Astăzi o să închid uși. Uși
pe care le-am lăsat întredeschise în speranța că va intra într-o zi
multașteptată acel ceva salvator, izbăvitor. Iar prin ușile întredeschise se intră
liber, nestingherit. Și mă pomenesc
la un moment că toate au năvălit abundent: bune și nu prea, necesare și
superflue, sincere și meschine, salvatoare și devastatoare. Și nu știu pe care
să le primesc și pe care să le resping, pentru că aparența e atractivă și
măgulitoare, iar esența se deconspiră abia când le-am îmbrățișat cu toată
ființa. Le-am lăsat să pătrundă astfel încât au devenit parte din mine și mult
prea dureros de scos de acolo.
Și acum privesc la cămara în
care am ostenit cu migala unui giuvaiergiu pentru fiecare detaliu. Am adăpostit
oameni din lumea asta mare. Unii au lăsat lacrimi, vânătăi, răni sângerânde,
alții - omenie, frumusețe, iubire. Au lăsat ce au putut.
Pe unii am încercat să-i salvezi.
Alții au încercat să mă salveze. O altă parte au încercat să se salveze pe
sine, strivindu-mă pe mine. Le-am simțit pe toate cu fiecare fibră. Le-am trăit
pe toate. Trebuia să le trăiesc, nimeni nu putea să o facă în locul meu. Am
înțeles că nimeni nu poate salva pe nimeni. Că abia ne mai putem salva pe noi
înșine. Dar că avem datoria să încercăm, de fiecare dată, să facem asta pentru
cel de lângă noi.
Vă las să plecați oricând, decid cât vreau să rămâneți, aleg modul
în care să fiți prezenți în viața mea. Aleg liberatatea și vă las libertatea.
Nu cereți de la mine ceea ce nu vă pot da. Hai să ne bucurăm unii de alții fără
așteptări. Așteptările nasc deziluzii. Eu nu sunt reprezentarea din mintea
voastră, eu sunt cea care sunt. M-ați rănit, am
iertat împărătește, imediat, nu pot altfel. Dar nu mă întorc acolo unde m-a
durut mai mult decât m-am bucurat. Nu permit să fiu înlănțuită, nici nu mă
încătușez de bunăvoie, oricât de aurite ar fi lanțurile. Eu am doar clipa, eu
curg ca o apă, nu mă agăț de oameni, locuri, sentimente. Am dorințe, vise,
speranțe, dar nu le transform în obsesii. Deci le ajustez, le modific, renunț la
unele în timpul călătoriei. Ieri am fost una, azi sunt alta. Eu nu rămân în
povestea care mă plictisește, în care nu mai am ce descoperi, în care nu-mi
găsesc niciun rol potrivit. Caut povestea în care să mă simt întreagă, să stau
în picioare, în care să fiu reală și umană. Eu nu cerșesc iubire, eu
dăruiesc iubire.
Totuși vine o zi în care
zăvorăști uși, tragi obloane; fără ură, fără resentimente. Uși pe care n-ar
trebui să le redeschizi vreodată.
Astăzi o să închid uși cu
strângere de inimă, cu nod în gât. Iar mâine o să ies în plin soare, inima se
va umple de bucurie, ochii se vor lumina. Sunt vie!
Text publicat în revista Catchy
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu