă, Nietzsche era cel din urmă care să pună în libertate ceea ce este inferior în om. A spus răspicat: ”vreau un gard de spini împrejurul colibei mele, ca să nu pătrundă vitele”. Ceea ce-i josnic se află însă chiar în om, nu dă buzna de afară în coliba lui. de aceea, orice om, cât de înzestrat, are nevoie de gardul de spini al lepădării de sine, spre a îndepărta din el ceea ce-i comun și a deveni un centru de cultură adevărată. Ba încă, cei mari de tot, cu imboldurile și patimile lor mari, au și mai multă nevoie de această școală, deoarece altminteri se ticolășesc mai rău decât cei simpli. Nietzsche nu voia, de bună seamă, nimic comun; în realitate însă, nu există suflet care să poată urma povețele lui, fără să se prăpădească. Acest lucru, este, în zilele noastre, caracteristica oricăror reformatori al vieții: sufletul li-i adânc înrăurit de noblețea intelectuală a tradiției; ei nu ne pun înainte un ideal josnic, ba încă vor să întreacă tot ce s-a atins până acum în materie de mărinimie omenească. Filosofia lor nu izvorăște însă dintr-o sănătoasă cunoaștere de sine și dintr-un simțământ curat al realității, ci din abstracții: de aceea, toate povețele și învățăturile lor te duc tocmai la contrariul de ceea ce gândeau dânșii, în ceasurile lor de seninătate.

Îndrumarea vieții de Dr. Fr. W. Forster

Cinstea femeii

Analiza progresivă a tuturor adevărurilor atinge acum și vechea concepție a cinstei femeii. Câteva femei, care pentru câteva vorbe de spirit s-au lepădat de simțămintele lor cele bune, afirmă că această concepție izvorăște din dorința de dominare a bărbatului: acesta ține să aibă femeia ca bunul lui exclusiv și neatins. De ce să n-aibă și femeia libertatea de care se bucură până la însurătoare mai toți bărbații?

Dacă toate femeile care lucrează, astăzi, teoretic și practic, la distrugera vechii concepții a cinstei femeii, ar căuta să-și dea seama de natura și obârșia disprețului nestins pe care-l simte mai curând sau mai târziu un bărbat, oricât de jos ar fi, pentru femeia care i s-a dăruit fără nici o greutate, n-ar mai nesocoti acea veche concepți ca pe o rămășiță a iobăgiei, ci ar recunoaște-o drept o cerință obligatorie a demnității morale a femeii. O femeie poate înrăuri adânc și trainic asupra bărbatului numai prin influența ei asupra conștiinței și a părții mai bune din firea lui. pentru asta trebuie să stea mai sus decât dânsul. Dar și el vrea ca dânsa să fie mai sus, fiindcă ține să se ridice deasupra lui însuși. De aceea, nu va ierta niciodată pe femeia care îl face să piardă respectul în fața altuia mai sus decât el; și, de aceea femeii i se interzic mai multe decât bărbatului, nu fiindcă e mai puțin, ci fiindcă e mai mult: noblețea are datorii. Dacă conștiința bărbatului nu se înclină înaintea femeii, ea ajunge roaba lui, deși în afară pare că domnește.

Avem nevoie, nu de o nouă morală care să coboare femeia la pornirile de haimana ale unor bărbați neciopliți, ci de o înțelegere mai adâncă și de o cunoaștere mai temeinică a noii morale, pentru ca prin simțămintele mai înalte ale femeii nobile, bărbatul să fie izbăvit de nestatornicia lui sexuală, adânc înrădăcinată.

 

Cavalerismul

Sunt tineri care cred că n-ar putea să-și inaugureze mai bine proaspăta lor bărbăție, decât ademenind o femeie sau abuzând de ea, după care își închipuie că au dobândit sceptrul bărbăției. În realitate dovedesc doar că sunt niște nevolnici. Bărbăția adevărată a cerut de latineri, de când lumea, probe mai înalte de putere: lupte nemaiauzite, eroism și statornicie, nu să lepede armele și să cadă grămadă. Cine râvnește la noblețea unui adevărat cavaler trebuie să se consacre ocrotirii celor slabi și asupriți, iar aceasta trebuie s-o ducă la îndeplinire mai ales față de femeie.

Cu toată deosebirea lor fundamentală, între bărbat și femeie este ceva comun: dragostea pentru toți cei fără de sprijin, dragostea care izvorăște din prisosul de putere. De aceea, există o mare asemănare dintre dragostea de mamă și cavalerism. Cea mai înaltă bărbăție se arată în pueterea pusă în îngriri gingașe. Un bărbat poate deci, pentru o educație mai înaltă, să învețe multe de la femei nobile: el are forță, ajutor; ele au însă un simțământ mai fin, știu unde este nevoie de cruțare și de ajutor și cum să cruți și cum s-ajuți. Dragostea de mamă este gândul cel mai adânc al omului, de care se rușinează când cineva este părăsit și degradat fără nici o milă. Acela care în fața unei fete slabe și ușuratice îi vine pe buze cuvântul acesta știe numaidecâtce cere de la dânsul cavalerismul și bărbăția adevărată; nu numai atenții și servicii exterioare, ci sprijin, acolo unde mai e nevoie; sprijin pentru suflet și pntru trup, sprijin împotriva orbirii și neghiobiei ei proprii, sprijin cum poate să dea numi omul cu adevărat puternic și sigur de sine.

Dacă ești de capul tău, poți intra în ce local vrei; gândește-te că orice chelneriță care te serveștee e dată pe seama ta. Și într-adevăr că e dată în seamă: printre atâțea dezmățați care o pipăie, o dezmiardă, îi fac cu ochiul și-i spun ghidușii, fondul cel mai bun al sufletului ei caută prin preajmă un bărbat cavaler care să-i întindă mâna sp trateze cu stimă pe femeie și să n-o încurajeze să-și cheltuiască puritate până nu mai rămâne nimic. Poate că nu găsește pe nimeni. Nădăjduiește că te va găsi pe tine, cât mai e vreme, va fi înălțată în taină, dacă n-o atingi nici măcar cu un deget, dacă nu-i zâmbești familiar, ci o tratezi cu o stimă deosebită. Poate c-o să râdă de tine. Pe urmă însă o să-i pară rău că n-ai venit mai devreme și se va gândi: câtă slăbiciune bărbătească a trebuit pentru ca o fată s-ajungă atât de departe, încât să n-aibă decât un zâmbet pentre adevărata stimă.

Asătzi umblă o apucătură prin lume, că noblețea omului stă în a abuza pe alții, spre a-ți face de cap. Să nu uiți niciodată: asta poate face orice câine. Distincțiunea însă, cavalerismul, dragostea de mamă, merg nedespărțite împreună.

 

Dumnezeu și baiaderele

Cine se înfrânează pe sine, pune și altora frâu, iar cine se potrivește sieși, face și pe alții dezmățați. Orice tânăr care rămâne pur este un mântuitor undeva și cândva; el îîntinde fără să știe și fără să bănuiască, multor inși, care vor să cadă, o mână bărbată: din ochii, din glasul și sin vorbele lui țășnește ceva care te întărește, care te deșteaptă și menține credința că în viață mai e și altceva mai înalt decât plăcerea.

Este pe lume o tagmă nevăzută de mântuitri. A lor este fericirea, dacă rămân modești și smeriți, cu toată puterea lor.

În vremurile de de mult fetele cereau de la pețitori o faptă eroică sau o lucrare de maestru înainte de a le da mâna. Astăzi din nenorocire, nu. S-ar cuveni însă ca bărbatul să și-o impună singur și în loc să se vaite ca un Tântălică, să fie vesel când soarta îi îndeplinește dorința abia după un lung și greu răstimp de încercare.

”Nu lepăda eroul din sufletul tău”, spune Nietzsche și pune următoarea întrebare celui care râvnește la căsnicie și iubire?

”Am o întrebare numai pentru tine, frate. Ca o sondă arunc întrebarea asta în sufletul tău să știu cât e de adânc. Ești tânăr și dorești să ai nevastă și copii. Te întreb însă: Ești tu omul, care să dorească să ibă copii? Ești tu biruitor, stăpânul pe sine, cel cre pruncește simțurilor, domn peste virtuțile tale? Sau în dorințele tale grăiește animalul? Sau singurătatea?”

Caută să clădești mai presus de tine; mai întâi trebuie să fii tu însuți clădit cu muchii drepte și la trup și la suflet.

Oare eu poruncesc simțurilor mele? Astfel să te întrebi când te apucă dorul și mulțumește Creatorului că ți-a hărăzit vremuri de ispită spre a te întări în luptă. Să nu crezi că asceza a fost numai în trecut și la mînăstiri. Personalitatea într-adevăr liberă și puternică se dezvoltă numiai printr-o disciplină severă și de bună voie, căci personalitatea înseamnă tocmai dominația spiritului asupra naturii. Viața personală izvorăște din puterea artistică a omului care făurește ”bulgărele de țărână” după idealuri spirituale.

 

Naturile aparte și morala aparte

Omul talentat e într-adevăr mare numai atât cât respectă legea conștiinței. Cu cât se depărtează de dânsa, cu atât cade jertfă imboldurilor josnice și vulgare ale firii lui. Nu căderea îl micșorează – după cădere poate chiar să se înalțe mai sus – ci disprețul conștient al unei legi superioare lui, nălucirea că voința lui este în sine mare și nu-i trebuie o inimă înfrântă și zdrobită. Adevărata măreție omenească nu stă, de bună seamă într-o simplă corectitudine morală. Oamenii înzestrați cu puteri deosebite vor cădea mai des și mai greu în păcat decât oamenii simpli. Măreția lor se va arăta însă și aici: conștiința greșelii lor și setea de pocăință va fi mai sublimă decât la oamenii obișnuiți.

Respectând astfel orice morală excepâinală, suntem datori ca în judecata noastră asupra marilor personalități ale trecutului, cu toată evlavia pentru isprăvile lor, să caracterizăm ca atare rătăcirile, greșelile și părțile lor de umbră, nu dintr-o îngâmfare de om fără cusur sau din înfiorarea celui fără de prihană, ci din respectul necondiționat pentru adevărul cel veșnic, care e unul și același pentru toți. Acest respect nețărmurit al adevărului ne dă singurul punct de vedere temeinic, din înălțimea căruia putem deosebi mărăție adevărată de spoiala și de măreția de-o zi. Astfel suntem feriți de divinizarea și înfrumusețarea fără noimă a părților mici și de rând din caracterul oamenilor extraordinari.

 

Poziția noastră față de greșelile altora

Sunt oameni care, dintr-o milă bicisnică, pierd orice tărie de judecată. Aceștia uită că prin această lipsă de principii răpesc tocmai temperamentelor primejduite și ultimul lor sprijin și, în chip fatal, îngreuiază ridicarea celor căzuți, dezbărarea de apucăturile lor ticăloase. ”A înțelege tot, înseamnă a uita tot”: această însă e deviza celro fără principii, un cuvânt încâlcit și care te învață cu încâlceala și în care se amestecă talmeș-balmeș cel adevărate cu cele false. De bună seamă, suntem datori să înțelegem temeinic obârșia și pricinile unei greșeli; iubirea de oameneni și dreptatea o cere, și aceasta deșteaptă în tine compătimirea pentru omul vinovat a înțelege totul nu înseamnă însă a prinde o faptă numai înapoia ei, ci și înainte, prin urmare nu numai izvorul, ci și urmările ei și tocmai aceasta trebuie să te duc la o judecată hotărâtă asupra faptei. Suntem datori față de omul care a greșit să-l facem să câștige un punct de vedere temeinic cu privire la trecutul lui și să se poată ridica deasupra greșelii, dar suntem datori și față de noi înșine, spre a nu cădea și noi în acele mreje întunecoase pe care le înțelegem, le înfrumusețăm și le dezvinovățim așa de binevoitor.

De fariseism trebuie să ne apărăm renunțând la orice judecată categorică, ci gândindu-ne cu smerenie la propriile noastre slăbiciuni. Iar dacă am rămas neprihăniți, trebuie să ne întrebăm pururi: ”A fost oare neprihană ori lipsă de ispită?” Omul se leagă cu atât mai strâns de înaltele adevăruri, cu cât simte mai adânc propriile cusururi. De aceea oamenii care au căzut în păcat, dar care și-au simțit adânc păcatul și l-au ispășit, sunt sufletește mai curați decât alții, care au rămas într-adevăr neprihăniți în afară, dar pe această cale au ajuns încântați de sine și au pierdut astfel destoinicia unei spovedanii temeinice de sine și a unei purificări tainice a metehnelor lor ascunse.

 

Păcatul și ispășirea

Există o renaștere chiar și după cea mi grea cădere, există putința de a repara păcatul și greșeala, există pentru orice om un drum care duce la ispășirea purificatoare. Cea dintâi condiție pentru aceasta este groaza omului de sine însuși, umilința adâncă, mărturisirea deplină a păcatului. de aici răsare nevoia elementară de ispășire, care nu-i doar un produs artificial al propovăduirii religioase, ci își are izvorul în puterea și setea de primenire a naturi iomenești. Fără spovedanie, căință și ispășire nu există progres lăuntric pentru om, iar toată propășirea lui intelectuală este seacă și stearpă fără acel progres lăuntric care izvorăște din conștiința greșelii și din ispășire. Lipsurile, muncile, suferințele pe care omul și le impune singur, ca să arate vechiului său eu puterea unei voințe noi, este pentru el singurul mijloc de a se dezbăra de sine, de a se înălța deasupra lui însuși. Fără de aceasta nu e decât lâncezeală și putreziciune lăuntrică. Omul care mai are un sâmbure sănătos, simte lămurit că pasiunea năvalnică și dorul bolnăvicios de viață pot fi ținute în frâu numai prin îngrădiri și lipsuri dureroase. În acest înțeles, Socrate numește pedeapsa  ”doctoria sufletului” și spune: ”Cine a săvârșit o nedreptate, trebuie să se grăească să se ducă singur la judecător, ca și cum ar fi vorba de un doctor, pentur ca nu cumva răul să se încuibeze în suflet, să-l umple de tainica-i otravă și să ajungă fără leac.”

Să comparăm spiritul care domnește în marile tragedii antice cu spiritul de astăzi și vom simți cum omul din zilele noastre și-a pierdut într-o măsură de neiertat acea nevoie elementară purificatoare, atât de vie în oamenii de altădat și care a dat creștinismului inspirațiile cele mai adânci. Să ne aducem aminte de regele Edip al lui Sofocle. Unde mai întlnim acel fior grozav în fața păcatului, acea sete rzătoare de a se spăla de păcatul săvârșit printr-o suferință impusă de bună voie.

Avem o civilizație foarte dezvoltată în ce privește săpunul, suntem foarte simțitori la orice necurăție exterioară, groaza de pângărirea lăuntrică însă s-a dus, am ajuns fparte îngăduitori faț ăde faptele  și de nepăsarea noastră. În învălmășeala obștească a epocii, deosebirea tragică dintre bine și rău s-a pierdut, iar păcatul ajunge o simplă ”pățanie”, de care uneori mai ești și mândru. Din cercuri tot mai largi dispare acel fior de purificare izvorâtă odinioară din adâncurile unei concepții religioase a vieții și care făcea  pe om să lupte cu sine însuși și cu păcatele lui.

 E un semn că sufletul e, în adâncul lui neprihănit, când omul are încă năzuința și puterea ca printr-o povedanie și o osândire de sine neînduplecată și-și treacă, oarecum, păcatele prin foc și printr-o ispășire care și-a ales-o singur sau a primit-o de bunăvoie, să întărească și să închege în sufletul său râvna după o străduință mai înaltă. Cine e în stare să o facă, își păstrează o tinerețe veșnică, căci se apără de acea împietrire a sufletului, în care cad atâțeaa oameni încă din anii cei fragezi, din cauza mulțumirii de sine și a tihnei. Sunt oameni care propășesc și alți icare veghează, unii activi, alții pasivi. Numai cine poate să se cerceteze pe sine, să se smerească, să se căiască și să se pocăiască, acela propășește și se înalță față de sine și față de viață, trece de la starea pasivă la cea activă.

 

Manierele sociale

Cine are o dorință sinceră de adevărată dezvoltare socială, trebuie să pună mai întâi capăt pornirilor antisociale ale obiceiurilor  lui de toate ziele și la cele mai simple manifestări ale sale să se întrebe: ”Sunt singur aici?”

La hotel, când te culci, pune la ușă ghetele încetișor: acesta este începutul oricărei culturi sociale. Când închizi ușa, gândește-te la semenii tăi: aceasta e prima elierare de mărginimea-ți subiectivă. În fața celor care au nevoie de liniște, să înăbuși statornic orice vorbă cu glas tare: aceasta te duce în politică la respectul drepturilor minorităților. În hotel să nu suni fără rost servitorul: aceasta este primul pas spre o atitudine democratică în legislație. Toate aceste deprinderi cer o grea disciplină de sine. Aici este însă temelia drepturilor semenilro noștri. Numai astfel dorința de a te gândi la alții se preface printr-un exercițiun concret, care înrâurește în chip spornic atitudinea noastră față de marile interese ale viețuirii în societate.

Din aceste maniere sociale face parte și arta următoare: în adunări să nu cauți să te impui numai tu, ci să faci și pe ceilalți să vorbească, să-i asculți, să arăți tot respectul pentru motivele și convingerile lor, de și ai păreri, poate, cu totul opuse.

Cicero povestește. În scrierea lui ”Despre prietenie”, că marele Scipio, când se afla în vreun cerc de prieteni, nu copleșea niciodată pe ceilalți cu superioritatea lui, ci își dădea cea mai mare osteneală să stea în umbră, să facă pe cei mi simpli să vorbească! Cât de puțini sunt oamenii care au meșteșugul cel mare de a asculta și ai căror ochi să nu trădeze lipsa de atenție și nepăsare când ceilalți spun ceva! Cât de puțini sunt oameni în stare să asculte cu bunăvoință păreri potrivnice și să răspundă cu delicatețe! Aici ne lipsesc până și manierele sociale cele mai simple, ca și cum am fi împovărați patologic de atâtea veacuri de omoruri, prigoniri și osânde reciproce.

Din această pricină, discuțiile, chiar între cunoscuți, sunt la un nivel simțitor de jos. Îndeobște rar se desfășoară o discuție cum se cade; cel mai adesea se stârnește doar o întrecere în a se maltrata reciproc o adevărată furie de a jigni și a terfeli pe celălalt.

 

Căpcăunii

Patimile și obiceiurile străvechi ale înaintașilor noștri trăiesc încă în noi, fără să bănuim. De acest lucru ne aducem aminte, când băgăm de seamă ce dorință avem cu toții în timpul mesei, să înhățăm în dinții pe vreunul din semenii noștri, să-i sfâșiem membrele și să-i sorbim sângele după care, sătui, să ne ștergem gura; e oare vreun ospăț în societate unde putem sta pe îndelete de vorbă, fără să târâm pe careva din semenii noștri și să-l facem cu ou ți cu oțet? Cine nu a luat parte la vreunul din aceste ospețe de căpcăun?

Ce are a face însă obiceiul acesta cu cultura socială? De bună seamă, nu e nici un rău dacă cineva își dă seama de caracterul semenilor săi și schimbă, în această privință, impresii și păreri cu prietenii. Cel mai adesea, o faci însă spre a te preaslăvi pe tine, spre a-ți săra inima și a lăsa frâu slobod intoleranței tale față de apucăturile altora. Aici iese la iveală pornirea cea mai de rând a oricărei viețuitoare: să ciupească și să muște tot ce are altfel de pene și păr. Obiceiul acesta de a cântări faptele altuia ș ide a face din firea noastră măsura tuturor lucrurilor, acest naiv imbold al afirmării de sine față de tot ce e străin, este fatal pentru cultura noastră socială, deoarece socială înseamnă modestie, cunoștința propriilor lipsuri, sete de completare și râvna de a înțelege tot ce e altfel decât noi.

 

Primejdiile activității sociale

Activitatea socială are și ea primejdiile ei: poate să ne abată întreaga îndrumare a vieții și să hrănească toate apucăturile dezordonate și primejdioase din noi.

Cea dintâi primejdie e ca activitatea socială să ajungă un simplu sport, o modă, o distracție, fără un interes mai adânc și o serioasă lepădare de sine. A îndeplini însă lucruri serioase numai  de plăcere este curat o școală de stricare a caracterului. Rezultatul acestei activități sociale, în atare spirit, este prăbușirea simțului de răspundere, prin urmare tocmai contrariul de ceea ce ar trebui să dobândești. Fiecare să se cerceteze pe sine dacă interesul său pentru opera socială nu pornește acel spirit al jumătăților de smăsură. Pentru om e mai bine să săvârșească o faptă de răspundere cât de mică într-un cerc îngust, dar cu temeinicie desăvârșită,  decât să se irosească în tot soiul de treburi mairi, dar superficiale. Rocmai pentru o operă vrednică de respect a ajutorării sociale se privește în înțeles cu totul special al cuvântul: ”Cel serios, cel sfânt, el singur face viața vrednică de viață.”

Altă primejdie a operei sociale este fățărnicia, mulțumirea de sine și deșertăciunea pe care o stârnește o activitate socială vizibil în afară și încununată de succes. Tocmai ce ar trebui să înăbușim în noi prin atare devotament, adică cultul de sine, și fățiș și tăinuit, pune stăpânire pe întreaga viață sufletească și se folosește de ajutorul ce-l dai altora, numai spre a spori simțământul și importanța propriului eu. vedem, deci, cât de greu e ca omul să ajungă realmente social. Câte tertipuri născocește eul nostru spre a se folosi de toate faptele pentru îngâmfarea lui și câtă supraveghere și puritate lăuntrică ne trebuie spre a împiedica abuzul acesta.  Orice activitate trezește în chip firesc simțământul și plăcerea de sine a omului; de aceea faptele bune sunt adesea începutul alunecării noastre, dacă nu stăruim în smerenie și în cunoaștere de sine singura care ne insuflă smerenie – cum și în cunoașterea de Dumnezeu, fără care cunoașterea noastră de sine rămâne pururi aparentă.

Multe religii au propovăduit binefacerea; numai creștinismul însă spune: Să nu știe stânga ce face dreapta. Este ceva mai important decât orice faptă: ființa noastră intimă și primenirea sa. Numai din limpezirea și purificarea ființei noastre izvorăște  fapta cea bună. Dacă făcând binele, surprinzi în tine mândrie și lăudăroșenie, ma idegrabă lasă binefacerea și curăță-te prin săvârșirea conștiincioasă a celor mai mărunte servicii: de aici va răsări mai multă cultură socială decât din cea mai pompoasă activitate.

În sfârșit, să atragem luarea aminte asupra ultimei primejdii: nu rareori tinerii caută să înăbușe cu activitatea filantropică conștiința neîndeplinirii datoriilor lor înăuntrul casei. De aceea, am putea spune destul de lămurit că problema socială trebuie să o dezlegăm mai întâi în realitățile cele mai apropiate și adesea cele mai anevoioase ale vieții zilnice din casa noastră, până să putem ajunge la o putere civilizatoare în afară. Adevărata filantropie începe când faci în casă la tine să fii cât mia puțin servit, când ai toată luarea-aminte față de cei care au nevoie de liniște și de cruțare, când ești aspru cu dorințele și poftele tale. Cine bagă de seamă cât de primejdios este cultul de sine, acela a prins în germene dezlegarea problemei sociale și se va feri să săvârșească vreo treabă prin mahalalele sărace numai din deșertăciune, distracție sau buimăceală de sine. Orice jertfă care nu pornește din lepădarea de sine nu are nici un preț pentru noi și pentru ceilalți.

Toate aceste primejdii arată cât de trebuitor este să adâncim străduințele noastre de activitate socială, să le îndrumăm din afară și să scoatem la iveală adâncile-i condiții morale, idealul culturii sociale lăuntrice trebuie să fie urmăritcu cea mai mare statornicie și pus ca ținta educației de sine, pentru că înrâurirea-i în  afară să poată fi rodnică pentru caracter și pentru societate.

Reforma socială și reforma de sine

Materialismul epocii noastre iese la iveală și în faptul următor: nădăjduim să vindecăm marile neajunsuri sociale prin schimbări exterioare și nu ne dăm seama că,  mai întâi, trebuie să stârpim în toate cercurile dușmănia înverșunată, lăcomia brutal și încăpățânarea îndârjită, și numai după aceea poate să răsară voința dornică de marile reforme. Marile tulburări sociale arată pururea adânci  tulburări spirituale și morale și pot să dispară numai în măsura în care se vor lecui aceste pricini mai adânci. De asemenea, nimic n-i mai amăgitor pentru om decât când i se spune, că urgia aurului se reazemă pe anumite întocmiri exterioare și va pieri odată cu acestea. Blestemul acesta zace, în realitate, în aplecarea noastră pentru aur care și într-o nouă orânduire socială va naște alte reforme de satisfacere și astfel vechea mizerie și tiranie va reînvia, numia sub alt chip. Însși numai această pornire spre aur e numai un semn al slăbiciunii noastre pentru lucrurile pieritoare, căci în aur nădăjduim să găsim cheia cea mai sigură pentur dobândirea lor.

De aceea, îndrumarea omului de la cele pieritoare spre cele nepieritoare este singurul mijloc de a combate cu spor egoismul, pricina de căpetenie a tuturor nevoilor sociale, iar izbăvirea morală de această meteahno, care e izvorul tuturor mizeriilor societății, înseamnă reforma socială cea mai hotărâtoare. Îndeletnicirea cu nevoile sociale înrâurește într-adevăr rodnic asupra omului când nu-l îndreaptă numai spre greșelile altuia, ci îl îmbie la cunoașterea de sine, îi dezvăluie în propriul suflet pricinile obștești ale blestemului aurului și trezește în ei o îndreptățită rușine pentru orice robie către bunurile superficiale. Carlyle spune undeva: ”Dacă poți sau nu să se reformezi pe alții, e un lucru nesigur. Este însă un om pe care poți cu siguranță să-l reformezi: tu însuți.”

Cutare reformator nu face toată viața decât să impute altora încăpățânarea și asprimea lor și să-i îndemne cu ocări la sacri și să-i îndemne cu ocări, la sacrificii; nu bagă de seamă, însă, că spiritul de sacrifciu îi este lui însuși necunoscut și că ascultă doar, într-o altă formă, de egoismul rece pe care-l impută altora.

Avem de bună seamă de o reformă exterioară. Dacă aceasta nu e însă subordonată scopului de căpetenie, reforma lăuntrică, dacă nu e inspirată și supravegheată dinăuntru, seamănă cu fapta Danaidelor care turnau mereu apă într-un butoi fără fund.  Cine nu se pătrunde temeinic de aceste adevăruri vechi cât lumea, acela va cădea mai târziu ca reformator social acela  va cădea mai târziu ca reformator social în primejdia de a a duce la îndeplinire îmbunătățiri exterioare cu jignirea permanentă a oricărei dreptăți și conștiințe mai adânci. Va uita, că până și în tonul criticii și al programului lui, reforma exterioară caută să se supună cerințelor culturii luntrice. Căci la ce bun cea mai frumoasă clădire, dacă în acelaș itimp sapi temeiliile clădirii însăși?