Credință, Dumnezeu, ateism: perspective de Ion Vianu

Istoricitatea religiei

Nu avem decât informații fragmentare asupra a ce va fi fost religia omului paleolitic. Procedeele de înhumare vor fi constituit rudimentele unei religii, un cult al morților, poate al strămoșilor. Trebuie să așteptăm emergența neoliticului pentru a putea vorbi despre religii în sensul pe care îl săm azi acestui termen. Eseul luminos al lui Jaques Cauvin[1] pune în evidență revoluția care s-a produs în Orientul Mijlociu în preajma începutului agriculturii. Spre deosebire de preistoricii materialiști care cred că practica agriculturii precedă descoperirea zeilor, Cauvin, bazându-se pe probele arheologice, pretinde că s-a produs o mutație în mentalitatea umană care a precedat cu puțin apariția agriculturii. Această mutație este inventarea divinităților. Omul a început să creadă că există un ”sus” și un ”jos”. Trecerea de la reprezentările animale la cele ale unor zeități feminine trimițând, probabil, la cultele fecundității este remarcabilă. Pentru Cauvin, ”sus-jos” a fost un model posibil pentru a sugera ideea unui model lateral (să zicem ”dreapta-stânga”), adică o acțiune directă a omului în planul influențării naturii. Până la revoluția neolitică, omul a trăit în armonie cu natura. La un moment dat și într-un anumit loc (acum 11.500-12.000 de ani, în Mesopotamia) s-a produs acel salt evoluționist care a permis ca omul să influențeze decisiv natura. Prin domesticirea speciilor animale și vegetale, omul a înlocuit simpla adaptare la natură cu prefacerea ei. Acest lucru a fost posibil, susține Cauvin cu argumente cronologice, grație mutației mentalităților exprimate în gândirea religioasă. Este adevărat, recunoaște preistoricul, că anterioritatea gândirii faț ăde mutațile civilizației și tehnicii pune o problemă similară cu aceea cunoscută: ce a fost mai întâi, oul sau găina? La urma urmelor, interesant nu este atât ce a fost mai întâi – mutația intelectuală sau revoluția agricolă -, cât istoricitatea religiei, posibilitatea de a corela începuturile religiei cu începuturile civilizației.

De date istorice nu poate fi vorba, firește, de vreme ce lipsesc documente scrise. Indicațiile asupra aceste iforme de religie de ordin arheologic, par să divedească natura antropomorfică a reprezentărilro religioase. Ar putea fi vorba despre zeițe ale fecundității. Ceva mai multe date apar mai târziu.  Teoria unor societăți matriarhale, pacifiste, dezvoltată de Marija Gimbutas pe baza une isinteze care a stârnit multe reacții critice, privește oricum epoca bronzului. Dacă va fi existat, societatea care venera zeița-mamă (prezentă mult mai târziu, în Antichitate) a fost înlocuită, după Gimbutas, de o civilizație  dominată de bărbați, ”androcratică”, cu o preponderență de zeități masculine și războinice. Chiar dacă este vorba de o teorie prea completă pentru a putea fi verificabilă, ea are, printre altele, meritul să atragă atenția asupra caracterului istoric al divinităților, asupra prefacerii reprezentărilor, credințelor religioase ca atare. Chiar dacă ideea unor ierarhii zeiești este mai veche, monoteismul este o invenție recentă. Nu ne-am hazarda pre mult dacă am spune că religia se dezvoltăîn paralel cu gândirea: monoteismu lsugerează un grad înalt de abstracție.

 Budismul, mai tardiv, cu indiferența lui faț ăde originile universului, a-teu în principiu, orientat către găsirea unei isoluții de mântuire, minimum legendară, este, aparent, rodul unei mentalități și mai evoluate. Ar fi totuși greșit să socotim că gândirea religioasă este sub semnul ”progresului”. Trebuie să reluăm conceptul freudian al ”Întoarcerii a ceea ce a fost refulat” (Wiederkehr des Verdrangten). În psihanaliza individuală, pulsunea care a fost refulată se reîntoarce sub forma unor acte ratate sau vise.  Trebuie să observăm că, în materie de religie există concepte ”tari” care revin. Unul di nacela este a unor ființe superioare, nonumane, supraumane, dar posedând caracteristica umană de a fi persoane. Potrivit lui J. Cauvin, inventarea zeilor este semnul unei revoluții mintale care a permis, imediat, inventarea agriculturii. Antropomorfismul divinității nu este numai originar, ci și recurent. Budismul, inițial ”ateu”, s-a propulsat cu un panteon. Această ”întoarcere a refulatului” nu urmează totdeauna modelul patern (tatăl ceresc, pe modelul tatălui pământesc). Pot fi zeități feminine. Este un paradox al transcendenței acela că, încercând să conceapă ceva radical deosebit de condiția imanentă, revine totuși la un model imanent, uman. Monoteismele nu scapă de această revenire. Dumnezeul iudaic (Elohim, Iahve) nu poate fi reprezentat plastic. Dar, în afara unei fețe, el are o mulțime de caracteristici umane: este mânios, răzbunător, poate fi înduplecat... intră în dialog... creștinismul, admițând ipostaza umană a divinității, se depărtează de monoteismul strict, cu toate subtilitățile conciliare asupra naturii critice, umano-divine, întrepătruse ale lui Hristos. Islamul profesează un monoteism radical: Allah, în mod explicit, nu este tatăl, cum îl califică iudeo-creștinismul. Este totuși o persoană, chiar dacă este aspațial, atemporal. Religiile începuturilor au fost ”naturaliste„. Animismul era religie în care zeii se găseau pretutindeni. Zeii s-au îndepărtat, locuiau pe munți înalți, prin păduri și ape. Paradisul era o regiune terestră.

Istoricitatea religiilor este afirmată și de sincretismul lor. Religiile nu sunt sisteme închise. Păgânismul greco-roman a suferit influența religiilor lui Magna Mater din Orient. Iudaismul este impregnat de religia perșilor. Creștinismul conține elemente păgâne... Budismul descinde din hinduism etc. Există religii explicit sincretice, cum ar fi aceea a sikhilor, provenind din hinduism și islam. Dar există și o sfidare venind din afara sferei religioase. Cea care trebuie să ne preocupe cel mai mult, azi, este dialogul patetic, uneori sângeros, care a opus religia științei, pe de o parte; pe de alta, tot de actualitate, dialogul dintre religie și ateism. Aceste mari curente care agită societățile cu un răsunet asupra psihologiei individuale, asupra felului în care este resimțită credința. Argumentele ab auctoritate, de exemplu, sunt mai puțin actuale azi.  Suntem mai puțin dispuși să credem doar pentru că clericii afirmă esența divină a Fiului. Dogma nu se va dizolva, pur și simplu, dar se va întemeia mai mult pe nevoia de transcendență a omului, pe aprofundarea simbolică. Dar contrariul exact poate fi și el afirmat: tocmai în perioadele de scepticism se va consolida credința ab auctoritate. Nu este uimitor extremismul islamic de tip wahabir, salafist, apare ca o reacție la modernitate, o expresie a resentimentului unor colectivități marginalizate. Totul se petrece ca și cum modernitatea ar acționa în același timp ca un dizolvant, dar ca și un catalizator al credinței. Fanatismul și scepticismul înaintează în paralel.

Exerciții de previziune

Este revelator să citești, după mai multe zeci de ani, previziunile politice sau sociologice... cele mai mari spirite se înșală atunci când este vorba să-și reprezinte viitorul sau, chiar dacă au anticipat unele tendințe, formele în care se realizează sunt altele... un demers mai modest, dar mai eficace ar fi acela de a formula alternative, de a gândi în termeni de ”sau-sau”, ”și-și”.

În ce privește credințele, am văzut că termenul ascunde concepte diferite. Cel dintâi este pistis-fides. Credința este încredere; pistis în greaca veche, fides în latină. A încredința destinul tău unei forțe care te depășește, despre care presupui că este nu numai invincibilă, ci posedă o viziune superioară, cunoaște ordinea universală și, prin urmare, poți accepta din partea ei și binele, și răul ce ți se pot da este, psihologic vorbind, un exercițiu de libertate. Conștient fiind că ești incapabil să vezi planul cel mai mare al universului (care te poate avantaja sau dezavantaja) te vei strădui să acționezi cât mai aproape de normele pe care ți le-ai prescris, cu conștiința că, cel puțin ai făcut ce ai avut de făcut. Se poate obiecta că previziunea științifică diminuează semnificația lui pistis.

Pistis te poate îndemna la acțiune sau incacțiune. Dar pistis, în același timp, nu poate exista în conștiință decât dacă ipoteza noastră asupra universului implică o noțiune de armonie. Dacă acceptăm prevalența ordinii asupra haosului, atunci pistis-fides este posibilă. Nu numai posibilă, ci și favorabilă funcționării mintale.

În Univers se dă o luptă echilibrată între haos și ordine. Tendința către entropie, către o nivelare generală este combătură de antientropie. Organizarea materiei, a vieții merge împotriva dezordinii. Prin urmare, nu este absurd să acceptăm o bunăvoință de ansamblu, venind din univers. Pistis se justifică. Pistis este igienică în sensul înalt, este îndemnul către o acțiune liberă, eficace, fără încordări. Pistis este expresia unui pact între noi și Creator, a unui pact mai degrabă binevoitor. Proporția între ”faptă și răsplată” nu este atât de constrângătoare. Responsabilitata noastră în Univers rămâne însă deplină, în măsura în care acțiunea noastră este conformă sau neconformă.

Rămâne întrebarea dacă omul intră în era unui pragmatism uscat... dacă gustul pentru speculație, dacă principiul pentru cutarea principiului ultim s-a oprit atunci când adagiul knowdledge is power (Sir Francis Bacon, 1597), s-a substituit oricărei alte forme de cunoaștere. Aceasta revine la întrebarea dacă gustul transcendenței se va menține viu.

Credința ab auctoritate, în textele canonice sau în vorbele celor consacrați, ale predicatorilor, ale preoților trebuie să cedeze în fața spiritului critic. ”Gnoza”, presupune că există oameni care ”știu” și alții care trebuie să acorde celor dintâi încrederea, devine din ce în ce mia greu de susținut. Pe de altă oarte, nevoia unui lider spiritual există... nu numai cei slabi și perplecși o resimt, ci și cei mai activi și rpspunzători. Ceea ce se schimbă este doar maniera, autoritară. Autoritatea spirituală ar trebui să fie din ce în ce mai puțin categorică și din ce în ce mia dialectică. Socrate, maieutul, care ”moșea” adevărul, este o figură actuală. Cu alte cuvinte, omul de azi simte necesitatea ca procesul lui intern să fie ”asistat”. Pentru o largă categorie de oameni care manifestă o nevoie spirituală, îndrumătorul, ghidul se apropie de psihanalist în măsura în care nu impune decizii, ci favorizează exploatarea de sine. Psihanaliza este în principiu neutră. Nu poate fi predicată religiozitatea, ci o anumită religie: fiecare credință vine cu setul ei de simboluri alcătuind o untate, propunând o coerență.

Acest tip de ”ghid” spiritual binevoitor i se opune cel care impune mulțimilor sau celor setoși de certitudini, mânați de resentimente, naturilor și grupurilor violente. Dacă cel dintâi tip, binevoitor, este mai mult un deziderat, cel de-al doilea este o prezență cumplită în lumea contemporană. Autorii, deseori solitari, ai unor atentate teroriste în marile centre occidentale sunt aparent integrați, dar, la un moment dat, sunt supuși unei adevărate operații de ”fanatizare” care trebuie să aibă o veche rădăcină în tradiția islamică. Se porduce o completă intervertire a spiritului, un soi de ”metanoia”, după care insul nu mai trebuie pilotat... acționează în chip independent.

Am arătat pe scurt cel două chipuri extrem ale îndrumătorului spiritual, ținând, unul, de fața luminoasă și discretă a religiei, celălalt, de chipul întunecat și invadator. Sunt extreme. În fapt, toate figurile intermediare există, configurațiile sunt infinit de varabiale.

Căutarea transcendenței

Experinața arată că linia orizontului este o iluzie, provenită din curba suprafeței pământului; în același timp este clar că, pe mare sau pe uscat, la orizont va sfârși prin a apărea, totdeauna, ceva; un munte, un caravanserai, un copa. Ceea ce oferă această formă de credință este tcmai experiența acestui obiect-de-după-orizont la care majoritatea oamenilor nu ajung, dar la care cei mai mulți fantasmează cu insitate. Să o numim credința transcendentală.

Formele acestei experinețe religioase sunt multiple. Experiența mistică cea ma iintensă este cea a fuziunii cu Dumnezeu, trăirea de reciprocitate prin care omul și Ființa transcendentă se absorb mutual... Uniunea mistică este experiența fundamentală a inspiraților, a sfinților. Este descrisă deseori ca un ”ex-taz”... insul are sentimentul că iese din cadrele ființei sale materiale pentru a fi absorbit în altceva ... pura experiență extatică este cvasineurologică. Credința transcendentă, care caută să atingă un punct situat ”dincolo de orizont”, se poate regsi și în aplecarea asupra simbolurilor, a concentrării asupra unor valori morale și estetice.

Care este viitorul trăirilor transcendente? Trebuie să subliniem că transcendența este o cucerire a spiritului, se înscrie în istorie. Zeii locuiau pe munți. Hinduismul, zoroastrismul, noțiunea unui Dumnezeu transcendent: aspațial, atemporal, fără calități și determinări particulare. Culminația acestei abstractizări a divinității este teologia apofatică (teologia negativă), regăsită în toate marile tradiții religioase. În via negativa, Dumnezeu este indicat prin ceea ce nu este, un mod de a afirma că nu posedă o determinare anume. Întrebarea pe care ne-o punem acum este aceea dacă noțiunea de transcendență va fi abandonată sau dacă i se va îngădui un viitor?

A fost transcendența o sechelă a gândirii abstracte care va fi demontată sau este o achiziție durabilă, la scara omenirii? Chiar dacă nu răspundem la întrebare, putem să ne imaginăm ce ar însemna abandonarea oricărei aspirații către transcendent. Ar însemna abandonarea oricărei speranțe de a ne îmbogăți prin trăirea simbolului viu. Simbolul este viu atâta vreme cât produce un efect psihologic, o prefacere sufletească.[2] ”Simbolul, spune Jung, presupune întodeauna că expresia aleasă este cea mai bună denumire sau formulă pentru o stare de fapt relativ necunoascută, dar recunoscută ca existentă sau necesară.” Simbolul endogen, intern, apare în vis sau în reverie și este o producție a inconștientului. Omul produce simboluri începând din neolitic. Dar fabricarea simbolului se revarsă asupră-i. Un necredincios sau un necreștin vede crucea ca pe un semn, de pildă: ”Aici este o biserică”. Dacă luăm seama, spune Jung, la felul în care Sf. Pavel tratează simbolul, vedem că pentur el crucea e un simbol viu care transformă inefabilul (Unausssprechlich) în ceva imposibil de depășit, ceva absolut (Unubertrefflich). Se poate vedea în pasajul respectiv că însușirea valorii simbolice este o ”nebunie”, un soi de revășire a inconștientului care, în cele din urmă devine concept în lumina conștiinței. Meritul definiției jungiene este că surprinde tocmai această lucrare internă a simbolului asupra omului. În trăsăturile religioase eficiența simbolică este din cele mai pregnante, deși nu are violența trăirii mistice. Nefiind mistică, ea nu este mai puțin misterioasă: cum a ajuns semnul-simbol să aibă această putere de transformare a vieții interioare? Pare o caracteristică a homo sapiens dobândită pe o anumit treaptă de evoluție. Simbolul, creație umană, semnalează relația strânsă dintre inconștient și fenomenul cultural. Omul clădește cultură, iar cultura îl transformă pe om și îl proiectează în acel ”radical-altceva (ganz Anderes) despre care vorbește Rudolf Otto în cartea Sacrul.

Cencentrarea asupra figurilor simbolice este una din cele mai importante și mai accesibile căi către sacru, calea de aur a credinței. Se vorbește despre ”simboluri venerabile”. Simbolurile au o istorie, forța lor vine nu numai din calitățile lor formale, intrinsece, dar și faptul că sunt purtătoare a unor tradiții. Faptul că vin din vechime potențează considerabil influența lor. Simbolurile nu sunt ale individului, aparțin unor culturi, ceea ce ne trimite la etnii, popoare și, mai departe, la umanitatea întreagă. Prin simbol se realizează apropierea individului de colectiv, de umanitate și, în același timp, raportarea la o realitate transcendentă. Simbolul este sistemul de oglinzi paralele prin care conștiința individuală și cea colectivă se reflectă una în alta. În același timp, simbolul viu despre care vorbește Jung, trimite la transcendență.

Tocmai de la acest izvor nesecat la transcendenței se alimentează trăirea simbolică. Abandonarea îmbogățirii sufletești prin pătrunderea în simbol ar transforma omenirea într-o societate de furnici. O astfel de posibilitate există.

Existența unei ”Ființe supreme” este partea cea mai amenințată de edificiul conceptual al religiilor. Chiar și în forma cea mai abstractă, Dumnezeu este conceput pe modelul patriarhal, al autorității supreme. Azi, patriarhatul este atât de contestat, încât nu pare posbil să nu sufere și ideea care ne-o facem despre divinitate. Dintre religiile monoteiste, creștinismul este cea mai modernă, fiindcă afirmă o ipostază umană a divinității. Dialectica Dumnezeu-Om redă viața simbolicii divine. Pe de altă parte, Dumnezeu revine ca tată printr-un proces de întoarcere a ce a fost refulat, specific uman.

Nici omul religios nu poate avea o încredere totală în viitorul religiei. Ar putea presupune că Dumnezeu a decis, din motive numai lui cunoscute, să supună umanitatea la o probă a necredinței. Este posbil ca religia să fi fost o sechelă necesară construcției spiritului, devenită nenecesară la un moment dat și demontată. Pentru a măsura efectele unei asemnea transformări, recurgem la sistemul nostru de valori. Așa cum am spus, o societate care nu mai admite transcendența devine robotizată, asemănătoare societăților de insecte. Chiar cultura laică neîntemeiată explicit pe un sentiment sau pe o teorie religioasă, implică transcendența. Așa cum spune Poust, gingășia sentimentelor, a gusturilor, delicatețea, arta, gratuitatea nu se suțin fără presupunerea unui plan superior situat înaite, deasupra a existenței.

Dacă se poate reproșa ceva religiilor constituite este prea marea lor implicare în afacerile lumești: intricarea cu morala practică, intervenția în politică, coalizarea cu puterile trecătoare și brutale. Poate că situația actuală a religiilor este o probă pentru a acorda o mai mare valoare autonomiei valorilor religioase, atât de amestecate, în trecut ca și azi, cu variile componente ale valorilor omenești. Pentru aceasta nu e nevoie de o nouă religie (se poate presupune că imaginarul religios este finit, că formele expresiei religioase nu sunt fără limite). Este nevoie de trăirea simbolicului, a esteticului, de iubirea vieții în feluritele ei ipostaze, garanțiile omenescului din noi, sursa oricărei îmbogățiri interioare. O asemenea concepție ne trimite la propriul nostru sistem de valori; care vor fi valorile lumii de mâine, la drept vorbind, nu știm.

 

 

---

[1] Jacques Cauvin, Naissance des divinites, naissance de  l’agriculture, CNRS, Paris, 2013

[2] C. G. Jung, ”Tipuri psihologice”, în Opere complete, vol 6.

Omul plat și excesele lui de Ion Vianu

Dincolo. Nu numai homo sapiens, ci și homo neanderthalensis a cunoscut ritualuri de sepulcultură; în paleolitic au apărut credințele despre postexistență, despre sufletele neliniștite ale morților cerând ritualuri și locuri de îngropăciune, tânjind după ”viața vie”, sau prizoniere ale unei fericiri eterne.

Viziunea cea mai elaborată a relației dintre lumea muritoare și ”Dincolo” apare în Divina Comedie a lui Dante. Infernul este subpământean (în fundul unui puț având deschiderea la verticala Ierusalimului); Purgatoriul este un munte a cărui culminație este Paradisul terestru. Deasupra se găsește Cerul, cu sferele concentrice ale planetelor, până la sfera stelelor fixe, despărțită de orbitele inferiore printr-un cristal. Dincolo de ea este sălașul Divinității și motorul întregului sistem, primum mobile. Călătoria lui Dante în cele trei lumi este posibilă datorită unor călăuze (poetul Virgiliu și iubita Beatrice), dar, în fața sferei centrale, orbitor de luminoase a Divinității, Dante rămâne singur. Aceste spații, chiar dacă aparent integrate în geologie, geografie, astronomie, au un statut transcendent.

Cu excepția animismului, pentru care spiritele fac parte din Natură, religiile implică un plan transcendent, un Dincolo... ceva radical diferit. O formă transcendentă este fizică: existând presupunerea că Universul este finit în timp și spațiu, trebuie să acceptăm ideea unui posibil ”altceva”, în afara limitelor acestui Univers, al nostru. Dar fizicienii nu sunt capabili, deocamdată, să descrie un alt Univers situat în afara legilor fizicii, deși îi recunosc posibilitatea. Știința nu suprimă transcendența, o pune numai între paranteze. Cunoașterea mistică este o cale necredibilă pentru știință și, ca atare, respinsă.

Ideologiile suspiciunii. Expresia ”ideologia suspiciunii” a fost introdusă de Paul Ricoeur pentru a-i caracteriza pe ”profeții” modernității Marx, Nietzsche și Freud. Multe îi desparte pe acești gânditori, dar ei au un punct comun: cred că îndărătul oricărei ideologii se găsește o cauză ascunsă, un determinism specific. ”În adâncime” și ”îndărăt” sunt metafore echivalente. Se poate vorbi despre ”ascundere”, despre ”culise”.

Pentru Marx, această invizibilă – și într-o anumită măsură inavuabilă – este poziția socială: gusturile, convingerile, opțiunile politice nu sunt alese în mod liber, ci sunt determinate de apartenența la clasă a insului. Nietzsche instituie resentimentul ca factor determinant. Memoria este trădătoare. Ea selectează acele evenimente care servesc cauza individului, în particlar dorința de a-l poseda, de a-l încorpora pe Celălalt. Pentru cel mai recent dintre profeții modernității, Freud, libertatea de gândire este o iluzie. Factorul determinant nu se găsește în conștiință, ci în inconștient. Dinamica Inconștientului este dictată de Libido, de energia sexuală.

 Arta interpretării constă în a deconspira motivele ascunse ale convingerilor, aserțiunilor, dar și actelor ratate, viselor.

Ideologiile suspiciunii au în centrul lor critica credințelor religioase. Pentru Marx, religia este o consolare față de mizeriile vieții, ”opium pentur popor”. Pentru Nietzsche, este un mijloc de a acorda celor slabi un statut dominant. Pentru Freud, religia este o construcție prin care figura supraeului, Tatăl, este ridicată la rangul absolut de Dumnezeu. Religia este o temă privilegiată, critica ei realizează ”trei proceduri cconvergente de demistificare” (Ricoeur)

Dintre cele trei teorii ale suspiciunii, numai cea freudiană trimite la o transcendență. Poziția de clasă, resentimentul sunt ”Îndărăt”, nu ”Dincolo”. Singurul, Inconștientul este incognoscibil altfel decât prin expresia simbolică, o manieră de a ascunde în aceeași măsură în care exprimă.

În transcendența Inconștientului nu se pătrunde prin transă, ci prin analiză. Dar, tot așa cum transa se oprește în fața luminii orbitoare a Feței Divine, analiza rămâne la cunoașterea indirectă prin simbol, în care recunoaște expresia directă a ceva ce nu poate fi, în sine, recunoascut.

Poziția de clasă (Marx) sau Voința de Putere (Nietzsche) izvorăsc din Inconștient. Nietzsche: ”Am făcut acest lucru”, spune Memoria; ”nu, nu am putut face așa ceva”, spune conștiința; în cele din urmă, Memoria cedează. Elaborarea psihologică a noțiunii de Inconștient de către cel mai tânăr dintre profeți (Freud) reduce criticile marxiste și nietzscheene ale conștiinței la invocarea unui inconștient ca sursă a capacității de-a ne înșela, pe noi și pe ceilalți. Engels scrie: ”Ideologia este un proces elaborat în mod conștient de așa-numiții gânditori, dar cu falsă conștiință. Adevăratele motive care-i însuflețesc le rămân necunoscute; astfel nici nu ar exista un proces ideologic”.

Influențează ideile mersul lumii? Putem merge într-atât de departe încât să afirmăm că acești trei ”profeți” au schimbat lumea? Un graf bazat pe numărul citărilor mutuale, pare să confirme interesul enorm pe care-l suscită cei trei. Ei apar, într-adevăr ca figuri-cheie în dezvoltarea gândirii universale (cu un avans al lui Nietzsche asupra celorlalți doi). Trebuie să mai arătăm că singur Marx a benficiat de sprijinul unei rețele majore de difuzare, prin partidele socialiste și comuniste.

Dar schimbarea moravurilor și credințelor este oare determinată de idei? Constatăm în Occident (și în particular în Europa Occidentală, America fiind atinsă într-o mult mai mică măsură) o diminuare masivă a influenței religiei. Există realmente o legătură între popularitatea filosfiilor suspiciunii și dezinteresul pentru religie? Nu ar fi mai prudent să ne imaginăm că filozofii anticipează schimbarea mentalităților, oferind în același timp un eșafod teoretic unor prefaceri istorice ale comportamentelor? Cei trei au profesat cea mai mare încredere în puterea lor de convingere. Marx spune că, până la el, filosifia a descris doar lumea; e vorba acum să o schimbe. Dar Marx a făcut ceva pentru a-și autorealiza prezicerea, creând o rețea influentă, Internaționala Socialistă. În cursul memorabilului an 1888, Nietzsche atinge o culme a productivității, scriind lucrări capitale precum Ecce Homo, Der Antichrist (Zur Genealogie der Moral fiind din anul precedent); și el începe să creadă că, sub influența scrierilor sale, revoluția europeană este iminentă, până când convingerea se transformă în psihoză, iar marea minte apune. Singur Freud, voind să schimbe lumea, era mai rezervat, convins fiind, ca medic, că omul este, în trăsăturile lui cele mai generale, nemutabil.

Amurgul suspiciunii. Mentalitățile s-au transformat cu rapiditate, dar nu în sensul voit de ”profeți”.

Întreprinderele de demistificare au avut efect, dar doctrinele demistificatoare ce au devastat  o lume abia mai supraviețuiesc în lumea nouă pe care au contribuit să o creeze.

Declinul psihanalizei este evident. A fost la modă cel puțin o jumpătate de veac, înțelegând prin ”modă” că nu s-a limitat la cercurile de specialitate, ci a impregnat și lumea academică și cultura de masă. Astăzi asistăm la un reflux evident al psihanalizei înspre matca primitivă: clinică; și chiar acolo întâlnește o remomorabilă concurență.

Marxismul a dat faliment mai pretutindeni, nerezistând la testul practic. Comunismul ca proiect social a devenit neviabil. Țările care se mai revendică de la marxism, în primul rând China, practică un captalism neoliberal autoritar. Coreea de Nord este o tiranie degenerată, Cuba, o sechelă.

Filosofia lui Nietzsche, o armă critică formidabilă, a fost folosită și falsificată de nazism și, pe ascuns, de leninism. Dar există, virtual, Supraomul nietzschean? Se poate spera că se va naște o elită care să situeze, în același timp, la cea mai mare înălțime morală și intelectuală, înzestrată fiind și cu darul Puterii? Menținându-și forța critică, latura pozitivă a filosofiei lui Nietzsche nu s-a confirmat. Nietzsche ar fi fost consternat în fața clasei neoliberale eurpene de azi.

Revoluțiile profeților s-au realizat prin distrugere. Soluțiile propuse de ei s-au dovedit utopii pervertite, distopii.

În falimentul universal al gândirii moderne a fost antrenată și teoria suspiciunii, devenită inutilă după ce și-a atins scopul.

De ce se fărâmițează ideologiile suspiciunii? Fiindcă ia sfârșit domnia adâncimii.

Filosofia pozitivistă a lui Auguste Compte a enunțat ideea unei dezvoltări în trei faze a omenirii: animistă, religioasă, științifică. Pe acest enunț se bazează cultura actuală, cu eforturile ei de a lichida faza religioasă, pentru a trece definitiv în cea științifică. Dar faza religioasă are drept caracteristică noțiunea de adâncime. În concepțile religioase există un Dincolo, unde ființa vie nu poate pătrunde decât prin moarte sau prin contemplație mistică, prin ek-stasis.

”Adâncimea”, precum și ”Dincolo” sunt metafore ale transcendenței. Teoriile suspiciunii au denunțat caracterul falacios al adâncimii. Nu este de mirare întrucât profeții suspiciunii aderă la concepția științifică (în sensul lui Compte). Pentru știință, ”Dincolo” este suspect. Să mai spunem o dată că la o astfel de reducere au procedat și filosofii suspiciunii. Ei au denunțat ceea ce se petrece ”Dincolo”. Însă în momentul în care acest ”Dincolo” și-a pierdut consistența, suspiciunea sistematică a devenit inutilă.

Rolul științelor naturale. Puterea pe care o conferă știința nu are nevoie de ipoteza divină. Dimpotrivă, ipoteza ”Dumnezeu” ceează întrebări suplimentare, de tip: ”De ce?”, ”Este spre rău sau spre bine?”, ”În ce scop caut?” aceste întrebări nu au nimic comun cu descoperirea științifică. Trebuie risipită prejudecata conform căreia știința caută cauze. Știința restabilește înlănțuirea evenimentelor naturale. Problematica despre cauză, cauza finală, dar și despre scop, scopul final, rămân străine, chiar adverse cercetării științifice, sunt considerate nefuncționale. Din punct de vedere al cunoașterii, știința este o asceză. A nu-ți pune anumite întrebări ultime este singurul mod de nu pierde din vedere scopul: identificarea anumitor secvențe sau înlănțuiri ale unor fenomene naturale. Scopul (uneori îndepărtat) al descoperirilor științifice este exclusiv crearea unor dispozitive care să folosească natura în practica umană.

Există un ”Dincolo” în știință? Universul dantesc se inserează într-o hartă geografico-astronomică, între adâncimea Terrei și primum mobile ceresc. Dante nu se situează în contradicție cu sistemul astronomiei ptolemeice, astronomia vremii lui. Dar accesul la aceste ”sfere” nu se petrece prin deplasarea fizică, ci prin schimbarea statutului ontologic, prin moarte. Viu, nu poți atinge aceste zone decât prin transă mistică, experiența transcendentală prin excelență a omului viu. ”Dincolo” este definit prin inaccesibilitatea pe calea fizică. Acest ”dincolo” nefuncțional este eliminat din structurile gândirii științifice, este ”o ipoteză inutilă”.

Efectele ”vârstei științifice” a omenirii au fost minore atâta vreme cât puterea științei a fost limitată. Când Louis Pasteur a inventat serul antirabic, lucrul a părut admirabil. Dar medicina era în general neputiincioasă. Când au apărut antibioticele, s-a constatat că vindecau o mulțime de boli infecțioase, salvau vieți. Impactul medicinei a început să conteze. În ultimele decenii, ca urmare a punerii la punct a tehnicilor chirurgicale (pe baza avansurilor tehnologice), numeroase boli cardiace, oftalmologice etc. au devenit tratabile. Jumătate din cancere se vindecă. Categoriile de boli inaccesibile unei medicini cu adevărat eficace se restrâng (totuși, multe boli neurodegenrative, autoimune rămân inatacabile). Regresia religiei se face prin progresul științei; pe măsură ce acesta devine mai evident și mai extins, întrebările de tip teleologic (în ce scop se petrece cutare fenomen?) pa inutile.

Deliberat, știința să se întrebe ce este Dincolo. ”Dincolo” este, metaforic, descris ca ”adâncime”, ca și cum ar fi o proprietate a spațiului. De fapt, ”Dincolo” este zona în care legile naturii nu mai sunt valabile sau sunt deformate în așa măsură încât devin străine înțelegerii. Se poate postula că abilitățile cunoașterii umane sunt făcute numai pentru a descifra un set limitat de legi naturale. ”Dincolo” este meta-fizic.

Evoluții în științele omului. Inconștientul freudian nu este direct accesibil, numai producțile lui (vise, acte ratate) în indică existența. Inconștientul nu are un limbaj propriu, el se manifestă în viața conștientă prin simboluri. Sau, în cadrul procesului psihanalitic și pe cale hermeneutică, este ”tradus” în termeni de limbaj. Inconștientul freudian este transcendent, are structura unui ”Dincolo”.

Paradoxul psihanalizei freudiene constă în aceea că apare ca o critică pozitivistă a psihologiei, dar rămâne în categorii metafizice. Dincolo de adâncimea fizică a celor trei dimensiuni spațiale, există una metafizică, postularea unei entități inaccesibile în mod direct. Inconștientul freudian are această adâncime metafizică.

Este de înțeles, prin urmare, declinul universal al psihanalizei. Pretutindeni unde teoria implică o transcendență, ea va fi vânată și eliminată. Psihanaliza nu mai corescpunde spiritului epocii. Spiritul epocii noastre implică prezența în actual, eliminarea transcendenței sub orice formă. Corelativ, prsihoterapiille moderne se concentrează pe obiective definibile, pe limitarea în timp și, mai ales, prin absența oricărei cheme teoretice. De aici vine succesul terapiilor cognitiv-comportamentale. Aparent paradoxal este succesul terapiilor meditative, având la origine meditațiile de tip yoga. Este vorba despre o yoga din care orice metafizică a fost eliminată. Tehnicile meditative despre care vorbim îi datorează succesul actual faptului că impun o trăire  în prezent, eliminând arierplanul. Yoga este mai departe modernă, fiindcă te învață să trăiești prezentul, iar noi trăim în prezent, aproape numai în prezent.

Descrierea omului plat

 Vizual și auditiv. Există un contrast și o sinergie între văz și auz. Văzul este simțul urgenței, al orientării imediate, al apărării în fața unei primejdii iminente. Văzul joacă un rol esențial în proiectarea și executarea construcțiilor și a diferitor dispozitive tehnice.

Auzul este simțul semnalelor localizate vag, al indiciilor neprecise, al alertelor care abia se constituie. Este și simțul prin care ajunge la noi limbajul articulat, prin care avem acces la gândirea celuilalt.

În psihopatologie există percepții fără obiect, halucinații. Sunt vizuale sau auditive. Halucinațiile vizuale sunt expresia unor boli acute, în general toxice, ale creierului.  Halucinațile auditive apar în psihoze cronice, acolo unde se produce o transformare patologică a gândirii, dar și a personalității. Ele se manifestă ca ”voci”, ca exprimări ale unor gânduri. Aceste voci se pot proiecta în spațiul extern, vin ”din afară”, sau pot fi percepute ca ”voci în cap”, expresie resimțită a unor gânduri ”străine” care ”s-au introdus în mintea bolnavului”.

Văzul este simțul deschiderii către lume, al extraversiei, dar și al raționalității, tot ce este rațional putând fi exprimat prin scheme vizuale. Auzul este simțul întoarcerii către sine, al iraționalului, al introversiei, dar și al gândirii vagi, contradictorii. Gândurile se elaborează prin procese interne asupra cărora proiectăm o expresie auditivă.  Nu este nevoie să auzim ”voci”, dar gândurile care se nasc seamănă cu niște voci proectate în spațiul intern. Dimpotrivă, gândul clar formulat apare sub forma unui semn vizual, ne este transmis prin scris și citit. În felul acesta înțelegem și muzica, al cărei efect asupra psihicului uman se petrece  la un nivel situat îndărătul limbajului și al ideilor clare.

Termenii ”vizual” și ”auditiv” nu se referă numai la două simțuri, ci la două modalități complementare de a fi în lume, de a acționa. Omul gândește pentru a rezolva probleme, dar căile rezolvării sunt întortocheate și trec prin rădăcini interioare înainte de a ajunge la claritate. Trăirea și acțiunea se mută neîncetat între auditiv și vizual.

În societatea ctuală s-a produs un dezechilibru în favoarea vizualului. Să ne referim la transmiterea informației generale, de tip jurnalistic. În era supremației radioului, informația parvenea pe cale auditivă; era descifrată ca și cum ar fi fost un limbaj scris. Procesul era preponderent intelectual. Știrile care apar prin televiziune conțin un mixtul compositum de imagini și mesaje verbale. Spactatorul televiziunii este mult mai atent la imagine decât la cuvânt; deseori nici nu ascultă, își construiește propria istorisire despre subiectul  înfățișat pe ecran. Se produce o ”canibalizare” a mesajului auditiv verbal către imagine. Imaginea are o putere de sugestie  mult mai marcată decât mesajul vocal. Urmărind un copil cum privește o emisiune de televiziune, constați că este, în sens propriu, fascinat, absorbit, sustras, prin imagine, mediului ambiant. La adult lucrurile se petrec esențial la fel, chiar dacă fascinația este mai puțin manifestă. Cine se află sub sugestia puternică a imaginii televizuale este cu atât mai puțin capabil să-și exercite simțul critic.

Puterea televiziunii este enormă. Oamenii nu numai că sunt supuși bombardamentului televizual, dar și caută televiziunea. Desigur, în societate de-a lungul timpului, a fost impusă mereu de cei puternici un tip de influență cvasihipnotică. Marile ceremonii religioase și statale nu au făcut alceva. Discursurile dictatorilor (nu a fost Adolf Hitler un mare hipnotizator?) au avut și ele această proprietate. Dar televiziunea, acel hipnotizator la domiciliu, permanent, pe care nu-l poți evita (și nu dorești să-l eviți) exercită o influență și mai puternică).

Noile medii de socializare (Internet 2.0). Generația actuală se află din ce în ce mai puțin sub influența televiziunii. Noile medii de socializare favorizează interacțiunea simultană a unui număr mare de persoane. Mesajul are un caracter ”exploziv”: pornind de la un singur emitent, el se repercutează asupra unui număr mare, posibil enorm, de receptori (așa se explică eficacitatea Twitter în mișcările de masă, revoluții). Rețelele sociale au proprietatea de a reproduce și difuza orice alt material circulând pe internet. Se creează o fluiditate între mediile clasice, cele ținând  de Web-ul clasicizat, și rețelele de socializare. Selecția se face după preferințele unui singur individ, dar succesul ei depinde de numărul contactelor (”prieteni”) ale posesorului de cont. Cei mai mulți ”prieteni” nu se vor întâlni niciodată fizic, nu se vor cunoaște decât prin intermediul informaților sau a mesajelor postate. S-ar putea spune că prietenia de tip Facebook este prelungirea naturală (un fel de caricatură a relațiilor umane ”față către față”) practicate în Occident, unde oamenii se tem că intimitatea le-ar putea crea obligații față de cei cărora, câtuși de puțin, li se destăinuie. Relația dintre doi oameni nu mai trece prin personalitățile lor, ci prin informația pe care sunt capabili să o furnizeze, revelarea intimității fiind minimă. Minimă, dar în același timp excesivă (după vechile canoane), viața personală fiind expusă, ca să spunem așa, în piața publică. A apărut noțiunea de ”sat global” (Global Village). Blogul oficial Twitter lucrează sub lozinca ”Rămâi conectat la tot ce se întâmplă în piața orașului global”. Un ins care se găsește neîncetat (prin mijlocirea  telefonul mobil) în mijlocul pieței (fie ea și virtuală) nu are nici gustul, nici timpul să se autoanalizeze sau să se întrebe despre conținuturile interioare al ”prietenului”.

Cazul Google Glass. În loc să parvină prin smatphone, informația poate să apară pe un mic ecran transparent fixat în dreptul ochiului. Astfel un turist aflat pe piața Sf. Petru din Roma va putea recurge la serviciile unui ghid postat pe internet care îi va explica vizitatorului ce crede, în ce direcție trebuie să se uite, noțiuni de istorie necesare pentru înțelegerea monumentului etc. Explicația, cu alte cuvinte, se suprapune peste obiectul perceput. Nu putem exclude că aceste suprapuneri se vor generaliza. Google Glass este numai un început. Asta ne face să ne gândim la cunoaștere. Actul de cunoaștere era în trecut pornit din ignoranță, continuat prin descoperire progresivă de către subiectul gânditor, cu cota lui de înșelare, de subiectivitate. În cazul Google Glass, un proces mintal este scurcircuitat prin oferirea unei informații unice, predigerate, precedând operația mentală de luare de cunoștință. Tentația este prea mare pentru a fi refuzată. Dar putem imagina o informație care va ajunge la noi nu pe cale vizuală, ci ”șoptită” la ureche, având prin asta, un caracter halucinatoriu. Nu putem  supraestima nota patologică a unui astflel de dispozitiv. Undele radio seamănă destul de bine cu ceea ce prtind cei atinși de un delir de influență. O cutie care vorbește (aparatul de radio) ar fost resimțită, înainte de inventarea ei, ca ieșind din imaginația unui bolnav sau a unui povestitor fantastic. Diferența este că un aparat suflând informația la ureche pătrunde incisiv în sfera intimă, are tendința să se confunde cu gândul. Subiectul numai știe cu preciziecare este contribuția lui personală la elaorarea unui gând și ce este exportat. Această invenție contribuie la ștergerea relației dintre personal și străin, dintre creație și informație. Cuvântul wired însemnă ”conectat” și, în același timp, drogat, supraexcitat. Are și sensul de ”hiperconectat la realitate”, inserat la maximum în rețea. Vom fi, cu toții, din ce în ce mai wired.

Amurgul înțelegerii. Filosoful Wilhelm Dilthey (1833-1911) a făcut deosebirea între două moduri de cunoaștere: înțelegerea și explicarea. Karl Jaspers, în monumetala Psihopatologie generală a explicat această distincție studiului tulburărilor psihice. El dă exemplul delirurilor de gelozie care apar la alcoolicii cronici. Putem explica acest delir prin modificăriele care se produc în creierul alcoolicilor. Dar putem și înțelege gelozia alcoolicului prin aceea că devine mai puțin performant sexual, simte că femeile sunt mai puțin atrase de el etc. Ambele demersuri (înțelegerea și explicarea) pot fi concomitent valabile: putem înțelege delirul alcoolicului prin factorul psihologic, dar, în același timp, putem să și-l explicăm prin atingerea creierului. Înțelegerea se aplică numai omului, în timp ce explicația este de domeniul tuturor științelor, al fizicii, ca și al psihologiei. Psihanaliza recurge exclusiv la înțelegere. Neuropsihologia caută doar explicația.

Privind tendințele lumii actuale, putem să afirmăm că, trecând de la o extremă la alta, am trecut de la o eră a înțelegerii la una a explicării. Ne mulțumim să constatăm cum reacționează un om, nu să și înțelegem mecanismele lui mintale profunde. Metodele neuropsihopatologice bazate pe studiul creierului sunt de natură explicativă. În materie de terapii psihologice, a existat o controversă între psihanaliză, considerată esențial comprehensivă (bazată pe înțelegere) și terapiile comportamentale, întemeiate pe teoria ”cutiei negre”. Ce este ”cutia neagră”? Ea postulează că psihicul este asemănătoar unei cutii cu pereți opaci, iar noi nu știm ce se petrece în interior decât prin manifestările externe; procesul ne este inaccesibil  în chip direct. Ne vom mărgini să constatăm comportamente și să ne străduim, prin metode de condiționare sau decondiționare, să le corectăm. Azi, situația se schimbă: progresele neuropsihologiei ne permit să privim în fosta cutie neagră, ai căror pereți devin din ce în ce mai transpareți. Corectarea comportamentelor va fi o urmare a explicării, nu a înțelegerii. Ca urmare, psihanaliza și ideologiile suspiciunii vor dipărea cu totul, nu numai pentru că și-au îndeplinit rolul deconspirator, dar și din motivul că nu mai corespund mentalității actuale, pur explicative.

Tot mai mult se caută explicarea. Înțelegerea pare să nu mai aibă sens. Explicarea însă are un prealabil: descrierea. Asistăm la un descriptivism generalizat. Să luăm exemplul psihiatriei. Clasificarea tulburărilor psihice (DSM), sursă a unei revizuiri permanente, pare să fie principala preocupare a psihiatrilor de azi. S-a vorbit despre un ”neokraepelinianism” (după numele unui mare psihiatru al secolelor al XIX-lea și XX, Kraepelin, care a formulat clasificarea bolilor mintale). Descriptivismul contemporan se bazează pe prezumția că, odată stabilită o clasificare cât de cât stabilă a tulburărilor psihice se va putea trece și la o explicație etiopatologică valabilă, fiecare entitate descriptivă putând fi corelată cu o anumită tulburare neurobiologică sau psihologică. Clasificarea DSM se proclamă ”a-teoretică”: nu presupune o teorie a bolilor mintale, ci se menține deliberat, și mândră de a o face, la suprafața tulburărilor psihice, refuzând ”adâncimea”. Ca program, se speră că, mergând pe urma clasificării, neurobiologii și neuropsihologii vor reuși să descopere și mecanismele biologice ale bolilor, să le explice. Discuția este mult mai veche. Astfel de speranțe datează din secolul al XIX-lea. S-a crezut că, pe modelul localizărilor neurologice, se vor găsi și localizări ale funcțiilor psihice. Speranțele nu s-au confirmat.  Nici metodele din ce în ce mai sofisticate de investigație (imagerie cerebrală) nu par să aducă rezultatele scontate. Singura ”dovadă” a substratului material al tulburărilor psihice este acțiunea medicamentelor în deliruri, depresii etc. S-a putut preciza că aceste substanțe acționează asupra mediatorilor chimici din creier. Dar joncțiunea dintre modul de acțiune al psihotropelor și simptomelor mintale a rămas în continuare obscură și bazată pe conjecturi. Chiar dacă cercetările neuropsihologice, cu mijloacele de care dispunem, vor amănunți mecanica mentală, ele nu ne vor permite să înțelegem cum se trece de la automatismele reflexe la capacitatea de a spune ”eu”, în fapt, cum se trece la mecanica neurologică la conștiință, proprietate deocamdată misterioasă, prin care psihicul uman oglindește, într-un comentariu perpetuu, propria lui activitate: cogito.

La acest tip de argument, neuropsihologii vor răspunde că, de vreme ce devenim capabili de a controla comportamentele, problema lui Cogito (”mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist”, spunea Descartes) devine secundară, colaterală. În același timp, cogito este ultimul cotlon unde se poate ascunde o oarecare autonomie a ființei, ultimul reper al libertății. Omul în întregime explict, mecanizat, își devine sieși străin.

Toate aceste eforturi nu trebuie subestimate. Însă, oricare ar fi evoluția ulterioară, ne aflăm în domeniul explicării, nu al înțelegerii. DSM ilustrează foarte bine voința de a rămâne în suprafață, în vederea unei ”explicări” viitoare, deocamdată o speranță. Tot astfel, în planul psihologic, este privilegiată suprafața. În timp ce psihanaliza este o ”psihologie a adâncimilor” (am arătat că inconștientul freudian și jungian este de fapt transcendent), terapiile cognitiv-comportamentale se adresează aspectului de suprafață al psihicului: comportamentul. Acționăm asupra părții vizibile, controlabile. Psihanaliza și behaviorismul au coexistat; la început psihanaliza a fost cu un pas înainte. Astăzi, raporturile s-au inversat. Semnificativ este faptul că avansul behaviorismului (știința comportamentului) devine atât de mare. Ne confirmă ideea că omul de astăzi este omul suprafeței, omul pe care îl numim plat, omul care pierde dimensiunea adâncimii.

Etalaj, piață. În știință, ghidul, liniile directoare ale acțiunii contemporane rămân văzutele. De unde, prin teologie, prin psihologie ne bazăm pe convingerile pe nevăzute (Dumnezeu, Inconștientul), acum suntem din ce în ce mai tare bazați pe ceea ce se vede. Trăim în era descriptivismului. Lumea a devenit un etalaj al supermarketului universal. Prin vedere, nu există înțelegere: descrierea este urmată de explicare. Științele ”pozitive” (cum li se spune) cunosc numai explicarea. Iar influența lor și a tehnologiei este atât de mare, încât tot ce ține de înțelegere, de dincolo, de culise, de adâncime nu mai intră în judecată.

S-a produs un divorț între gândirea curentă, care nu poate face abstracție de deosebirea între aparent și ascuns, și gândirea dominantă a științei și a culturii. Deosebirea principală este că maniera explicativă de a gândi, altădată rezervată tehnicii, invadează și domeniul umanului.

Omul de știință actual se găsește în fața unei imagini de sine care exclude dimensiunea adâncimii (deși se folosește de ea în viața curentă). Este o situație inedită care ne obligă să ne întrebăm dacă omul de azi nu devine postuman. S-a produs un divorț între gândirea pragmatică a omului de pe stradă și gândirea științifică: cea dintâi acceptă coexistența înțelegerii cu explicarea, a doua exclude înțelegerea.

Din explicare în explicare, neglijând înțelegerea, omul nu se mai simte răspunzător de ceea ce l-a făcut om: perceperea misterului. În timp ce misterul este de nepătruns, straturile neexplorate sunt etalate, devin accesibile în plan. Omul nu mai este legat de spiritul său. Riguros vorbind, omul devine pur și simplu depozitul și depozitarul unei informații. De acum încolo, omul își poate reprezenta o desprindere de suportul său biologic. Sutem în fața unui drum care abia începe: caracterele genetice pot fi brevetate, reproduse, pentru vindecarea unor boli, chiar pentru ameliorarea sau crearea de novo a unor calități biologice sau psihologice. Sclavii sunt ființe întregi care pot cumpărate. Organele sunt piesele unui mare puzzle vândute separat. Posibilitatea clonării unor ”muncitori” sau a unor ”soldați” este îndepărtată; dar ”pisele detașate” au apărut.

Omul plat rămâne un animal excesiv. În bunurile sale, în operele sale, Omul iubește prisosul. Nu numai prisosul, ci și ornamentul, inutilul nefuncțional. Însușirea propriu-zis umană, unică a fost excesul în adâncime. Religiozitatea, cu formele ei proliferante, cu panteonurile supraabundente, cu varietatea expresiilor simbolice, cu imaginația inepuizabilă transpusă în forme artistice sau în producțiile onirice sunt manifestările adâncimii omului.

Omul plat abolește adâncimea. El se desfășoară la suprafață. Asta nu înseamnă că respinge excesul. Omul plat rămâne un animal excesiv. Ceea ce omul va acumula, de acum încolo, nu sunt producțiile ”baroce” ale inconștientului, manifestate în figuri polimorfe, ci o multitudine de obiecte rezultate din înstrăinarea din ce în ce mai cuprinzătoare asupra mecanismelor naturii. Excesul, mult timp dirijat spre interior sau spre manifestarea simbolicului, merge acum spre exterior. ”Animalul-mașină” al lui La Mettrie (1754) țintește el însuși să guverneze mașina universală, punând-o în serviciul lui ca marfă. Natura a devenit ea însăși o marfă, în momentul în care a devenit accesibilă. Metalele au fost din cele mai vechi timpuri extrase din pământ și puse pe piață; în acel moment au devenit marfă. Ceea ce este nou, azi, este că devin exploatabile nu numai produsele naturii, ci și legile naturii. De aceea, nimic nu se potrivește mai bine cu excesivitatea omului plat ca liberalismul încurajând la maximum consumul. Ideologia liberală nu își pune altă problemă decât a consumului. Devastarea posibilă a Terrei, amenințările apocaliptice nu o sperie. Liberalismul tărăiește într-un ”aici și acum” permanent, iar perspectiva unei comercializări extensive a vieții și a legilor naturii o seduce la maximum. Ideologia celor două dimensiuni este temeiul unei umanități plate.

Cât de insignifiantă și de ridicolă devine adâncimea, ideea unor ”culise” sau a unui ”Dincolo”! Manifest, ele nu pot servi la nimic și nu va exista destul preț pentru a le batjocori. Iată unde am ajuns.

Limitări ale umanității plate. Tehnologia este rareori preocupată de echilibrul planetei Terra. Chiar dacă întrebări de tipul: ”Încotro se îndreaptă civilizația?” sunt puse de știință, argumentele ținând cont de prudență sunt înlăturaate de imperativele economice și de logica creșterii. În această privință, noul animal excesiv, omul excesiv-plat, se deosebește de omul excesiv-profund. Atingem un punct capital: dacă societățile paleolitice și cele care le-au urmat au fost dominate de principiul aprovizionării/previziunii, societatea plată contemporană este stăpânită de principiul  risipei. În timp ce animalul excesiv ”profund” făurea mecanisme mintale ale economisirii, omul plat supraviețuiește prin consum. Fără creșterea consumației, societatea s-ar dezintegra.

Previziunea/aprovizionarea implicau nu numai tehnici de conservare a hranei (economisirea materială), ci și o serie de mecanisme mintale, destinate să frâneze dorința de a consuma și plăcerea în toate formele ei. Astfel s-au format sisteme etice. Viața interioară, ceea ce apare ca o adâncime a ființei-om, a fost necesară pentru a le sprijini. Iar civilizația materială era exprimarea în materie compactă sau în creație spirituală a durabilului. Exegi monumentum aere perennius – am ridicat un monument  durabil, de bronz[1]: idealul antic este eternitatea, cel puțin durabilitatea.

Risipa ca principiu de funcționare, perisabilitatea ca ideal sunt inovații în istoria mentalităților. Astăzi, nici operele de artă, nici mașinile, nici ideile nu sunt făcute să dureze.

Populațiile care alcătuiesc umanitatea actuală nu sunt la același nivel de dezvoltare. Anumite triburi amazoniene sunt în paleolitic, în timp ce societățile futuriste euro-americane  trăiesc din plin era supradezvoltării tehnologice. Între ele, toate stadiile istorice ale dezvoltării sunt reprezentate. Conflictele care zguduie planeta sunt generate în bună parte de aceste dezvoltări inegale și de concomitența, în timp și spațiu, a diferitelor stadii de civilizație (conflictul Islam-Occident ar putea fi un exemplu de luptă între Evul Mediu și lumea modernă). Totuși, civilizația avansată tehnologic exercită o anumită atracție. Norma occidentală devine generală, chiar pentru adversarii ei. Ca o consecință, principiul risipei este mondial, chiar în societățile care ar trebui să se orienteze către prezervare. Perisabilul este căutat de toată umanitatea. Imaginea deșertului prin care zburătăcesc sacii de plastic este emblematică.

Premisele unei redescoperiri a adâncimii. Pare rațional să ne imaginăm că, odată ce omul va atinge conștiința unei masive înstăpâniri (niciodată totale) asupra lumii materiale, își va pune din nou problema actelor și creațiilor sale. Va spune: ”Acum pot orice, tocmai de aceea trebuie să mă întreb dacă tot ceea ce creez are și un rost”. Dacă dezastrele sau cel puțin disconfortul pe care-l va aduce  un univers dominat de tehnologie se va produce, gândirea lui va fi stimulată (în general, omul nu acționează preventiv, reacționează doar sub impulsul necesității, după catastrofă). Putem să ne imaginăm un nou ciclu, în care va fi reinventat principiul economic al durabilității. Singur recursul la adâncime, la un Dincolo reinventat, va garanta o nouă morală, adică un nou respect față de Natură. Dar această ”Refermecare a Lumii”, cum a numit-o Ilya Prigogine, nu va fi, nu poate fi o restaurare a vechilor credințe. Restaurațiile de orice fel nu au șanse. Restaurațiile au sens în măsura în care, căutând vechiul, cad peste nou. S-ar putea ca acest nou să fie o regândire a simbolicului, a vieții interioare.

Psihismul animal nu cunoaște stratificare. Între forța obscură a pulsiunii și interacțiunea cu lumea exterioară nu se interpune nimic. Inconștientul s-a format în timpul procesului de hominizare. C. G. Jung a arătat că activitatea simbolică este un mod de a canaliza energiile oarbe ale fondului pulsional. A cultiva simbolicul înseamnă a canaliza fluxul pulsional, violența lui oarbă. Jung a arătat în nenumărate rânduri că negarea infrastructurii simbolice a umanității (în comunism, în național-socialism) duce la o violentă descărcare de barbarie. Dar tot atât de primejdioase sunt religiile ”stinse”, cele care nu mai trăiesc decât prin aplicarea anumitor dogme (pe care nici practicanții nu le înțeleg) sau ca manifestare a unui hiperconformism social, în care spiritul comunitar înlocuiește stările simbolice. Epoca urmând celei pe care Marcel Gauchet o numește a ”ieșirii din religie” ar putea fi cea mai prielnică reinventării unei simbolici vii, a unei noi adâncimi care să regleze în același timp comportamentele individuale și societale.

Dacă este adevărat că ”orice lucru, în măsura în care există în sine, se străduie să persevereze în ceea ce este”, atunci regăsirea omului simbolic, a omului adânc este dorința cea mai vie a omului uman.

Sau se va confirma caracterul ireversibil al procesului pe care l-am abordat și vom intra în postuman.

---

[1] Horațiu, Ode