Revoluția culturală din anii `60-`70 i-a plasat pe adolescenți împotriva
părinților lor, precum și împotriva structurilor de autoritate înseși. Orice
regulă parentală a devenit suspectă și a lăsat loc pentru rebeliune. Atunci
când boomers au devenit părinți, în mare parte nu au vrut sau poate nu au putut
să stabilească reguli și limite pentru copii. Împilați de regulile stabilite de
părinții lor, aceștia au refuzat să se prezinte fie ca modele de urmat. sau ca
figuri de autoritate pentru propriii copiii din generația X.. De asemenea,
profesorii și-au pierdut mult din autoritate, pe măsură ce discipolii au
contestat înțelepciunea canonică și modurile convenționale de învățare, iar
profesorii înșiși au fost încurajați să abandoneze vechile modele de educație
în favoarea modelelor de învățare centrate pe elev. O stare generală de
iconoclasm a respins respectul necontestat pentru personalitățile politice,
religioase și istorice. Pe scurt, orice figură sau instituție care ar
reprezenta poziția ideologică a tatălui a fost pusă în discuție. Combinată cu o
rată în creștere a divorțurilor care a determinat ca din ce în ce mai mulți
copii să fie crescuți fără tată, putem spune că s-a confirmat predicția lui
Alexander Mitscherlich din 1967 despre o „societate fără tată”. Se pare că nici
generația Y nu va remedia această condiție, odată ce sentimentul de detașare de
trecut explicaă reticența față de părinți. Lipsa de modele pozitive și
eficiente, precum și „moștenirea proastă” pe care a primit-o tatăl în ultimii
treizeci și ceva de ani fac ca paternitatea să fie o profesie mai puțin
dezirabilă.
Mișcarea către o „societate fără tată” creează una dintre condițiile
care transformă puer aeternus dintr-o
patologie într-o paradigmă. Pe măsură ce am devenit o societate caracterizată
de eșecul metaforelor paterne, dinamica generațiilor X și Y prin etapele de
autoformare și realizare este perturbată. Ceea ce odată a fost considerat atribute
de drept ale adolescenței – auto-experimentarea, idealismul mesianic, căutarea
unor experiențe limită, fascinația pentru sporturile periculoase sau extreme,
sentimentul că identitatea este provizorie – a încetat să mai fie un parcurs
psihic sinuos și perfid către patria mai stabilă a maturității și s-a
transformat într-o patrie psihică însăși.
În plus, după cum subliniază Marie-Louise von Franz, puer aeternus este tulburat de un
complex matern. Mamele sunt, probabil, cea mai influentă persoană din viața
unui copil, în sens bun sau rău. O mama înțeleaptă își va abdica puterea cu
blândețe și responsabilitate, permițând copilului spațiu psihic și oferindu-i
sprijin pe măsură ce acesta stabilește relații cu alți adulți, în special cu
figura paternă care va deveni atât o sursă de autoritate, cât și de
identificare. O mamă devoratoare nu va renunța la o astfel de putere și fără un
tată suficient de puternic sau suficient de interesat pentru a-și revendica
copilul și a-l smulge de sub amenințarea devoratoare a unei astfel de mame,
copilul o va transforma într-o mamă-zeiță sau într-un monstru.
În general, bărbatul identificat cu arhetipul puer aeternus rămâne prea mult timp ancorat în psihologia
adolescentină, acele caracterisitci, normale la un tânăr de șaptesprezece sau
optsprezece ani, persistă la o vârstă mai înaintată. Cele două tulburări tipice
ale bărbatului cu un pronunțat complex matern sunt homosexualitatea și
donjuanismul. În primul caz, libidoul heterosexual este strâns legat de mamă,
rezultatul fiind că sexul nu poate fi experimentat cu o altă femeie. În
donjuanism, bărbatul caută mama-zeiță, astfel că de fiecare dată este fascinat
de femeia întâlnită, doar pentru a descoperi mai târziu că ea nu este altceva
decât o ființă umană obișnuită. Adesea, acest comportament e însoțit de un romantism
adolescentin. Acolo unde există sentimentalism, găsești și o anumită doză de
brutalitate. Odată ce sentimentele au dispărut, apare o brutalitate de gheță,
fără urmă de simțământ uman și întregul entuziasm sentimental e direcționat
spre următoarea femeie.
În
general, adaptarea la situații sociale se petrece cu mare dificultate. În plus,
își face apariția o atitudine arogantă față de ceilalți oameni, cauzată atât de
un complex de inferioritate, cât și de false sentimente de superioritate.
Toate acestea duc la o formă de nevroză pe care H.G. Baynes a descris-o
ca ”viață provizorie”, adică la atitudinea și sentimentul straniu că nu se
experimentează încă viața reală. Acum facem asta sau asta, dar, indiferent dacă
e vorba de o slujbă sau de o femeie, încă nu este ceea ce vrem, de fapt, și
există mereu fantezia că în viitor, cândva, se va ivi acel ceva autentic. Dacă
această atitudine se prelungește, ea înseamnă un refuz interior constant de
a-ți asuma momentul și este însoțită adesea, într-o măsură mai mare sau mai
mică, de un complex al mântuitorului său mesianic, de gândul secret că odată
vei putea salva lumea: vei avea atunci ultimul cuvânt în filosofie, religie,
politică, artă sau orice altceva. Aceasta poate duce la megalomanie patologică
sau urme ale acesteia, conservate în ideea că ”nu ți-a venit încă timpul”. Ceea
ce îl înspăimântă îngrozitor pe un astfel de bărbat este să fie legat de ceva.
Orice situație dată e iadul pe pământ. În același timp, există o fascinație
simbolică pentru sporturi riscante – în special, pentru zbor sau alpinism -,
aceea de a ajunge cât mai sus posibil, semnificația simbolică fiind fuga de
realitate, de pământ, de viața obișnuită. Dacă acest complex este foarte
pronunțat, mulți dintre cei care îl au mor de tineri, în accidente aviatice sau
alpine.
Mulți sunt caracterizați de farmecul tinereții și au efectul stimulant
al șampaniei. Conversația cu pueri
aeterni este, în general, extrem de plăcută. De obicei, au de spus lucruri
interesante, iar efectul este revigorant. Situațiile convenționale nu sunt pe
placul lor; pun întrebări profunde și caută adevărul. De obicei, încearcă să
găsească religia autentică. Dar există și un alt tip de puer, acesta trăiește într-o continuă năuceală somnolentă, însă
este doar un aspect exterior, care, atunci când poate fi escamotat, dezvăluie o
vie fantezie păzită cu duioșie.
Dacă un bărbat are un complex matern, asta este ceea ce i s-a întâmplat,
nu a provocat el însuși situația, însă,
dacă descoperă într-o zi acest lucru, ce poate face? Jung a vorbit despre un
remediu – munca – și spunând asta, a ezitat puțin, gândind: ”E chiar atât de
simplu? Ăsta e singurul remediu? Pot să spun așa?” Însă munca e acel cuvânt
dezagreabil de care nici un puer aeternus
nu vrea să audă. Și experiența lui Marie-Louise von Franz arată că un tânăr
care reușește să iasă din acest gen de nevroză, o face prin muncă. Un puer aeternus, la fel ca toți primitivii
sau oamenii cu un complex nedezvoltat al Eului, poate lucra când este fascinat
de ceea ce face sau în stare de mare entuziasm. Însă nu poate să lucreze, de
pildă, în dimineți mohorâte, când munca e plictisitoare și trebuie să faci
eforturi pentru a o scoate la capăt. Acesta este un lucru cu care, în general, puer aeternus nu se prea descurcă și va
folosi orice scuză pentru a-l evita. Abia atunci când Eul este suficient de
întărit, se poate depăși obstacolul și există posibilitatea ca pacientul să
rămână angrenat în muncă. Simpla predicare a necesității muncii nu aduce mari
foloase, fiindcă prima reacție este de furie, urmată de părăsirea terapiei.
Există foarte puțini tineri bărbați care au individualitate suficient de
puternică pentru a se rupe de mamă pe cont propriu; o fac prin intermediul
colectivității. Serviciul militar îi ajută pe tineri împotriva compexului
matern. Se poate spune că orice gen de adaptare colectivă, umilă,
neindividualistă ajută; să-ți faci treaba, să faci armata, să încerci să te
comporți ca toată lumea, fără acea individualitate închipuită și să renunți la
ideea că ești special, toate acestea ajută împotriva otrăvii complexului
matern.
În viața practică a unui puer
aeternus se poate observa o tendință de a fi încrezător, naiv și plin de
idealuri și de a atrage oameni care îi vor înșela și escroca. Sunt atrași de
femei dubioase și își aleg prieteni față de care nu poți avea presentimente
bune. O asemenea naivitate copilărească poate fi vindecată de iluzii doar prin
trăirea dezamăgirii și a unor experiențe proaste. Avertizările nu duc la nimic
– bărbații de acest tip trebuie să învețe din propria experiență, fără de care
nu se vor trezi niciodată din inocență.
”Vindecarea” de puer nu
implică ”vindecarea de personalitatea de artist”. Dacă ne gândim la Goethe,
putem observa în scrierile sale timpurii dovezile existenței unui complex
matern. Și el credea că renunțând la puer,
nu va mai avea nimic. Dar a rezistat aacestei crize și deși puer-ul din cartea sa Suferințele tânărului Werther se
sinucide, Goethe supraviețuiește. În artistul cu adevărat mare există
întodeauna un puer la început, dar
poate fi depășit. Dacă un om încetează să mai fie artist atunci când încetează
a mai fi puer, acel om nu a fost
niciodată un artist autentic. Dacă analiza îi salveză pe pseudoartiști de a mai
fi artiști, să-i mulțumim lui Dumnezeu! Antoine de Saint-Exupéry ar fi putut fi
unul dintre ei, dacă ar fi început analiza! Arta sa e extrem de nevrotică: își
transcrie nevroza și e incert faptul că a fost un mare artist. Dar el a expus situația în literatură și atât
de frumos a ridicat întrebarea.
Problema se naște după ce scrii, pentru că ceea ce scrii privește propria
problemă – altfel scrisul e secătuit -, dar după ce scrii problema sau în timp
ce o transcrii, trebuie să o trăiești. În caz contrar, vei scrie din nou
aceeași problemă, adică ceea ce a făcut Saint-Exupéry. Asemenea scriitori pun
mereu aceeași placă, dar dacă problema e trăită, următoarea lucrare va însemna
un progres. Goethe a trăit ceea ce a scris, iar următoarea sa carte era
întodeauna un pas înainte. Mulți artiști nu vor să li se analizeze opera, pentru
că le e teamă că vor trebui să o trăiască și asta e pseudorezistența pe care o
opun psihanalizei, spunând că analiza le va goni creativitatea. Însă
creativitatea autentică e atât de teribil de puternică, încât nici cel mai
talentat analist din lume nu poate s-o șteargă.
Persoana cu prea puțin pământ sub picioare este capabilă de a asimila
totul psihologic, dar va avea mari dificultăți de a realiza lucrurile în
realitate. Asemenea oameni analizează totul cu onestitate și forță, dar dacă îi
presezi să treacă la fapte, în realitatea exterioară, o panică terifiantă îi
copleșește. În momentul în care realizarea interioară trebuie transpusă în
viață, forța intră în colaps și te afli față-n față cu un copil care exclamă,
tremurând: ”O, nu! Nu pot face asta!”
Adesea în puer există o bogată
fantezie, dar e zguduită și nu poate curge în viață, pentru că puer refuză să accepte realitateaa așa
cum este. Își stăvilește viața interioară. Individul e năpădit de un nor de
fantezii care sunt interesante în sine și pline de bogate posibilități, pline
de viață netrăită. Simți că o asemenea persoană dispune de o uriașă bogăție și
capacitate, dar nu există posibilitatea să găsească mijloacele de a le realiza.
O persoană infantilă va suferi de dispoziții emoționale teribile –
suișuri și coborâșuri -, fiind mereu rănită. Astfel și trebuie să se întâmple,
pentru că singura vindecare a personlității infantile stă în suferință.
Dezvoltarea personalității are loc doar în urma suferinței, ea nu pote fi
ocolită. Nucleul infantil este inevitabil torturat.
Aceasta e marea dificultate, pentru că punctul nevralgic trebuie
descoperit și zgândărât: e singura cale de maturizare. Deși aparent sunt
stăpâni pe situație, oamenii respectivi dau impresia că nu sunt tocmai
autentici, iar când reușești să stabilești o relație și să le spui că nu sunt
chiar ei înșiși, că ceva nu e tocmai genuin, atunci izbucnesc în lacrimi! Nu
știu ce să facă, pentru că sunt autentici doar dacă plâng și, bineînțeles, nu
vor să plângă. Aceasta este o formă sub care se ivește infantilismul, iar umbra
infantilă are întodeauna pretenții sentimentale exagerate față de partener.
Reprimarea
nu rezolvă problema, fiindcă, într-un colț, copilul alungat continuă să plângă
sau stă îmbufnat. Deci nu trebuie îndepărtat. E bine să-l ținem aproape, să
păstrăm legătura, deoarece pierdereaa contatului cu el ar însemna pierderea
legăturii cu personalitatea noastră autentică. Dar nu trebuie lăsat nici să
izbucnească. Trebuie pur și simplu torturat, să sufere fără întrerupere până
când, deoadată, crește. Dacă un bărbat are o animă infantilă, va trece prin
multe suplicii sentimentale și dezamăgiri, dar, după ce le-a depășit, începe să
cunoască femeile și pe el însuși și atunci devine, cu adevărat, matur
emoțional. Dar dacă se preface rezonabil și-și reprimă sentimentele infantile,
atunci nu există dezvoltare. Astfel că e chiar mai bine să-ți supui
infantilismul torturii, decât să fii rezonabil și să-l ascunzi, întrucât asta
l-ar bloca. Este mai bine să te comporți ca un copil și să-ți primești
loviturile, pentru că astfel suferi și prima
materia se transformă trepatat. Aceasta este marea problemă cu care ne
împovărează umbra infantilă, copilul divin.
Bătălia interioară dintre simțământul unicității și gândirea statistică
este, în general, o luptă între intelectualism și acceptarea locului pe care îl
ocupă sentimentul în viață, pentru că sentimentul evaluează ce e important în
viața mea și, în contrapartidă, importanța mea.
Dacă ai simțul realității, poți spune cu certitudine că aceasta este o
femeie obișnuită (pentru că, văzând-o pe stradă, nu o deosebești prea mult de
oricare alta), însă pentru mine ea are cea mai înaltă valoare. Asta ar însemna
că eul se decide să-și apere propriile simțăminte, fără a nega celălalt aspect:
”Da, poate fi așa din punct de vedere statistic, dar în viața mea există
anumite valori și pentru mine această femeie are acestă valoare.” Funcția
sentiment te face să simți că viața, relațiile și faptele tale sunt unice și le
dă o valoare definită.
Când modul statistic de gândire pune stăpânire pe oameni, ei fie
încetează să aibă un sentiment, fie sentimentul lor pălește, fie au tendința de
a-și trăda propriul sentiment. Se poate spune că în cazul omului care nu-și
apără sentimentele, partea de eros e lipsită de forță, fiindcă el nu-și poate
accepta propriile sentimente și nu va afirma niciodată: ”Așa intențonez să
trăiesc, fiindcă așa simt.”
Faptul că trebuie să ne integrăm cealaltă latură – cea nedezvoltată –
face inevitabil parte din dezvoltarea umană, dar dacă nu o facem de bunăvoie,
se va întâmpla împotriva voinței noastre. Într-adevăr cu cât un bărbat își ia
mai în serios problemele de eros, cu atât mai puțin efeminat devine, chiar dacă
are impresia că se întâmplă contrariul. Dacă e rigid și nu-și ia în serios
problemele de eros, va deveni, involuntar, efeminat, în principiu se poate
spune că un puer cu tendință de
efeminare are mai multe șanse dacă își ia sentimentele în serios și nu cade în
capcana gândirii statistice.
De pildă, dacă un bărbat are o obligație față de anima sa și deopotrivă
față de femeia cu care este prieten sau cu care s-a căsătorit, el intră într-o
situație tipică, duală, de viață, în care ai întodeauna un conflict real și o
dublă atracție și ești mereu împărțit între obligațiile dintre această parte a
vieții și partea interioară sau cealaltă. Aceasta ar fi înțelegerea, sau
crucificarea, adevărul fundamental al vieții, că viața e dublă și o dublă
obligație. Viața în sine este un conflict, pentru că înseamnă întodeauna
coliziunea celor două tendințe.
Dacă oamenii au o credință vie, acceptă suferința fără resemnare,
fiindcă au deja înțelegere și atunci e în ordine. Dar când suferința ta e
crispată, așa cum se întâmplă în cazul oamenilor care încearcă să creadă, spunându-și
”trebuie să cred, fiindcă Hristos a suferit pe cruce, trebuie să accept această
suferință” – fiindcă așa li se predică – nu ajută deloc.
Oamenii care se rup de sentimente și emoții, pentru a evita suferința
sau pentru că sunt incapabili să simtă sau să sufere, caută un înlocuitor în
reflecție. Ei spun: ”Bine, trebuie să se sfârșescă. Să nu ne pierdem cumpătul
pentru asta.” Dar dacă poți face așa, nu e în ordine. Anularea unei experinețe
doar pentru că rațiunea îți spune că trebuie să se sfârșească nu e decât un
argument intelectual. Rațiunea crede ceva și anulează experiența. Este nevoie
de o dublă atitutidine: bănuind cum vor decurge lucrurile, să te implici compet
în trăire, în chiar pofida acestei așteptări. Altfel, nu e viață acolo.
Te gândești uneori cu cât ar fi mai vii acești oameni dacă ar suferi!
Dacă nu pot fi fericiți, să fie cel puțin nefericiți, cu adevărat nefericiți,
și ar deveni umani. Însă un puer aeternus
nu poate fi autentic nefericit! El nu are generozitatea și curajul de-a se
expune unei situații care l-ar putea face nefericit. Ca un laș, el construiește
deja căi de scăpare, anticipează dezamăgirea, pentru a nu suferi lovitura, iar
asta este refuz de a trăi.
Dacă ești identic cu arhetip, pot descrie toate reacțiile tale, fiindcă
un arhetip este un set definit de reacții. Pot prevedea cum arată un puer aeternus și ce simte. El este mai
ales arhetipul zeului tinereții eterne și de aceea are toate trăsăturile unui
zeu: un dor nostalgic de moarte, credința că este special; el este singura
ființă sensibilă și distructivă, pe care nu va dori să o trăiască și pe care,
în general, o va proiecta și așa mai departe. Nimic special. Cu cât
identificarea cu zeul tinereții e mai desăvârșită, cu atât mai puțin
individuală va fi persoana, deși se crede atât de specială.
Prăbușirea se poate produce în interior, fără urme fizice sau vizibile
din afară. În loc să rămână un puer
strălucit, individul devine pe neașteptate un bătrân cinic și dezamăgit.
Strălucirea s-a transformat în cinism, nu mai crede în nimic, nu mai are niciun
interes, e complet deziluzionat, pierzându-și creativitatea și al său elan
vital, precum și orice contact cu spiritul. Apoi prioritățile sale devin banii,
ambiția și lupta cu colegii, orice altceva dispărând odată cu romantismul
tinereții. Pe chipul unui astfel de om se întipărește, de regulă, o expresie
amară.
Un puer încearcă, în general,
să evite fricțiunea imediată a realizării. Nu coboară în cerurile de dedesubt,
pe care le subestimează, la fel cum subestimează realizarea instinctuală a
vieții. Deși trăiește latura instinctuală, o face într-un mod distanțat. El
construiește o barieră emoțională artificială, separând ceea ce trăiește de el,
cel adevărat. Viața e incompletă dacă o trăiești doar sub aspectul ei
fantezist, ea trebuie trăită până la capăt la nivel instinctual, ceea ce
înseamnă însă să o accepți, să te lași lovit de experiență și să nu o limitezi,
trăind-o condițional. Viața trebuie complet trăită, pentru a fi capabil să te
cunoști sau să înțelegi ce este.
Dacă puer-ul s-ar îndrepta
prea mult spre stânga sau spre dreapta nu ar fi un dezastru, fiindcă uneori
trebuie să găsești mai întâi șarpele de cupru și apoi să ajungi în temnița
prostituatei, pentru ca după aceea să decizi că ar fi mai bine să alegi drumul
care duce la moarte. Însă, în realitate, puer-ul
face ceva mult mai rău: nu-și asumă complet ricurile niciunuia dintre drumuri,
ci alege calea băiețelului, pentru a fi mereu în siguranță.
Când Apuleius a fost inițiat în misterele zeiței Isis, el a descris
felul în care a fost iluminat nu de soarele ceresc, ci de soarele zeului
nopții, cu care s-a întâlnit față-n față, coborând în lumea de jos. Aceasta ar
fi o experineță pe care nu o poți atinge prin efort intelectual sau exerciții
de concentrare, yoga sau Exercitia
Spiritualia, ci, mai degrabă, o experiență a Sinelui, pe care o poți trăi
doar acceptând inconștientul și necunoscutul în viață și dificultatea de a-ți
trăi propriul conflict.
Când te identifici cu arhetipul puer
aeternus, umbra trebuie înfruntată, pentru a coborî pe pământ. Însă când te
identifici cu umbra, trebuie să te confrunți din nou cu arhetipul puer, pentru a te conecta cu el,
întrucât confruntarea cu cealaltă latură este cea care conduce la următorul
pas. În multe cazuri dezamăgirea nu are ca obiect latura spirituală, ci
afectează atitudinea față de căsătorie.
Când acest gen de Icar își pierde aripile și se părbușește în aspectul
stagnant al mamei, bărbatul foarte independent nu se poate decide să se
căsătorească, fiindcă simte că mariajul este o închisoare, o idee care
caracterizeză complexul matern și mentalitea de puer aeternus. Dacă totuși se căsătorește, se căsătorește cu tipul
de mamă-devoratoare, dacă nu e cest tip de femeie, el o forțează în rol,
purtându-se ca un băiețel și fiu. Căsnicia este transformată într-o închisoare
caldă și lâncedă de obiceiuri, în timp ce sub aspectul erosului stagnează
complet; nimic nu se mai întâmplă, fiindcă mariajul este capcana finală în care
s-a prins. Acesta e un alt mod în care
puer aeternus poate cădea în apa stătătoare – fie sub aspect mental, când
renunță la creativitate, fie sub aspectul erosului, când renunță la orice fel
de relație sentimentală diferențiată, încovrigându-se în situția obișnuită,
convențională.
Viața e legată de vină, iar puer
aeternus, netrăind, nu acumulează prea multă vină activă, dar acumulează o
cantitate uriașă de vină pasivă. În relații manifestând donjuanism, gândiți-vă
doar la fetele pe care le-a părăsit. E adevărat, nu le-a făcut copii ilegitimi,
nu a făcut acele lucruri pe care le-ar fi făcut, poate, un bărbat mai viril,
dar le-a dezamăgit părăsindu-le, iar asta e la fel de crud și de imoral ca un
act considerat rău. El a comis păcatul de a nu fi trăit. Comportamentul lui e
tipic pentru bărbatul care, drept consecință a complexului matern, are o
atitudine prea estetică și rarefiată față de viață, care speră că rămânând
undeva, deasupra vieții, își poate păstra iluzia de puritate și inocență. El
nu-și dă seama că pe căi secrete acumulează murdărie. Viața îl va ajunge din
urmă. Orice se află în noi și nu trăim crește împotriva noastră.
Nazismul și comunismul sunt sisteme create de bărbați de aest tip.
Adevăratul tiran și adevăratul organizator al torturii și al suprimării este
individul și de aceea el se relevă ca rezultat al complexului matern nerezolvat
al unor astfel de oameni. Asta îi posedă, iar complexul îi aruncă într-o zonă
care depășește limitele stării de posesie, dacă pot acționa în modul acesta
abominabil.
Unii pueri aeterni scapă de
mamă cu avioane concrete; zboară departe de pământul mamă și de realitate.
Mulți alții fac asta cu ”avioanele gândului” – plutind prin aer cu teorii
filosofice sau cu vreun sistem intelectual. În special, în cazul latinilor,
complexul matern este combinat cu un intelectualism puternic, dar steril, cu
tendință de a discuta despre orice, dar într-un mod tăios intelectual și lipsit
de orice creativitate. Este poate o ultimă încercare a bărbaților de a-și salva
masculinitatea. Asta înseamnă, pur și simplu, că anumiți tineri dominați de
mamele lor își caută scăparea în lumea intelectului, unde ea nu-l poate urma.
Pentru că inițial este o încercare de a scăpa de puterea mamei și de presiunea
animusului, prin intrarea în lumea cărților și a discuțiilor filosofice. Ei își
creează astfel o lume proprie, discută cu alții și au satisfacția că fac ceva
ce femeile nu înțeleg. În cazul unui bărbat – într-un stadiu mai avansat, când
este deja pe cont propriu -, să pui o întrebare filosofică exact în momentul în
care e nevoie de acțiune este un truc al complexului matern. În acest fel, ei
se îndepărtează de feminin, dar își pierd masculinitatea pământească. Ei își
salvează masculinitatea mentală, dar își pierd falusul – masculinitatea
pământească și creativitatea. Vitalitatea acțiunii, acea masculinitate care
modelează lutul, care apucă realitatea și o modeleză, rămâne în spate, pentru
că e prea grea; ei evadeză în zona filosofiei. Asemenea bărbați preferă
filosofia, pedagogia, metafizica și teologia, toate ocupații lipsite de viață, de
sânge.
La a doua generație, până și psihologia e periculoasă. Copiii unor
părinți neinițiați în psihologie au avut adesea mai mult noroc, au reușit să
înceapă ceva nou, pe când cei ai căror părinți au mintea alterată de psihologie
nu au reușit. Același lucru e valabil și pentru unii psihanaliști care au
tendința de a reține pacientul când acesta se decide să acționeze, fiincă ei
sugerează că mai întâi trebuie cercetate visele, pentru a vedea dacă acțiunea e
decizia psihologică corectă. Umbra unui puer
aeternus poate face același lucru, dacă mama sau psihanalistul nu preia
acest rol; ori de câte ori el vrea să acționeze, umbra îi atrag atenția să nu o
facă înainte de a reflecta cu grijă la asta. Am putea numi această atitudine
filosofare nevrotică, filosofie în momentul nepotrivit, chiar atunci când de
acțiune e nevoie. Acesta este trucul din spatele ghicitorii Sfinxului și a
întrebării diabolice a Babei Iaga din basm. Este animusul mamei care spune:
”Sigur, poți merge, dar trebuie să-ți pun câteva întrebări!” Și indiferent că răspunde
sau nu la întrebări, el este torturat.
Vezi în viață cum mamele fac tot ce pot pentru a-și castra fiii: îi țin
acasă și îi transformă în femei, iar apoi se plâng în stânga și-n dreapta că
sunt homosexuali, că la patruzeci și trei de ani încă nu s-au căsătorit. Dacă
pe scenă apare, cumva, o fată, încep să însăileze altceva, fiindcă niciodată nu
e fata potrivită. Mama joacă pe ambele fronturi. Își castrează fiul și apoi
lovește continuu în această slăbiciune, criticându-l și plângându-se mereu.
Astfel arată lucrurile la nivel personal și astfel se întâmplă și în cazul
complexului arhetipal, pentru că vindecarea poate fi căutată numai acolo unde
se află complexul.
Mulți oameni sunt foarte curajoși, pentru că efectiv nu sunt sensibili
și nu-și pot imagina ce se poate întâmpla. Oamenii tensionați, cu o imaginație
bogată, suferă mai intens, iar adevărata problemă a curajului se rezumă la a
rezista suferinței sau, cel puțin, la a-ți păstra atitudinea de luptă, simțul
autoapărării și onoarea.
Acesta este un instinct cu rădăcini adânci, care există nu doar în
masculul uman, ci și în regnul animal, fiindcă, în cazul multor specii,
masculul nu-și poate pierde respectul de sine și nici onoarea, fără a plăti. El
este esențial pentru masculinitatea primordială și pierderea lui înseamnă
castrarea la nivel profund. Masculul unei specii de pești, numiți ciclide, nu
se poate împerechea cu o femelă mai mare. Motivul este că acești pești nu văd
prea bine, iar diferența dintre sexe nu e foarte mare. Ei înoată unul spre
celălalt și primul lucru pe care îl observă masculul e că celălalt e mai mare,
se alarmează de teama unei lupte și devine palid; apoi, după ce e sufiecient de
aproape pentru a vedea că e o femelă, nu se poate împerechea. O femelă care
întâlnește un mascul mai mare, poate fi și ea înspăimântată, dar se poate
împerechea. Zoologii au ajuns la concluzia că un mascul poate combina sexul și
agresiunea, dar nu și sexul și frica. Femela poate combina sexul și frica, dar
nu și agresiunea și sexul. Și, iată, în miniatură, problema animus-anima.
Fără diferențierea animei și fără o relație cu principiul feminin, nu
există eros și nici legături. Legăturile dau viață lucrurilor. Dacă nu am nicio
legătură cu cineva, este absolut irelevant dacă acea persoană este vie sau
moartă.
Știm că există sentimente patologice sau morbide de vină și că uneori
trebuie scose la iveală. E un fel de conștiință nedreaptă care îi torturează de
moarte pe oameni; în cazul femeilor, de regulă e animusul, iar în cazul
bărbaților, anima mamă inițiază astfel de sentimente. E un fel greșit de mea culpa, combinat cu vină adevărată,
formând un mestec de vină autentică și realizare isterică, exagerată, a vinei,
adică un fel de inflație, o inflație a răului. ”Sunt cel mai are păcătos.
Nimeni nu e atât de abject ca mine. Tot ce am făcut în viață am făcut greșit”
etc. Asta e inflație, e salt în partea opusă. La o scară mică, de câte ori
oamenii comit un păcat, ei fie îl bagatelizează intelectual, fie se îmbăiază în
păcat, într-un fel emoțional naiv – ca să nu își vadă vina, se îmbăiază cu
atâta plăcere în păcat și se simt atât de îngrozitor, încât toată lumea trebuie
să-i consoleze! E o reacție patologică, menită să-i scape de înțelegerea
adevăratei vini.
De obicei, în femeie e un amestec de iubire și devotament și o mică și
stângace manevră de putere. Greșeala lui puer
aeternus e că alungă totul. Fiindcă există întodeauna o mică manevră de
putere în dragostea femeii, el ia asta drept scuză pentru a respinge totul:
femeile sunt putrede, iubirea lor nu e nimic altceva decât dorința de-a te pune
sub papuc, de-a te pune la cutie. Asemenea afirmații ieftine și definitive îl
scutesc pe bărbat de dificultatea de a se întreba în fiecare clipă: ”E o
manevră sau e dragoste?” Astfel de afirmații demonstrează că bărbatul nu se
ridică la înălțimea acestei probleme feminine. Dacă nu e conștient de anima și propriul
său eros, va cădea mereu în capcana manevrelor.
Așadar, ori de câte ori un bărbat se confruntă cu problema relației cu o
femeie, el trebuie să perceapă diferența dintre manevrele de tip șarpele din
iarbă și iubirea autentică, iar această diferență nu poate fi descoperită decât
dacă sentimentul lui e diferențiat. Dacă e diferențiat, el va mirosi capcana și
va ști din tonul femeii că are ceva de gând sau, dimpotrivă, va afla din
privirea și vocea ei că e sentiment și trebuie să răspundă. În ceea ce o
privește pe o femeie, manevrele și dragostea nu se exclud reciproc – ea poate
iubi un bărbat și totuși să-i joace renghiuri – și este sarcina bărbatului să
descopere despre ce e vorba. Așa ceva se învață doar dacă bărbatul își
diferențiază anima, în decurs de ani, preocupându-se de ea și de problemele pe
care le ridică o relație. Dacă își face un principiu din da și nu, atunci nu va
fi capabil să relaționeze cu femeile sau să devină analist.
Cu cât bărbatul refuză să accepte legăturile, cu atât ea simte că
trebuie să-l încarcereze, să-l prindă, să-l mănânce, să-i interzică mișcarea.
Deci el invocă mama devoratoare din fiecare femeie și se naște un cerc vicios.
El e dezmăgit, fiindcă fiecare femeie se dovedește un lup devorator. Apoi
spune: ”Iată! Exact asta am spus mereu!” Și o părăsește pe femeie. Fiindcă el
nu vrea să se lege, ea apare cu capcana și o cutiuță în care să-l pună. Fiindcă
el nu are iubire, îi invocă complexul de putere. Putem spune că un bărbat cu
această atitudine față de sentiment va găsi mama devoratoare peste tot, în
interior și în exterior.
Cei mai răi sunt cei privați de dragoste în copilărie. Sunt palizi și
amărâți, cu o expresie de ”nimeni nu mă iubește” întipărită pe chip, iar dacă
faci un gest amabil, nu-l apreciază, vor mai mult. Dacă nu le dai mai mult,
sunt furioși și furibunzi. Poți continua la nesfârșit să verși întreaga lume
într-o așa gură deschisă, dar nu ajută. E ca o pasiune compulsivă de a mânca
întruna, de regulă, rezultatul unei experiențe din copilărie, când copilul este
privat de iubire sau de o altă nevoie vitală, psihologică sau fizică. Este o
calitate divino-demonică, este ceva ce spune: ”Mai mult! Și mai mult! Și mai
mult și mai mult!”
Dacă o persoană are o evoluție improprie sau moare în urma unei boli sau
a unui accident și se spune, în concluzie, că acest lucru s-a întâmplat din
cauza faptului că persoana nu a înțeles problema – că a avut acea soartă din
propria vină -, sentința este dezgustătoare. Nimeni nu are dreptul să judece
astfel. Natura are propriile căi de rezbunare. Dacă cineva nu-și poate rezolva
problemele, este de obicei aspru pedepsit, prin boli îngrozitoare sau
accidente, și nu e treaba altora să facă din asta o chestiune de morală. În
acest caz ar trebui să ne oprim și să luăm în considerare o altă ipoteză – că
persoana nu a fost în stare să facă altfel, că structura era deficientă, făcând
bunul mers imposibil. Totuși, dacă nu a avut loc catastrofa, e mai bine să
recurgi la altă atitudine, să încerci să creezi o atmosferă plină de speranță
și să crezi în posibilitatea libertății de voință, fiindcă, empiric vorbind,
există multe cazuri în care oamenii se pot decide brusc să lupte împotriva
nevrozei și să o scoată la capăt. Poți să-i spui miracol sau faptă bună a
acelei persoane, nu contează, dar este ceea ce în teologie se numește act de
grație. Faptele noastre bune ne duc la salvare sau mila lui Dumnezeu?
Marie-Louise von Franz spune că nu poți decât să trăiești contradicția și să
persiști în paradox.
Material publicat în revista Catchy
