Prea devreme bătrân, prea târziu înțelept - dr. Gordon Livingston

 

Oamenii nu sunt ceea ce gândesc, sau ceea ce zic, sau felul în care se simt. Suntem ceea ce facem. Această regulă simplă ar putea preveni o mare parte din durerea și neînțelegerea care afectează relațiile umane. Cele mai multe durereri sunt rezultatul ignorării adevărului că purtarea din trecut este cea mai de încredere prezicere a purtării de viitor.

Cele trei component ale fericirii sunt ceva de făcut, cineva pe care să-l iubești și ceva în care să speri. Dacă avem o muncă folositoare, relații încurajatoare și perspectiva plăcerii, e greu să fim nefericiți. Prin ”muncă” înțelegem orice activitate care ne dă senzația importanței personale. Iubim pe cineva atunci când importanța nevoilor și dorințelor sale se ridică la nivelul celor pe care le avem noi.

Numărul persoanelor pentru salvarea cărora ne-am sacrifica este foarte redus: copii noștri, cu siguranță; soțul/soția sau alt ”iubit”, s-ar putea. Dar dacă nu ne putem gândi la această ofrandă, cum putem pretinde că îi iubim? De cele mai multe ori, sentimentele de iubire sau de lipsă a iubirii se observă în toate felurile banale în care arătăm că un lucru contează pentru noi, mai ales în cantitatea și calitatea timpului pe care suntem dispuși să i-l acordăm.

Adesea oamenii pendulează între extremele singurătății și autoamăgirii. Undeva, la mijloc, se află cea mai mare șansă de fericire. La urma urmei, suntem îndreptățiți să primim doar ceea ce suntem pregătiți să oferim.

Când căsătoriile încep să lunece pe panta cea lungă a înstrăinării, rareori procesul este simetric. De obicei una dintre părți simte și exprimă mai puțină afecțiune și respect decât cealaltă. Aceasta pare să fie o invitație la preluarea controlului relației. Faptul că acest efort a fost încununat de succes se poate vedea atunci când unul dintre soți investește mai mult efort în împăcare și este mult mai întristat de perspectiva sfârșitului căsătoriei. Când psihoterapeutul le semnalează oamenilor că o mare parte din suferința pe care o simt nu este împărtășită de partener și că aceasta este sursa senzației lor că ”au pierdut controlul”, de obicei recunosc rapid situația grea în care se află. Este nevoie de două persoane pentru a crea o relație, dar este de ajuns una pentru a o încheia.

Controlul este o iluzie populară strâns legată de goana pentru perfecțiune. În vise am putea face lumea și oamenii din ea să se supună voinței noastre. N-ar mai fi nevoie să trecem peste diferențe, să suportăm nesiguranța eșecului și respingerii. Cu toate că am înțeles că o astfel de lume este imposibilă, uneori ne străduim din răsputeri să obținem cât de cât controlul asupra celor din jur, folosindu-ne de putere sau de manipulare. Cel mai bun lucru la care putem nădăjdui e să învățăm paradoxul perfecțiunii: în unele situații, mai ales în relațiile noastre intime, dobândim controlul doar prin renunțarea la el.

Pentru multă lume este înspăimântptoare idea că o mare parte din lucrurile pe care le face, sunt determinate de motive de care s-ar putea să nu ne dăm seama. Este tulburător mai ales când i se cere cuiva să fie atent la vise și la ”scăpările” de vorbire, pentru a înțelege gânduri și impulsuri cu care am prefera să nu ne confruntăm.

Odată ce am recunoscut că dedesubtul conștienței noastre se află o mlaștină de dorințe refulate, resentimente și motivații care ne afectează comportamentul de zi cu zi, am făcut un pas important către înțelegerea sinelui. Și aici domenște paradoxul. Dacă negăm existența unei astfel de vieți interioare, vom fi surprinși când eforturile noastre de a ne controla se vor dovedi zadarnice.

Dacă oamenii se codesc să răspundă la întrebările ”De ce?” legate de viața lor, tind să nu se descurce mai bine nici cu ”De ce nu?”. Cea de-a doua implică riscuri. Impregnate de obișnuințe și speriați de schimbare, cei mai mulți dintre noi detestăm într-o oarecare măsură riscul. În special în activitățile care ar putea implica respingere, tindem să acționăm ca și cum percepția sinelui ar fi fragilă și ar trebui protejată. Am putea crede că aceste temeri scad odată cu înaintarea în vârstă și cu acumularea de experiență; de obicei se întâmplă taman pe dos. Una din cele mai frecvente și mai importante căutări, efortul de a găsi un partener când am ajuns la vârsta medie, este pentru cei mai mulți oameni o încercare înspăimântătoare, împovărată de șovăieli și evitări.

A ne asuma riscurile necesare pentru atingerea acestui obiectiv este un act de curaj. A refuza aumarea lor, a ne proteja inimile de orice pierdere, este un act disperat.

Există multe trăsături de personalitate strâns legate de succesul academic și profesional: dăruire în muncă, atenție acordată amănuntelor, capacitatea de a-ți gestiona bine timpul, conștiinciozitatea. Persoanele care au această constelație de trăsături sunt în general studenți eminenți și lucrători eficienți. Dar poate fi greu de trait alături de ei.

Cei care cer mult de la ei înșiși au adesea standarde înalte de funcționare și pentru cei din jurul lor. Într-o situație legată de muncă, aceasta este de obicei o abordare bine adaptată. În viața personală, alcătuirea de liste, atitudinea perfecționistă, dăruirea față de muncă în defavoarea plăcerii și prieteniei, lipsa de flexibilitate și încăpățânare nu sunt la fel de potrivite și tind să-i îndepărteze pe cei care pun preț pe apropiere, destindere și îngăduință.

Caracterul efemer al lucrurilor își bate joc de noi. Eforturile noastre – să învățăm, să dobândim, să păstrăm ceea ce avem – sunt în cele din urmă zadarnice. Acesta este paradoxul ultim și determinant: Numai prin acceptarea condiției noastre de muritori putem fi fericiți în timpul care dispunem. Intensitatea legăturilor noastre cu cei dragi este legată de cunoașterea că totul este trecător. Capacitatea noastră de a trăi plăcerea necesită fie o negare sănătoasă, fie o acceptare curajoasă a poverii timpului și a perspectivei înfrângerii finale.

Oamenii confundă gândurile, dorințele și intențiile cu schimbarea reală. Această confuzie între cuvinte și fapte perturbă procesul terapeutic. Mărturisirea poate fi bună pentru suflet, dar, dacă nu este însoțită de modificarea purtării, rămâne doar o vorbă goală.

Pur și simplu dăm prea mare atenție cuvintelor – ale noastre și ale altora – și nu destulă atenție acțiunilor care ne definesc cu adevărat. Zidurile închisorii pe care ne-am construit-o singuri sunt făcute în părți egale din teama de riscuri și visul nostru că lumea și oamenii din ea se vor conforma celor mai profunde dorințe pe care le avem. Este greu să te desprinzi de o iluzie consolatoare, dar este și mai greu să întemeiezi o viață fericită pe percepții și credințe care nu corespund lumii din jur.

Dorim acceptarea unui părinte bun, expresia supremă în materie de securitate emoțională. Dacă am avut-o în copilărie, o dorim din nou; dacă, la fel ca majoritatea dintre noi, n-am avut-o, tot o dorim, ca scut într-o lume nesigură și adeasea apăsătoare. Dorința de a fi acceptați exact așa cum suntem e atât de puternică, încât uneori ne proiectăm nevoia de iubire asupra altcuiva și ignorăm faptul că nu este reciprocă. Dragostea la prima vedere e o iluzie frecventă, deși stupidă, care ne pregătește pentru dezamăgire.

Dragostea ce-i dă iubirii putere este faptul că este împărtășită. Când îl trăim singuri, sentimentul poate fi intens, ca orice formă de singurătate, dar nu sunt mari șanse să persiste sau să aibă ca rezultat vreun comportament util.

Nici un factor de nemulțumire din viața noastră nu este mai frecvent decât credința că în tinerețe ne-am ales greșit partenerul. Fantasmele generate de ea iau adesea forma unei convingeri că există undeva persoana care ne va salva cu iubirea ei. O mare parte din infedelitatea care este semnul caracteristic al căsniciilor nefericite se bazează pe această iluzie.

Infidelitatea este o expresie specific umană a spaimei și a nostalgiei. Căutarea iubirii ideale este deopotrivă infantilă și un simptom al spaimelor de la mijlocul vieții. Faptul că de cele mai multe ori nu izbutește să ne îmbunătățească viața, dimpotrivă, de obicei ne-o răvășește, nu ne împiedică să încercăm. Joan Baez cânta: ”Fugi în căutarea celui sortit...” Numele cântecului este Izvorul mâhnirii.

Chiar și în vremurile bune percepția publicului despre riscurile de a deveni victima unui delict este exagerată. Ne înarmăm împotriva unor intruși imaginari și ignorăm realitatea că membrii familiei sunt cele mai probabile victime ale armelor pe care le cumpărăm. Între timp, riscurile reale ale bunăstării noastre – fumatul, excesul de mâncare, nefolosirea centurii de siguranță, nedreptatea socială și oamenii pe care îi alegem în funcții – nu stârnesc prea multă neliniște.

Relațiile dintre noi sunt caracterizate de neîncredere. În locul sentimentului să avem o soartă comună și al ideii capitaliste că putem prospera cu toții împreună, adesea ne purtăm ca și cum viața ar fi o competiție pe care n-o putem câștiga decât pe socoteala celorlalți.

Esența temerilor pe care le avem e reprezentată de cunoașterea vulnerabilității în fața nefericirii accidentale și certitudinea caracterului nostru muritor. Dacă putem afla alinare și sens în vreo credință religioasă care ne promite viața eternă, cu atât mai bine. Dar chiar și scepticii pot învăța să savureze clipele de plăcere din scurta noastră viață. Nu negarea, ci curajul este cel care ne îngăduie să o facem. El, și faptul că nu vrem să lăsăm teama de viitor sau regretarea trecutului să golească orice bucurie clipa de față.

Este un lucru obișnuit ca oamenii să aibă pe cineva din trecut de care să își amintească cu dor și cu regret, cineva cu care compară devaforabil toate relațiile ulterioare. Această persoană poate fi unul dintre părinți, prima iubire sau un prieten pierdut. Perfecțiunea acelei persoane, la fel ca aceea dintr-un elogiu funebru, ține de memoria selectivă care nu mai poate fi testată prin contactul fizic. Ea există într-un fel de visare cu ochii deschiși care ne distrage atenția și cu care persoanele aflate în prezent în viața noastră nu se pot măsura. Problema cu nostalgia noastră după paradisurile trecute este că ne abate de la eforturile de a găsi plăcere și sens în prezent.

Dacă nu suntem în stare să vedem limpede trecutul, s-ar putea să recunoaștem că păstrarea unei versiuni romanțate este o altă modalitate de a sabota prezentul. Suntem obsedați de drumurile pe care nu am mers, mai ales de ocaziile ratate de a dobândi iubirea perfectă. Pe măsură ce îmbătrânim, trupul ne trădează, iar părerile ni se pot transforma în prejudecăți osificate. Și din această poziție avantajoasă la care nu râvnește nimeni privim în urmă la câmpiile elizee ale tinereții noastre, când ”posibilul” atârna mai greu în balanță ca ”probabilul” atunci când ne gândeam la viitor. Dorim să redobândim această stare și ne miră faptul că amintirile noastre pot fi așa o pacoste pentru prezent.

Umorul este o formă de împărtășire, un exercițiu interpersonal. A râde împreună e un fel de a spune că suntem cu toții în această luntre a vieții. Ne înconjoară marea; salvarea e nesigură; controlul e iluzoriu. Și totuși mergem mai departe – împreună.

Multe medalii pentru eroism sunt decernate  pentru ocaziile scurte în care oamenii se comportă curajos. Cei ce îngrijesc zi și noapte o persoană iubită care are un handicap se bucură rareori de recunoaștere, dar în opinia lui Livingston și-au câștigat un loc special în paradis, oricare ar fi el.

Nu e vorba doar de faptul că suntem norocoși că alții duc poveri mai grele decât noi, ci că în fiecare viață există pierderi. Felul în care reacționăm la ele este ceea ce ne definește. Niciodată nu ne lipsesc opțiunile, indiferent cât de disperată ar fi situația. Aceasta, mai mult ca orice, este treaba psihoterapiei: să dovedească empatie cu poverile pe care le duc oamenii, dar fără să cedeze în fața disperării, transmițând întodeauna convingerea că nu e totul pierdut. Încă n-am murit.

Cu siguranță, este adevărat că pentru a înțelege cine suntem trebuie să acordăm atenție istoriei vieții noastre. Iată de ce orice psihoterapie folositoare include spunerea acestei povești. Undeva, între ignorarea trecutului și lăfăirea în el există un loc în care putem să învățăm din ceea ce ni s-a întâmplat, inclusiv inevitabilele greșeli pe care le-am făcut, și să integrăm aceste cunoștințe în planurile de viitor. Desigur, acest proces necesită niște exerciții de iertare – cu alte cuvinte, renunțăm la o suferință la care sutem îndreptățiți.

Confundată de multă lume cu uitarea sau cu împăcarea, iertarea nu este nici una, nici alta. Nu este un lucru pe care-l facem pentru alții; este un dar făcut nouă înșine. Ea se află, ca orice vindecare adevărată, la intersecția dintre iubire și dreptate.

Când contemplăm inevitabilele pierderi pe care trebuie să le integrăm în viețile noastre, felul în care jelim și înțelesul pe care îl atribuim experienței noastre determină modul în care confruntăm viitorul. Obiectivul este să ne păstrăm speranța.

Mulți oameni aleg să-și întemeieze speranța pe religie. Ideea că trăim sub mâna călăuzitoare a unui Dumnezeu îndurător și că ni se promite viață veșnică este o imensă mângâiere care pentru mulți credincioși răspunde la întrebarea universală a existenței omului și celui mai scurt poem: ”Eu, de ce?” Religia oferă, de asemenea, o modalitate de a înfrunta nesiguranța și aparentul caracter accidental la pierderilor grave, întrucât atribuie un scop tuturor întâmplărilor omenești și ni se ia de pe umeri povara înțelegerii, printr-o simplă recunoaștere: căile Domnului sunt necunoscute și, în cele din urmă, milostive.

Înpăcarea cu propriul trecut este, inevitabil, un proces de iertare, de desprindere, cea mai simplă și anevoioasă dintre toate strădaniile omenești. Este deopotrivă un act de voință și capitulare. Și adesea pare imposibil, până în momentul în care îl facem.

Ca modalitate de a induce reflecția, Livingston le cere de multe ori oamenilor să-și scrie propriul epitaf. Acest exercițiu de rezumare a vieții în câteva cuvinte stârnește inevitabil uimire și antrenează în mod frecvent răspunsuri pline de umor și autodenigrare. Dr. Gordon îi încurajează pe oameni să mediteze mai mult la acest subiect, și ei încep să identifice acele aspecte ale vieții lor de care sunt mândri. De fapt, acest exercițiu ar trebui să fie cuprins în orice testament scris.

Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac

 

Vara în care mama a avut ochii verzi este un roman despre un tânăr nebun și mama sa muribundă. Aleksy are o furie exacerbată pentru mama sa ignorantă, pentru tatăl alcoolic care i-a părăsit pentru o altă femeie, pentru bunica oarbă care îl consideră un copil nereușit, pentru moartea subită a surorii sale. Acesta trăiește drama copilului provenit dintr-o familie disfuncțională, căruia i-a lipsit acut iubirea părintească. Traumele îi afectează sănătatea psihică, ajungând la stări patologice de delir.

Nici iubit, nici dorit, nici de aruncat – un fel de veioză în formă de lalea într-o casă de orbi. O sticlă goală de parfum. O vază de cristal cu porumbei pe masa unei moarte. Dacă ar fi existat piețe de vechituri pentru oameni, mama și cu tata m-ar fi schimbat pe o stropitoare sau pur și simplu m-ar fi lăsat sub o tarabă și ar fi fugit.

Totul ia o altă întorsătură în vara în care Aleksy primește o ofertă pe care nu o poate refuza de la mama sa, iar pentru asta trebuie să petreacă împreună o vară într-un sătuc francez. Este pentru prima dată în viață când o alege pe maică-sa în favoarea altcuiva. E vara în care descoperă un remediu miraculos pentru stările sale, care îl face să trăiască prima senzație de fericire pură din viață. Dar mai ales, este vara în care relația dintre cei doi suportă transformări profunde. Mama lui Aleksy suferă de o formă gravă de cancer, iar tânărul asistă la stingerea trepatată a acesteia. Își descoperă mama grație poveștilor din tinerețe pe care le consideră minciuni, dar care se dovedesc în mare parte adevărate. Natura rustică cu lanurile de floarea-sorelui și de rapiță, macii de pe marginea șoselei; mersul cu bicicleta, piața agricolă și cea de vechituri reprezintă elemente terapeutice pentru cei doi. Furia tânărului începe trepatat să se domolească pe măsură ce sănătatea mamei sale se agravează. E vara în care cei doi se descoperă pe sine și unul pe celălalt din altă latură, mult mai umană, în care e loc, în sfârșit, de înțelegere și milă.

La masă mi-a spus foarte senină: ”Aleksy, eu chiar am o stea, e în Ursa-Mică, la capătul cozii. E mică, dar cea mai strălucitoare în toată coada. O văd în fiecare seară, ea știe că este a mea și îmi face din ochi”.

Am înțeles că este sfârșitul. Mama începuse în acel moment drumul spre oriunde se afla acum. Spre steaua ei din Ursa-Mică, spre lanul ei de floarea-soarelui suspendat în ceruri sau poate într-un alt univers, unde există doar un Mare Întreg de Smarald, care din când în când se fărâmițează și ajunge în alte lumi sub formă de ochi verzi.

Vara în care mama a avut ochii verzi e un roman și pe alocuri un poem, grație imaginilor poetice care transpar des în text. În acest prim roman și în ”Grădina de sticlă”, cel de-al doilea, autoarea abordează drama copilului neiubit și impactul evenimentelor nefericite asupra psihicului și personalității acestuia. Tatiana Țîbuleac are talentul de a povesti despre drame majore fără să dea impresia că e vorba de cazuri excepționale, ci de oameni obișnuiți față de care e ușor să empatizezi. Și, mai ales, autoarea nu edulcorează, spune lucrurilor pe nume, ceea ce contribuie la o lectură profund afectivă.

Revoluția iubirii: o altfel de poveste despre atașament și relații - Gáspár György

 

Cel mai important lucru în toate relațiile umane este comunicarea. Însă oamenii nu mai comunică, nu se mai așază unul lângă altul să vorbească și să asculte. Ei merg la cinema, se uită la televizor, ascultă radioul, își updatează stasus-urile pe internet, dar aproape niciodată nu mai vorbesc unul cu celălalt.

Ființa umană este programată genetic pentru a fi și a trăi în relație. Legăturile interpersonale nefiind opționale, acestea ne ghidează spre a găsi sensul vieții și a descoperi că blocajele sau pierderile relaționale activează la fel de multă durere și suferință ca orice leziune fizică provocată la nivelul corpului. Relațiile ne dor uneori, ne pun față-n față cu cele mai dificile episoade de viață, dar nu avem altă soluție decât să le descoperim secretul și să învățăm a le vorbi limbajul.

Iubirea adevărată nu este doar un simțământ puternic, ci este și o decizie, o promisiune și o succesiune de comportamente de grijă, respect și bunătate umană. Dacă iubirea ar fi doar o emoție, aceasta nu ar deține puterea pe care de altfel o are, deoarece un simțământ apare și dispare – așa cum vin și trec norii pe cer. Pentru a rămâne împreună la bine și la greu este important să vedem iubirea mai degrabă ca un mix de emoții, gânduri, angajamente și acțiuni. Ceea ce înseamnă că simțămintele, într-o primă fază, doboară zidurile care până atunici existau  între doi oameni străini, însă e nevoi de angajament pentru a clădi siguranța personală și relațională și de voință pentru a acționa conștient și intenționat, chiar și atunci când emoțiile sunt amorțite sau învălmășite.

Nu este simplu nici să iubești și nici să te lași iubit. Este ușor să te îndrăgostești, dar să iubești înseamnă să renunți la control, să presupui mereu că celălalt are intenții bune, să nu confunzi suferința cu răutatea, să riști a da fără siguranța că ai să primești, să crezi în legătura dintre voi și să accepți că probabil nu ți se va răspunde mereu cum te aștepți. Dacă tu îți faci treaba și te achiți de responsabilitățile psihologice și umane, dar cu toate acestea iubirea nu-ți este împărtășită, înseamnă că locul tău este în altă parte și tot ce îți rămâne de făcut este să îți exprimi recunoștința față de drumul parcurs împreună și să-i urezi partenerului drum bun.

Indiferent dacă ne place sau nu, dacă ne convine ori ba, noi suntem un surogat de părinte și terapeut pentru persoana iubită. Pentru a fi din nou un suflet întreg și pentru a se bucura de viață, partenera are nevoie să-i oferi ceea ce i-a lipsit în copilărie. De exemplu, dacă nu i-au fost tolerate greșelile, responsabilitatea soțului este să-i tolereze și să-i înțeleagă greșelile, ajutând-o să își accepte și ea această latură imperfectă. Fără să se supere, să rigidizeze sau să-i interpreteze greșelile ca forme de sfidare sau lipsă de respect față de persoana sa.

Accesul emoțional, disponibilitatea psihologică și angajamentul relațional sunt lecții de viață pe care le dobândim încă din primele luni ale venirii nostre pe lume și care pot reprezenta un pericol sau o mare oportunitate pentru fiecare luptător aflat în călătoria vieții. Cei care sunt suficient de norocoși și se nasc în familii cu adulți conștienți psihologic și inteligenți emoțional vor învăța aceste lecții într-un mod implicit – vor trăi ca și cum este cel mai firesc lucru  să oferi și să primești grijă în cuplu, cât și în orice altă conexiune interpersonală semnificativă. Ceilalți luptători au de învățat aceste forme sănătoase de a fi în relații, pe parcursul călătoriei în diverse etape și cu diferite persoane care le ies în cale. Este esențial ce se întâmplă cu noi în primii ani de viață, dar nu este definitoriu – dacă pe parcursul călătoriei noastre în viață întâlnim adulți de încredere și dacă avem curajul de a ne deschide sufletele față de aceștia, noi câștigăm șansa de a ne rescrie tiparul de atașament, de a repara leziunile emoționale care blochează energia vitală și de a învăța să cultivăm siguranța în relații.

O persoană cu stil anxios de atașament este dispusă să ofere mai mult și să ceară prea puțin sau aproape deloc. În primii doi ani de viață acești copii au învățat că pentru a fi acceptat și valorizat în relație trebuie să dovedești că meriți atenția, grija și conectarea emoțională din partea celor dragi. Limbajul iubirii acestei persoane implică un cod psihologic în care, din cauza stilului de atașament, are tendința de a-i idealiza pe ceilalți, cu precădere pe parteneri, și are mari îndoieli cu privire la propria valoare și dreptul de a fi acceptat și apreciat. Trăiește ca și cum i-ar fi interzis să primească cerând, ajunge să-și exprime nevoile adesea exagerat, dramatic sau pasiv-agresiv. Este ușor de înțeles de ce se ajunge aici, deoarece nevoia de conectare este necesară supraviețuirii noastre, iar atunci când constați că legătura de atașament se îngustează, lupți ca și cum viața ta ar depinde de aceasta. Iar noua atitudine e percepută de partener cu multă surprindere și o lipsă majoră de înțelegere.

Partenerul cu atașament de tip evitant este neîncrezător în relații, își suprimă îndoiala față de sine și încearcă să pară valoros și important – cel puțin în plan conștient. În adâncul sufletului, poartă o mare frică de respingere, se simte extrem de singur și în situații dificile alege să se izoleze, își pune armurile protectoare și nu-i mai permite nimănui să-l atingă. Din cauza stilului personal de a lupta pentru iubire, și anume, prin retragere pentru a evita daunele colaterale, ajunge să fie perceput ca rece, indiferent, distant și nepăsător.

Dacă în situații amenințătoare adultul cu atașament evitant preferă ca primă reacție distanțarea, cel cu atașament anxios este exact opusul și caută cu disperare apropierea. Și din cauza faptului că amândoi sunt centrați exclusiv pe sine și își susțin cu vehemență validitatea strategiei de apărare, ajung să se frustreze reciproc și să devină totodată, din ce în ce mai înverșunați.

Experiența terapeutică demonstrează că, aproape de fiecare dată, într-o relație de cuplu, unul din parteneri are un atașament de tip anxios și celălalt, de tip evitant; iar dincolo de familiaritatea pe care o resimt și care îi face să se îndrăgostească unul de celălalt, o altă forță de atracție este și convingerea inconștientă că au de învățat unul de la celălalt.

Luptătorul cu atașament anxios:

·     Îmi este aproape imposibil să nu mă îngrijorez cu privire la faptul că m-ar putea abandona (înșela, trăda, părăsi etc.);

·         Am nevoie să mă reasigur că mă iubește, să am siguranța faptului că-i pasă;

·         Mereu am avut relații definite de iubire pasională, cu trăiri intense și senzații puternice;

·         Din păcate, nu am trait prea des satisfacții relaționale, adesea conexiunile mele erau cu prea multe pauze și ieșiri din relație;

·         În intimidate, prefer mai mult îmbrățișările și cuibăreala, decât partea tehnică a sexului;

·         Resimt un nivel mare de frustrare, dacă partenerul nu e disponibil când am nevoie;

·         Simt multe resentimente de fiecare data când partenerul își petrece timpul departe și fără mine.

Luptătorul cu atașament evitant:

·         Prefer să nu-i arăt partenerului cum mă simt în interior;

·         Încerc să evit a mă apropia pre mult de partener;

·         Nu mă simt deloc confortabil să depind de partener;

·         Nu cred în psihologia romantică și nici în faptul că relațiile fericite pot dura o veșnicie;

·         Încerc să mă țin mai departe de ai  cere partenerului suport sau sprijin;

·         Este Ok să te simți atras fizic și sexual, dar cred că partea de emoții și afecțiune nu este pentru mine;

·         Văd iubirea ca pe o joacă, în care lucrurile nu trebuie luate prea în serios; și nu mă țin departe de escapadele de-o noapte.

În timp ce viziunea luptătorilor cu atașement sigur este definite de următoarea viziune:

·        Îmi este relativ ușor să am încredere în ceilalți, mă simt confortabil cu idea de dependent în relații, îmi permit să depind de alții și sunt ok, dacă cei care sunt importanți pentru mine depind de mine;

·         Nu mi se întâmplă să fiu bănuit de teama de abandon sau frica de intimidate; știu că sunt o ființă valoroasă, demn de respect și grijă în relații;

·         Cred în relații de lungă durată și știu că iubirea e o călătorie de-o viață.

Partenerul cu un stil de relaționare anxios are de învățat să-și construiască granițe în jurul sinelui, pe care să le respecte și prin care să se poată proteja la nevoie, iar evitantul știe să facă asta foarte bine. Desigur că partenerul cu atașament de tip evitant are de însușit lecția apropierii în relație, a renunțării la control și a uniunii psihologice și sufletești.

Daniel Siegel spune să nu ne încredem în totalitate în felul în care vedem lucrurile, să nu ne amăgim cu faptul că am înțeles tot, că noi deținem adevărul absolut și că nu mai există nimic dicolo de harta noastră mentală. Luptătorul înțelept este cel care își păstrează mintea deschisă, niciodată nu formulează adevăruri absolute; el știe că percepțiile umane sunt înguste și că mereu mai poate exista ceva.

Tot el spune că a fi conștient înseamnă să acționăm intenționat, să alegem un comportament ce care ca scop confortul emoțional al partenerului.

Durerea cea mai mare nu este reprezentată în viață de anxietate, depresie, neîncredere, amintiri intruzive și așa mai departe, ci de faptul că viața noastră nu este trăită din plin, că nu mergem în direcția aleasă și că suntem în așteptare. Iar problema în acest caz nu este că am greșit, că nu suntem perfecți sau că avem diferite stări afective și emoționale; adevărata problemă este aceea că nu am făcut alegerile care știm că trebuiau făcute. Vitalitatea și angajamentul unui luptător pentru iubire nu înseamnă să eliminăm mai întâi toate obstacolele și, mai apoi, să trecem prin viață ca prin unt, ci exact contrariul – să ne deschidem inimile și mințile față de tot ceea ce ne iese în cale, momente frumoase și mai puțin frumoase, bucurii și dureri.

Unul din cele mai dificile lucruri pe care le recomandă autorul cuplurilor care vin la terapie pentru relația lor afectivă, este vânătoarea de aspect pozitive. Știm că mintea detectează erorile, defectele, minusurile partenerului cu viteza luminii, dar aceasta este o caracteristică a luptătorilor pentru putere; luptătorii pentru iubire caută să identifice plusurile partenerului, comportamentele pozitive ale acestuia, manifestările de iubire și atitudinile de grijă.

Fiecare dintre noi simte nevoia de a fi prețuit ca sursă de bucurie, nu de a fi controlat sau perceput ca furnizor de belele și incidente negative. Principala diferență explicativă dintre bucuria și fericirea trăită la nivel relațional este următoarea: noi, oamenii, chiar dacă nu suntem mereu fericiți putem alege în mod conștient să simțim bucurie și să fim recunoscători. Fericirea este circumstanțială, iar bucuria este asociată cu spiritul și cu recunoștința, după cum arată descoperirile făcute de către oamenii de știință tributari luptei pentru iubire.

Dependența de nefericire este strâns legată de limbajul iubirii pe care l-am acumulat în copilărie, de armura perfecționismului prin care am învățat că suntem demni de iubirem doar dacă ne comportăm pe placul altora, plus mitul neîndestulării – care ne spune că niciodată, nimic nu este suficient de bun și că poți face orice în această lume, dar nu te devoala vulnerabil și neajutorat, pentru că ceilalți mereu vor profita de tine. Cu un astfel de bagaj psihologic și tipar inițial nimeni, niciodată, nu va putea ajunge în tribul înțelepților.

Noi toți suntem în căutarea unor parteneri care să semene cu adulții care au avut grija noastră în pruncie și, în același timp, care să compenseze părțile uitate (refulate, negate, abandonate) ale sinelui nostru. Iar acest tipar intern este numit imago, care în latină definește termenul ”imaginație”. Cu alte cuvinte, noi toți avem o astfel de imagine inconștientă, în baza căreia alegem cine este sau cine nu este potrivit pentru noi: iar pentru a putea face alegeri cu adevărat sănătoase, avem de conștientizat această imagine și de recunoscut tiparul.

Procesul cultivării inteligenței relaționale este atunci când am conștientizat că noi toți venim cu un bagaj relațional de acasă și că nimeni nu poate și nu trebuie să trăiască în relații toxice, nesigure și instabile. Însă adevărata schimbare implică transpunerea în practică a ceea ce știm deja în teorie: să alegem curajul în locul confortului; să alegem ceea ce este corect și sănătos în loc de ceea ce este comod și obișnuit; să fim conștienți de valorile noastre umane, atunci când ne este cel mai greu în relațiile cu partenerul și copiii din viețile noastre.

Potrivit studiilor de specialitate există o corelație între respingerea de sine și inabilitatea de a primi iubire. Ceea ce înseamnă că, în plan inconștient, noi nu îndrăznim să acceptăm ceva, despre care o voce din interior ne spune că nu merităm. Însă acest ”nu merităm” s-a structurat în baza faptului că acolo și atunci, în prima copilărie, adulții din jur nu au știut mereu să răspundă așa cum ar fi fost bine pentru noi – de aceea, am ajuns să purtăm în suflete această gravură emoțională. Iar pentru a învăța să primim iubirea celorlalți, condiția necesară de bază este să înlocuim autorespingerea cu autocompasiunea, nu să înlocuim doar un partener cu un altul. Partea și mai complicate este că nu putem aprecia în mod real la ceilalți ceea ce nu apreciem la noi înșine; pe scurt, nu există ”Te iubesc!”, în lipsa lui ”Mă iubesc!”.

Dincolo de vindecarea copilului interior, cei din tribul maeștrilor relaționali au și un set de reguli bine definite, care seamănă cu cele Zece Porunci, și față de care și-au asumat un angajament plenar. Este vorba despre reguli clare de comportament relațional, pentru a nu aluneca atât de ușor în capcanele psihologice ale luptei pentru putere și a rămâne tributari luptei pentru iubire.

1.      Schimbarea adevărată pornește din interior spre exterior. Sunt singura persoană pe care o pot schimba. Știu că, dacă vreau să mă întorc în tribul novicilor, tot ce am de făcut este să aștept ca schimbarea să pornească de la partener; dacă vreau să rămân în tribul maeștrilor, îmi permit libertatea de a fi primul care face o schimbare.

2.      În situații de criză și furtuni emoționale, vorbesc despre mine, și nu despre celălalt. Despre ceea ce simt, gândesc și fac eu. Știu că povestea este despre mine, iar pentru a determina o schimbare, primul pas este să mi-o recunosc și să mi-o asum. Nu vreau să trăiesc ca o victimă, sunt personajul principal al vieții mele și cel care își scrie povestea.

3.      Cel mai bun remediu împotriva criticii și a disprețului este aprecierea și recunoștința. Am să jur loialitate veșnică luptei pentru iubire, și nu luptei pentru putere. Negativitatea distruge siguranța; blândețea, duioșia și vulnerabilitatea acceptată cultivă siguranța.

4.      Nu contează dacă am sau nu dreptate. Contează să fim fericiți și să simțim puterea relațiilor.

5.      Accept diferențele dintre mine și partener. Integrarea acestora în viața noastră este o dovadă de inteligență emoțională și sănătate relațională.

6.      Voi propune utilizarea dialogului conștient de fiecare data când vreau să cultiv siguranța și iubirea în relația noastră. Voi alege din și din nou curajul în locul confortului. Voi folosi compasiunea în locul mecanismelor de apărare. Și voi favoriza conectarea în locul distanțării.

7.       Voi îndrăzni să cer ceea ce am nevoie și voi îndrăzni să cresc de dragul partenerului meu, pentru a-i oferi ceea ce și el are nevoie.

8.      Știu că certurile sunt endemic relațiilor de cuplu. Știu că nu există soluție pentru fiecare conflict, dar există compromise și negociere. De asemenea, știu că după o deconectare relațională îmi revine responsabilitatea de a repara. Iar formula magică este 1:5. Un comportament distructiv trebuie urmat de cinci manifestări de iubire.

9.      Partenerul și copiii sunt importanți, dar eu sunt cea mai importantă persoană din viața mea. Iar pentru a asigura sănătatea familiei mele, trebuie să-mi asum responsabilitatea în primul rând față de propria stare de bine.

10.  Mă asigur că voi face tot ce-mi stă în putință ca visurile partenerului meu să devină realitate. Pentru că el/ea reprezintă unul dintre cele mai frumoase daruri primite de la viață.

Revoluția relațională a început – nimeni și nimic nu o mai poate opri!

E timpul să închid uși

 

Astăzi o să închid uși. Uși pe care le-am lăsat întredeschise în speranța că va intra într-o zi multașteptată acel ceva salvator, izbăvitor. Iar prin ușile întredeschise se intră liber, nestingherit. Și mă pomenesc la un moment că toate au năvălit abundent: bune și nu prea, necesare și superflue, sincere și meschine, salvatoare și devastatoare. Și nu știu pe care să le primesc și pe care să le resping, pentru că aparența e atractivă și măgulitoare, iar esența se deconspiră abia când le-am îmbrățișat cu toată ființa. Le-am lăsat să pătrundă astfel încât au devenit parte din mine și mult prea dureros de scos de acolo.

Și acum privesc la cămara în care am ostenit cu migala unui giuvaiergiu pentru fiecare detaliu. Am adăpostit oameni din lumea asta mare. Unii au lăsat lacrimi, vânătăi, răni sângerânde, alții - omenie, frumusețe, iubire. Au lăsat ce au putut.

Pe unii am încercat să-i salvezi. Alții au încercat să mă salveze. O altă parte au încercat să se salveze pe sine, strivindu-mă pe mine. Le-am simțit pe toate cu fiecare fibră. Le-am trăit pe toate. Trebuia să le trăiesc, nimeni nu putea să o facă în locul meu. Am înțeles că nimeni nu poate salva pe nimeni. Că abia ne mai putem salva pe noi înșine. Dar că avem datoria să încercăm, de fiecare dată, să facem asta pentru cel de lângă noi.

Vă las să plecați oricând, decid cât vreau să rămâneți, aleg modul în care să fiți prezenți în viața mea. Aleg liberatatea și vă las libertatea. Nu cereți de la mine ceea ce nu vă pot da. Hai să ne bucurăm unii de alții fără așteptări. Așteptările nasc deziluzii. Eu nu sunt reprezentarea din mintea voastră, eu sunt cea care sunt. M-ați rănit, am iertat împărătește, imediat, nu pot altfel. Dar nu mă întorc acolo unde m-a durut mai mult decât m-am bucurat. Nu permit să fiu înlănțuită, nici nu mă încătușez de bunăvoie, oricât de aurite ar fi lanțurile. Eu am doar clipa, eu curg ca o apă, nu mă agăț de oameni, locuri, sentimente. Am dorințe, vise, speranțe, dar nu le transform în obsesii. Deci le ajustez, le modific, renunț la unele în timpul călătoriei. Ieri am fost una, azi sunt alta. Eu nu rămân în povestea care mă plictisește, în care nu mai am ce descoperi, în care nu-mi găsesc niciun rol potrivit. Caut povestea în care să mă simt întreagă, să stau în picioare, în care să fiu reală și umană. Eu nu cerșesc iubire, eu dăruiesc iubire.

Totuși vine o zi în care zăvorăști uși, tragi obloane; fără ură, fără resentimente. Uși pe care n-ar trebui să le redeschizi vreodată.

Astăzi o să închid uși cu strângere de inimă, cu nod în gât. Iar mâine o să ies în plin soare, inima se va umple de bucurie, ochii se vor lumina. Sunt vie! 

    Text publicat în revista Catchy

Amintiri, vise, reflecții - C. G. Jung

 

Contribuția lui Jung la dezvoltarea psihologiei și psihoterapiei este neprețuită. El a dezvoltat conceptul inconștientului colectiv, în reprezentarea căruia (așa-numitele arhetipuri) a văzut sursa simbolismului universal, inclusiv miturile și visele. El a introdus termenii de „introversie” și „extraversie”. În opinia lui Jung, centrul personalității îl constituie „sinele” - efortul pentru individualitate. Scopul psihoterapiei, potrivit lui Jung, este realizarea individuației personalității. Acesta și-a aprofundat studiile și a influențat domeniile: culturologia, religiile comparate, mitologia. Jung nu neagă influența complexului de putere a lui Adler și complexul sexual al lui Freud, dar spre deosebire de Freud, el nu reduce totul la un singur factor.

Inițial, Jung a fost interesat de antropologie și egiptologie, a ales științele naturii pentru a studia, iar apoi s-a îndreptat spre medicină. A fost atras de spiritualism, a participat la câteva  sesiuni în timpul studiilor. Chiar înainte de examenele finale, el „a înțeles brusc legătura dintre psihologie sau filosofie și medicină”. A decis atunci să se specializeze în psihiatrie.

Visele, miturile, credințele religioase sunt toate mijloace de a face față conflictelor prin împlinirea dorințelor, așa cum relevă psihanaliza; de asemenea, sugerează o posibilă soluție la dilema nevrotică. Jung nu e mulțumit de interpretarea viselor ca varațiuni ale complexului Oedip, aici viziunea sa diferă semnificativ de cea a lui Freud, care, apropo, nu este nicidecum singura metodă de psihanaliză, întrucât o astfel de interpretare nu recunoaște perspectiva creativă a viselor. Jung însuși în repetate rânduri, sub influența viselor sale, și-a schimbat direcția vieții ca și cum visele ar fi avut caracter profetic. În memoriile lui Jung, aflăm că morții îl vizitează, sună din clopoțel, iar prezența lor este resimțită de întreaga sa familie. Nu întâmplător Jung a dezvoltat o tehnică de comunicare cu lumea mistică. El a descris, de asemenea, inconștientul individual și inconștientul colectiv. Inconștientul individual este o componentă puternică a sufletului uman. Pentru integritatea psihicului este necesar un contact stabil între conștient și inconștient. Inconștientul colectiv este comun pentru un grup de oameni și nu depinde de experiența individuală a persoanei. Inconștientul colectiv este format din arhetipuri și idei. Cel mai clar și deplin arhetipurile pot fi văzute în eroiii basmelor, miturilor, legendelor. În plus, fiecare persoană se poate întâlni cu arhetipuri în vise. Jung crede că există o anumită structură moștenită a psihicului care a evoluat de sute de mii de ani, ceea ce ne face să experimentăm și să implementăm experiența noastră de viață într-un mod foarte specific. Și această certitudine se exprimă în ceea ce Jung a numit arhetipuri care ne afectează gândurile, sentimentele, acțiunile.

În una din lucrările sale târzii, Carl Jung a propus o serie de tehnici psihoterapeutice care pot fi aplicate într-un cadru clinic. În special, metoda „imaginației active”. Pacientul este invitat să deseneze sau să picteze orice imagini care îi vin spontan în minte. Odată cu dezvoltarea personalității, schimbarea sinelui, înfățișării și gândurilor, se schimbă și desenele. Dorința pacientului de a transmite cât mai exact imaginea care îi apare, îl poate ajuta să-și manifeste ideile inconștiente. Jung crede că prin această tehnică pacientului i se oferă posibilitatea de a-și exprima fanteziile, și îi permite, de asemenea, să le folosească cumva.

Tratamentul cu metode jungiene urmează calea integrării componentelor psihologice ale personalității și nu doar atunci când se lucrează cu inconștient, așa cum este la Freud. Complexele, potrivit lui Jung, se manifestă nu numai coșmaruri, acțiuni eronate, uitarea informațiilor necesare, ci sunt și dirijori ai creativității. În consecință, ele pot fi exploatate prin artterapie („imaginația activă”) - un fel de activitate comună între persoană și trăsăturile sale, incompatibile cu conștientul său în alte forme de activitate.

În 1922, Jung a cumpărat o moșie în Bollingen și de-a lungul anilor a construit așa-numitul Turn acolo. Având în stadiul inițial aspectul unei locuințe de piatră rotunde primitive, după finalizarea turnului, a dobândit aspectul unui mic castel cu două turnuri, un birou, o curte împrejmuită și un debarcader. În memoriile sale, Jung a descris procesul de construcție ca o întruchipare în piatră a structurii psihicului.

Potrivit lui Jung, scopul final al vieții este realizarea deplină a „eu-ului”, adică formarea unui individ unic, irepetabil și integru. Dezvoltarea fiecărei persoane în această direcție este unică, continuă de-a lungul vieții și include un proces numit individuație. Cu toate acestea, Jung nu a fost singurul care a scris despre acest lucru. Aproape toți cei care nu au ajuns în abisul studiului întunecat al psihanalizei au văzut în personalitate abilitatea de a se dezvolta și de a crește, depășind anumite crize și nevroze.

Am avut ocazia să mă retrag într-o realitate magică în timp ce citeam, dar asta nu e tot. Înțelegerea lui Jung asupra magiei l-a separat de Freud și chiar de acei raționaliști jungieni cărora le e rușine de ezoterismul său. Jung încearcă să urmeze două căi și să-și facă psihologia atât raționalistă, cât și ezoterică.