Mintea. O călătorie spre centrul ființei umane de Daniel J. Siegel

 

Mintea însumează niște tipare ale fluxului de energie subiectiv experimentate, care uneori conțin informații.

În corpul nostru avem un creier, un creier încorporat. De asemenea, avem relații cu alți oameni și cu planeta, realitatea noastră relațională. Energia și informația curg prin corpul nostru (prin intermediul mecanismelor organice, inclusiv ale creierului) și între noi (prin comunicarea noastră în cadrul relațiilor interumane).

Așadar, acum identificăm elementul esențial (flux de energie și informație) și localizarea (în noi înșine și între noi) pentru un posibil sistem al minții. Începem să înțelegem mai limpede aspecte mai complexe legate de ce este mintea și unde se găsește ea.

Ce este mintea? O trăsătură importantă a minții: Un proces emergent încorporat și relațional, de auto-organizare, ce reglează fluxul de energie și informație, atât în noi înșine, cât și în relațiile cu lumea din afară.

Unde se petrece aceasta? În organismul nostru, dar și între noi și lumea din jur.

Această ipoteză nu separă creierul de minte; ea sugerează interdependența lor profundă. Creier, relații și minte – sunt trei aspecte ale uneia și aceleiași realități: flux de energie și informație. Această perspectivă poate fi înțeleasă ca un triunghi al experineței umane. Această viziune nu împarte realitatea în piese separate, interdependente, ci recunoaște natura sa interconectată.

Ce putem spune despre întrebarea când a minții? Sentimentul nostru despre ”când” se manifestă pe măsură ce se generează energia, clipă de clipă – chiar în timp ce reflectăm asupra trecutului sau ne imaginăm viitorul.

În calitate de parte a vastului sistem nervos, fluxul de energie și informație circulă nu doar prin cap, ci și prin întregul organism uman. Sistemul de procesare paralelă distribuit în întregul creier – și format din circuite neurale interconectate între ele ca o pânză de păianjen – este conectat cu rețelele neurale distribuite prin tot organismul  - în mod distinct, în sistemul nervos autonom complex cu ramificațiile sale simpatice și parasimpatice, în sistemul nervos intrinsec al inimii și probabil chiar în sistemul neural complex al intestinelor. De exemplu, s-au făcut studii ce evidențiază modul în care intestinele noastre au neurotransmițători, cum este serotonina, care, împreună cu biomul microorganismelor ce ne populează tubul digestiv, influențează în mod direct starea de sănătate și starea de spirit – gândurile, emoțiile, intențiile și chiar comportamentele noastre – așa cum ne influențează și hrana pe care o ingurgităm.

Dacă vom îmbrățișa opinia că sistemul minții se extinde dincolo de granițele epidermei, dincolo de unica localizare din cutia craniană și chiar dincolo de organismul uman – spre un fel de procesor distribuit în paralel, prin care mintea ia naștere și din conexiunile noastre sociale, facilitate de fluxul de energie și informație pe care îl împărtășim între noi – dobândim o percepție mult mai amplă asupra esenței minții. Dacă această accepțiune este riguroasă, atunci am putea afirma simplu că mintea este în egală măsură încorporată și relațională.

Una dintre proprietățile sistemelor complexe este auto-organizarea. Această auto-organizare nu depinde de un programator sau de un program. Cu alte cuvinte ea nu este determinată de ceva anume; ea este, pur și simplu, emergentă. Dacă aveți o slăbiciune pentru conceptul liniar de cauzalitate, v-ați putea da un pas înapoi. Sistemul nu cauzează, de fapt, emergența, aceasta ia naștere din sistem.

În timp ce urmărim această trăsătură a minții (proprietatea de auto-organizare), rețineți că uneori e necesar să părăsim propriul nostru mod de a fi, pentru a nu ridica piedici în calea auto-organizării. În acest sens, când lăsăm lucrurile să curgă de la sine, cum se spune, se produce o generare naturală a acestei auto-organizări, care nu are nevoie de niciun diriguitor, niciun programator, niciun președinte al consiliului de administrație care să dirijeze spectacolul. Nu e nevoie să producem cauza, pentru ca auto-organizarea să aibă loc – dacă nu ne punem în calea firescului, sistemul se va auto-organiza în mod natural, emergent. Acesta este motivul pentru care ar fi util să reflectăm asupra înclinației noastre de a identifica relații de cauzalitate și să renunțăm la a mai face asta, cel puțin în anumite momente, îngăduindu-i auto-organizării să se manifeste în toată esența ei naturală.

Indiferent dacă este înnăscută ori provocată de o experiență copleșitoare numită traumă, suferința psihiatrică pare să se manifeste fie sub formă de haos (viața fiind dinamică, imprevizibilă și presărată din plin cu emoții, amintiri sau gânduri tulburătoare), fie de rigiditate (multe lucruri fiind previzibile, plictisitoare, neînsuflețite), fie ambele.

Auto-organizarea optimă apare atunci când, în cadrul aceluiași sistem, au loc două procese interactive. Unul constă în diferențierea elementelor sistemului, care le permite să devină unice și să aibă propria integritate, celălalt înseamnă conectarea acestor elemente diferențiate ale sistemului. Termenul comun pe care l-am putea folosi pentru această conectare a părților diferențiate este cel de ”integrare”.

Metaforă: râul integrării curge într-un șuvoi plin de armonie, fiind mărginit pe un mal de haos, iar pe celălalt de rigiditate.

Integrarea poate fi chiar fundamentul sănătății. Rezultatele cercetărilor au venit în sprijinul acestei ipoteze. De exemplu, Raichele și colegii (2010) au dezvăluit că pacienții suferinzi de boli psihice, care nu fuseseră dobândite prin experineță, ci erau înnăscute (precum schizofrenia, tulburarea bipolară sau autismul) prezentau importante regiuni ale creierului care nu erau bine integrate. Asta înseamnă că ele nu erau – anatomic sau funcțional – diferențiate sau conectate (ori ambele). Chiar și în cazul unor boli care nu fuseseră cauzate  de configurația naturală a individului, ci dobândite prin experiență (precum abuzul sau ignoraarea în copilărie), studiile realizate de Teicher (2002), aveau să evidențieze ulterior că zonele importante ale creierului afectate de traumele suferite în perioada de dezvoltare a ființei umane erau exact regiunile cu rolul de a lega una de alta secțiunile diferențiate: hipocampul, ce leagă zone ale memoriei clar separate una de alta; corpul calos, care leagă emisferele diferențiate, stânga și dreapta, ale creierului; și regiunile prefronatale, care leagă zona superioară și cea inferioară de corpul propriu-zis și de lumea socială.

În unele momente din viață, am putea descoperi că – pentru perioade mai lungi de timp – ne regăsim blocați într-un noian haotic de emoții, amintiri sau ieșiri comportamentale nefirești. Alteori, rigiditatea se instaurează și simțim că nu putem scăpa de repetiția unui gând sau a unui comportament, la fel ca în cazul dependenței; ori conștientizăm o indispoziție și pierderea bucuriei de a ne trăi viața, așa cum simțim când trăim dezamăgire, deznădejde sau tristețe. Dacă aceste stări prelungite vor continua să se repete pe parcursul unor perioade extinse, înseamnă că ceva din viața voastră nu poate fi integrat.

 Integrarea dă naștere unui flux FACES (flexibilitate, adaptabilitate, coerență, energie și stabilitate); integrarea dezechilibrată conduce la haos și/sau rigiditate.

Când se realizează integrarea, natura unică a părților nu dispare din cauza conectării lor. Așadar, conectarea nu este același lucru cu însumarea, fuziunea sau amestecul; iar integrarea nu e sinonimă cu omogenizarea. Integrarea este mai degrabă o salată de fructe, și nu un smoothie.

Primul pas pe care îl putem face în dobândirea stării de sănătate este depistarea acestor deficiențe ale integrării. Următorul pas constă în consolidarea diferențierii, dacă aceasta este dezechilibrată, după care, refacerea îmbinării, dacă aceasta e cea compromisă.

Autorul prezintă un scurt exemplu edificator pentru o simplă intervenție. După ce socrul acestuia a trecut în neființă, a fost copleșit de durere. A decis să încerce o tehnică simplă de integrare. S-a gândit la fiecare stare emoținală pe care o putea resimți, chiar conștietiza, încercând ”s-o numească, ca s-o îmblânzească”. Rostea cuvântul care denumea starea și după aceea bătea succesiv cu vârful degetelor pe umeri, având brațele încrucișate. Ca să nu omită nimic, le-a enumerat în ordine alfabetică. ”Apatie”, ”apăsare”, ”anxietate anticipativă”, au fost cele cu care a început lista sentimentelor negative. ”Admirația”, ”aprecierea” și ”atașamentul” erau câteva dintre emoțiile pozitive. A parcurs fiecare literă și, chiar dacă nu se putea gândi la o emoție care să înceapă cu ”z”, tot a sondat în căutarea lor. La sfârșitul tentativei de identificare a stărilor emoționale și de îmbinare a lor în conștiința sa, după bătaia ușoară pe ambii umeri, s-a simțit de fapt revigorat.

Lucru demn de remarcat, s-a demonstrat că meditația mindfulness contribuie la evoluția corpului calos.

Integrarea conștiinței este modul în care diferențiem cunoașterea de conștiință, apoi le diferențiem sistematic și le conectăm pe amândouă pe măsură ce ne focalizăm atenția asupra diverselor componente ale cunoașterii (cele cinci simțuri, mai întâi ”al șaselea simț”, corporal, interocepția; ”al șaptelea simț”, mental, legat de gânduri, sentimente, imagini și altele asemnea; și ”al optulea simț”, relațional , de conectare cu alte persoane și cu lumea mai largă).

Integrarea bilaterală este modul în care diferențiem emisfera stângă de emisfera dreaptă a creierului. Modul de procesare al emisferei drepte este determinat de fluxul de energie și informație care transmite și interpretează semnalele nonverbale provenite din contactul vizual, expresia facială, tonalitatea vocii, postura corpului, gesturi, dar și din coordonarea și intensitatea reacțiilor. Din contra, modul de procesare logic al emisferei stângi identifică relațiile de tipul cauză-efect și folosește limbajul lingvistic.

Integrarea verticală reprezintă modul în care ne conectăm cu corpul nostru, permițând fluxului intern de senzații să se ridice ”de jos”, pătrunzând în conștiința noastră ”de sus” mediată cortical. Starea verticală integrată înseamnă deschiderea spre „inteligența corpului” și asumarea importantelor semnale interoceptive, fără să vă lăsați copleșiți de ele.

Integrarea memoriei reprezintă modul în care preluăm elemente diferențiate ale memoriei implicite – percepții, emoții, senzații corporale și înclinații comportamentale, modele mentale și primingul mental (efectul prin care expunerea la un anumit stimul influențează răspunsul la alt stimul) – și le aduc laolaltă, rezultând niște forme explicite de memorie  autobiografică și factuală.

Ați fost copleșiți de emoții sau reacții comportamentale pe care nu v-a fost ușor să le înțelegeți? Uneori, aceste activări ale memoriei implicite pot fi derutante și tulburătoare. Alteori, ele inhibă, pur și simplu, dispoziția de a fi deschiși la noi experiențe. Identificarea acelor stări ca fiind potențiale amintiri implicite neintegrate vă permit să fiți vigilenți la asemnea activări ale memoriei și să nu vă lăsați afectați de ele din nou. Un jurnal cu astfel de însemnări poate fi punctul de plecare util, de vreme ce vă determină să reflectați cu minteaa deschisă la experiența voastră lăuntrică.

Integrarea narativă ilustrează în ce fel dobândim un sens al vieții împletind laolaltă elementele disticte ale memoriei despre viața pe care am trăit-o, pentru ca, după aceea, să desprindem în urma acestor reflecții un sens al vieții. Dacă veți reflecta la punctul în care ați ajuns pornind din copilărie, s-ar putea să constatați că povestea vieții voastre nu s-a schimbat prea mult. Dar, dacă povestea voastră narativă se deschide spre a primi un nou imput – provenind chiar și din reflecția asupra propriilor reflecții – veți căpăta forța de a vă elibera mintea. În multe privințe, putem trăi în felul nostru noi povești, dacă vem curajul să ne detașăm de tot ce este familiar și previzibil.

Integrarea stării se referă la numeroase stări de spirit pe care le are fiecare, la acele moduri diferențiate de a fi, care ulterior pot fi legate una de alta pentru a dobândi o înțelegere continuă (chiar dacă neomogenă) a sinelui în decursul timpului, creând astfel o coerență mentală – atât în cadrul unei anumite stări, cât și pe parcursul mai multor stări de spirit. Stările implică discursuri narative, amintiri, emoții și tipare comportamentale.

Integrarea interpersonală este modul în care ne apreciem unul pe altul și susținem deosebirile care ne diferențiază în relațiile interumane, după care stimulăm conectarea printr-o comunicare plină de respect, bunăvionță și compasiune. Prin faptul că apreciem diferențele de religie, etnie, gen, stil de învățare, profil economic și experineță educațională, putem stimula integrarea și, astfel, starea de bine din comunitățile noastre și din cultura noastră, la nivel mult mai larg.

Integrarea temporală reprezintă modul cum abordăm problemele existențiale pe care ni le creează simțul timpului, generat mental și intermediat cortical. Găsirea unei modalități de a aplana tensiunea dintre contrarii – dorul după certitudine, în timp ce acceptăm incertitudinea; dorul după permanență, în timp ce acceptăm efemerul; dorul după nemurire, în vreme ce acceptăm moartea – constituie esența integrării. Faptul că reflectăm asupra acestor provocări ne poate ajuta să realizăm integrarea, dacă învățăm să apreciem și să susținem impactul acestor paradoxuri ale existenței noastre.

Integrarea are loc lăuntric și relațional. Uneori, trebuie pur și simplu ”să ne dăm la o parte” pentru a lăsa integrarea să se manifeste, în loc ”să forțăm lucrurile să se întâmple”. Alteori, un blocaj trebuie identificat și apoi cu intenție anulat, eliminat, îndepărtat. În anumite cazuri, diferențierea intenționată trebuie inițiată de noi. Apoi, integrarea va însemna, de fapt, să-i dăm impulsului natural de auto-organizare permisiunea de a emerge, efectiv. Astfel, integrarea – armonie, sănătate, reziliență  - poate fi privită ca un motor natural ce ne-ajută să înaintăm în viață.

Bunătatea și compasiunea înseamnă integrare, în cea mai profundă acceapțiune.

Cercetările au scos la iveală că sănătatea e generată de relațiile de susținere ce se formează timpuriu în viață. Așa cum au demonstrat studiile referitoare la experiențele negative din copilărie, perioadele dificile din viața noastră timpurie pot să conducă la dificultăți semnificative în calea atingerii  unui nivel optim de stare de bine atât mentală, cât și medicală. De exemplu, trauma petrecută în periaodele de dezvoltare ale individului, experiențele timprii de abuz sever sau de ignorare conduc la manifestarea unor impedimente în calea dezvoltării  fibrelor integrative din creier, inclusiv în hipocamp, în corpul calos și în cortexul prefrontal.

Cortexul prefrontal facilitează generarea a nouă funcții. Acestea sunt: 1) reglarea motricității (echilibrarea accelerării cu capacitate de frânare); 2) armonizrea comunicării dintre sine și celălalt (focalizarea atențieie asupra vieții mentale interioare); 3) echilibrul emoțional (trăirea unei vieți interioare bogate în registrul sentimentelor), 4) reacția flexibilă (capacitatea de a face o pauză înainte de a răspunde); 5) liniștirea fricii (calmarea reacțiilor insuflate de frică); 6) discernământul (conexiunea dintre trecut, prezent și viitor, dând dovadă de înțelegere de sine); 7) empatia (trasarea hărții care ilustrează viața mentală interioară a altei persoane); 8) moralitatea (a gândi și a se comporta ca făcând parte  dintr-un întreg mai mare, mai cuprinzător față de sinele fizic, personal); și 9) intuiția (conștientizarea înțelepciunii semnalelor primite dinlăuntrul organismului).

Toate aceste nouă funcții prefrontale sunt rezultate (dovedite empiric) ale relațiilor de atașament sigur. Aceleași funcții reprezintă, de asemenea, un rezultat (validat în urma studiilor) al meditației mindfulness. Atașamentul sigur – construit prin iubire ca liant relațional și prin practica mindfulness – adică abilitatea unei persoane de a-și face prieteni și a se iubi pe sine – pare, în ambele sale componente, să fie emergent de integrare, dar și să cultive integrarea în interiorul ființei noastre și între noi.

Mindsight – a percepe mintea proprie și pe-a celuilalt și a stimula integrarea – înseamnă a vedea ce înseamnă a fi mindful. La fel se întâmplă și cu discernământul pentru a evalua pertinent diverse situații. ”Prezența” este un termen care înglobează atitudinea de a vedea diverse lucruri exact așa cum sunt ele și de a nu fi condus de idei preconcepute și așteptări (închisorile noastre ridicate de prejudecăți, care ne desparte de feulul nostru de ”a fi în prezent”. Asta se întâmplă atunci când spunem ”pre-judecăți”. Atunci când suntem prezenți pentru noi înșine dispunem de o conțiință atentă. Când suntem prezenți pentru copiii noștri, creăm atașament sigur. Ambele, atașamentul sigur  și practica mindfulness, stimulează starea de bine – fizic și mental.

Înr-un proiect de cercetare s-a descoperit că, prin magnetoencefalogramă (MEG),  persoanele diagnosticate cu autism aveau un nivel semnificativ redus de unde gamma. Nivelul scăzut de unde gamma sugerează faptul că integrarea este redusă. Alte studii începuseră să prezinte dovezi funcționale și anatomice similare despre integrarea slabă din creierele nu doar a persoanelor cu autism, ci și ale celor cu probleme provocate de schizofrenie și tulburare bipolară. Studiile preliminare din psihoterapie evidențiau faptul că, chiar și în lipsa medicației, aceste persoane își puteau modifica funcția și structura creierului. Probabil, una dintre cele mai provocatoare și relevante descoperiri făcute prin cercetare științifică a fost ceea că focalizarea atenției remodelează structura fizică a creierului.

Un mod în care putem să pierdem contactul cu prezentul este să ne facem griji cu privire la viitor sau să devenim exagerat de preocupați în legătură cu trecutul. În multe privințe e vorba de niște neplăceri pe care încercăm să le evităm sau niște atașamente de care încercăm să ne agățăm și care sunt evidențiate în practica budistă ca fiind surse ale suferinței. Din perspectiva minții noastre, ele sunt rezultate ale construcției mentale.

Dacă conștiința are nevoie de schimbare, atunci ce se întmplă când cineva reușește să-și integreze conștiința? Dacă la nivelul celei mai elementare conceptualizări, conștiința ar putea fi înețeleasă ca sentimentul fundamental de cunoaștere a ceea ce este cunoscut, atunci ar putea ”cunoașterea” și ”cunoscutul” să fie diferențiate unul de celălalt?

Lucrurile cunoascute provin din: 1) senzații externe (auz. văz, miros, gust, pipăit); 2) senzații interne (introcepția semnalelor lăuntrice ale organismului, primite de la mușchi, oase și organe interne) 3) activități mentale (emoții, gânduri, amintiri, credințe, atitudini, dorințe, aspirații, intenții) și 4) starea noastră de interconectare cu ceilalți și cu lumea mai largă în care trăim, simțul nostru relațional.

Exercițiul roata conștientizării stimulează integrarea prin faptul că diferențiază cunoașterea în sine de ce este cunoscut în conștiință și, de asemnea, face deosebirea dintre diversele lucruri cunoscute, prin faptul că atenția se deplasează sistematic pe toată lungimea cadrului lucrurilor cunoascute.

Armonizarea interioară este calea de a defini integrarea conștiinței, care la rândul său se poate baza pe o varietate de practici străvechi, menite să cultive prezența conștientă. Energia și informația ajung să fie integrate prin asemnea practici. Armonizarea interpersonală – indispensabilă pentru formarea unui atașament sigur – face ca experiența de ”a te simți simțit” să fie una credibilă (nu mereu prezentă, dar complet accesibilă), prin care, deși ești diferit de interlocutorul tău, totuși ești conectat cu acel om plin de grijă față de tine.

Deschiderea față de prezent este un factor catalizator pentru integrare – din punct de vedere intern și interpersonal. Totul pare să se rezume la următoarea concluzie: atenția focalizată pe o stare de prezență conștientă, precum relațiile armonioase cu noi înșine și cu ceilalți facilitează integrarea neurală, adică reprezintă laolaltă fundamentul unei autoreglări sănătoase.

Timpul este schimbarea pe care o resimțim în minte ca o modificare a probabilității. Mintea se generează încontinuu ca variație a probabilității, și nu ca un obiect sau lucru care se alterează pe măsură ce timpul trece.

Ni se spune, de atât de multe ori, de către societate, școală, ba chiar de știință, că suntem niște lupi singuratici într-o lume a competiției, care nu are milă față de celălalt. Trăim o perioadă limitată de timp, așadar trebuie să o trăim la maximum. Ni se spune să acumulăm lucruri de dragul fericirii individuale, să dobândim sentimentul individual de împlinire. Dar ceea ce pare greșit în toată această strădanie este supoziția implicită că sinele trăiește doar în corp sau doar în creierul uman. Sinele nu este limitat în timp – având în vedere că timpul, în calitate de ceva unitar care curge, poate chiar să nu existe. Sinele nu este limitat de cutia craniană sau de epidermă. Sinele este sistemul în care noi trăim. Trupurile noastre sunt noduri de rețea într-un întreg mai amplu interconectat, în care suntem țesuți în mod inextricabil. Suntem cu toții treji, trăim aici, ca parte din această viață care ne înglobează, din entitatea mentală a lumii și din realitatea interconectată.

Când avem de a face cu termenul timp, putem întodeauna să-l înlocuim cu cuvântul schimbare și vom fi pe un solid teren științific. Viața și realitatea sunt dominate de schimbare. Această schimbare pe care noi o experimentăm se petrece în ceea ce am ajuns să numim ”timp” și ”spațiu”. Dar dacă în realitate nu este vorba de nimic care să curgă, așa cum se întâmplă cu timpul, distribuțiile curbei de probabilitate, adică locul unde ne aflăm pe acest spectru, tot se pot schimba. La fel ca fluxul de energie și informație, pozițiile se modifică și își transformă funcțiile de probabilitate. Aceste perspective furnizate de știință și reflecția subiectivă, combinate între ele, pe parcursul călătoriei noastre, adâncesc înțelegerea minții.

Iată cum sună ipoteza la care am ajuns: experiența cunoașterii conștiinței ia naștere într-o probabilitate a energiei în planul infinit. Lucrurile de care suntem conștienți – ce? Cunoaștem (dispoziția și intenția, gândirea și gândul, simțirea și sentimentul, rememorarea și amintirea) – apar pe măsură ce energia se îndreaptă de la posibilitate spre probabilitate ajungând la realitate, într-un flux al momentelor succesive de ”acum”. Putem să cunoaștem aceste desfășurări, dacă lăsăm conducta experienței să le aducă în flux spre conștientizare, iar după aceea, putem chiar să le modelăm în timp ce le interpretăm semnificația, construim narațiuni și demarăm diverse acțiuni. Dar aceste fluxuri pot avea loc și fără conștientizare, deoarece fluxul non-conștiinței de energie ia naștere și se disipează foarte ușor în sursa cunoașterii, care este planul posibilității.

Conștientizarea deschisă, prezența conștientă, starea de prezență receptivă, ne oferă posibilitatea de a îmbărțișa realitatea lui ”acum”, acceptând că tot ceea ce există este clipa de acum. Pornind de la această stare, pot fi modificate intenționat tiparele automate, dacă am ajuns să fim blocați în haos și rigiditate. Acest lucru sugerează importanța  conștiinței în viețile noastre: conștiința e factorul catalizator pentru alegere și schimbare. Mai mult decât a trăi experiența subiectivă cu deschidere, a fi conștienți în mod receptiv înseamnă să alegem o cale diferită. Într-o asemenea stare de prezență a minții, ajungem la revelații surprinzătoare și căpătăm o perspectivă inedită asupra adevăratei naturi a minții și a realității.

Prezența planului ne îndreaptă spre starea de sănătate, eliberându-ne potențialul înăscut de a ne cultiva integrarea. Prezența este portalul prin care integrarea emerge.

Șa precum timpul poate fi o construcție a minții, tot astfel poate fi și sentimentul nostru de identitate complet distinctă. Pentru a veni în ajutorul unui tată copleșit de durerea teribilă pricinuită de pierderea copilului său, iată care au fost cuvintele lui Einstein (1972):

Ființa umană este parte a unui întreg, numit de noi ”Univers”, o parte limitată în timp și spațiu. Omul se experimentează pe sine, gândurile și sentimntele sale, ca fiind ceva separat de rest – un fel de halucinație optică a conștiinței sale. Această halucinație este un soi de temniță pentru noi, fiindcă ne restricționează la dorințele noastre personale și la afecțiune față de câteva persoane care ne sunt cele mai apropiate. Sarcina noastră trebuie să fie aceea de a ne elibera singuri din această închisoare, lărgind cercul compasiunii noastre pentru a îmbrățișa toate creaturile vii și întreaga natură, în toată frumusețea ei. Nimeni nu e capabil să îndeplinească acest deziderat în totalitate, dar strădania de a obține o asemnea reușită este, prin ea însăși,o parte a eliberării și un fundament pentur consolidarea protecției lăuntrice.

Oamenii își împărtășesc bucuria, entuziasmul, venerația. Suntem recunoscători împreună. Iubirea, ca sursă a rezonanței pozitive, e ceva minunat și care ne conectează.

Studiile efectuate pentru a analiza emoțiilor pozitive, au arătat că venerația ne deschide mințile și împinge în plan secund propriul interes personal, aducând în față interesul colectiv. Asemenea studii originale au avut subiecți indivizi cărora li s-a pus în fața ochilor o imagine ce inspira venerație (de exemplu, un magnific pâlc de copaci, prin contrast cu impozantă clădire din apropiere ce surprinde inclusiv imaginea unui trecător căruia îi scapă vederea copacilor, fiind captivat de telefonul mobil). Când s-au uitat la acei capoci, subiecții au fost mai înclinați să sară în ajutorul unei persoane aflate în nevoie. În general, când oamenii simt venerație, ei spun că experiența le-a schimbat modul de percepție a lumii. Există și o venerați generată social de interacțiunile cu ceilalți – și care ne poate da acces la planul posibilității.

Dar ce altceva mai  poate fi considerat ca fiind iubire? Când ne conectăm prin compasiune cu cei mai apropiați prieteni ai noștri, cu pacienți sau clienții, cu copiii noștri sau chiar cu un străin, putem simți iubirea. Când cineva care suferă primește mesajul nostru că ne pasă și suntem îngrijorați, când ajungem la sufletul acelei persoane prin înțelegerea suferinței sale și generăm intenția de a acționa pentru a veni în ajutorul său (când suntem motivați de compasiune) noi generăm, de asemenea, o creștere a integrării.

Chiar dacă o persoană care suferă se află într-o stare de integrare diminuată (conform definițiilor noastre despre sănătatea mentală și non-sănătatea mentală), când ne conectăm cu acea persoană, starea de izolată de integrare scăzută și starea de a fi singur se transformă într-o stare trăită împreună cu altcineva. Prin alăturare a doi indivizi diferiți, chiar dacă unul suferă, efectul general este de creștere în starea de integrare a ambelor persoane. Demersul plin de compasiune determină două ființe distincte să se conecteze, alcătuind împreună un întreg mai mare. Acesta este modul în care integrarea formează un întreg mai semnificativ decât suma părților sale.

Dar ce putem spune despre bunătate? Să fii bun înseamnă să ai o anumită stare de spirit, prin care admiți că fiecare dintre noi are mai multe straturi de viață mentală. E posibil să avem numeroase fațete ale ”sinelui”, multiple ”stări de sine”, care sunt în realitate file dintr-o vastă colecție de stări interioare. Integrarea înseamnă perspectivă binevoitoare, capabilă să le înglobeze pe toate, acceptând spectrul complet de emoții și nevoi, amintiri și strategii de a trăi în lume. A fi conștient de nevoile neîmplinite și de rănile nevindecate te face receptiv și vulnerabil.

Exact din aceste vulnerabilități apare strea de bunătate – ca un mod receptiv de a fi vizavi de realitatea interioară, ca un factor care ne modelează comunicarea verbală și nonverbală și ne determină să înfăptuim acte de bunătate, aleatorii sau planificate. Bunătatea e o stare de spirit pe care o putem cultiva, pentru a aduce iubire în viețile noastre.

Una din cele mai grave consecințe provocate de conceptul mincinos de ”sine separat” este aceea că, dacă noi vom crede asta, atunci vom resimți profund, lăuntric și non-conștient un sentiment de deconectare, izolare și deznădejde. Tehnologia digitală, modernă pare doar să întărească existența unui sine separat. O altă consecință care vine cu iluzia separării de ceilalți este că ajungem să tratăm planeta ca pe un coș de gunoi. În loc să manifestăm iubire față de natură, noi tratăm Pământul ca pe un tomberon.

Cânt ne deschidem mințile prin prezență conștientă, simțim natura profund interconectată a vieților noastre. Simțim Pământul ca fiind parte din noi - un corp mental extins, care este (într-o măsură la fel de mare) o parte componentă din cine suntem noi, așa cum sunt corpurile fizice în care trăim.

Ceea ce rezultă din acceptarea sinelui privit ca ”mine”, cât și ca ”noi” dezvăluie un adevăr simplu: bunătatea și compasiunea îndreptate spre sinele din propriul organism și spre sinele peste tot răspândit în viețile noastre interconenctate reprezintă, împreună, calea naturală de integrare. Înseamnă să prețuim diferențele (dintre noi) și să stimulăm conexiunile (între noi). Venerația și gratitudinea ne inspiră la o asemenea dedicare față de binele mai vast, al tuturor, încât suntem pătrunși de bunătate și compasiune. Contemplarea înseamnă să aduci sacrul în existența ta. A avea un profund respect, a onora caracterul neprețuit al vieții, a ne îmbrățișa unul pe celălalt cu iubire și grijă protectoare, acestea sunt  - toate – căile sacre pe care înaintează o minte integratoare.

Simțiți adânc în ființa voastră, în axul minții voastre, în prezența din planul posibilității, chiar aici, acum, un sentiment de putere și claritate, un adevăr simplu desprins în urma acestei exploarări: integrarea e vizibilă în bunătate și compasiune. Dacă acceptăm că prezența conștientă e portalul spre integrare, atunci conchidem că bunătatea este, pentru minte, ceva la fel de natural ca respirația pentru organism.

Nectarie din Eghina

Născut în Tracia, la 44 mile de Constantinopol, în ultimele zile ale Imperiului Otoman, Anastasios s-a născut în orașul de coastă Silivria. La 1 otombrie 1846, era al cincilea copil din cei șase copii născuți de Demos și Vasiliki Kephalas. S-au străduit să supraviețuiască, erau creștini sub stăpânire musulmană, într-un moment în care Grecia continentală câștigase deja independența, făcându-i pe turci mai bănuitori despre greci. Ei aveau puțin, dar întodeauna asigurau educarea spirituală a copiilor lor, mai ales a ultimului lor fiu care a arătata o înclinație spre viața spirituală. Bunica lui îl așeza deseori în poală în timp ce-i citea din Psaltire. De fiecare dată, Anastasios repeta versetul din Psalmul 50: ”Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale și cei necredincioși la tine se vor întoarce.” Pentru ca chiar și la o vârstă fragedă, el știa că vrea să împărtășească cuvântul lui Dumnezeu. Dar Silivria i-a oferit doar o educație timpurie, și astfel, la vârsta de 14 ani, Anastasios a decis să se mute la Constantinopol pentru continuarea studiilor. Dar nu departe de casă, în timp ce Anastasios mergea pe promenadă spre debarcader, și-a dat seama că nu va avea taxa necesară. Când căpitanul a văzut că nu poate plăti, i-a zis: ”Încărcăturile gratuite nu sunt binevenite aici.” Anastasios întristat de aceasta, privea de pe debarcader cum echipajul se chinuia să pornească motoarele. Ele au izbucnit, nava s-a oprit, în timp ce căpitanul frenetic dădea ordine, până când l-a văzut pe băiatul abătut și a decis să-l lase la bord – în caz de. Odată ce Anastasios a urcat la bord, motoarele au pornit brusc și nava a plecat pe mare. Acesta este momentul pe care Anastasios și-l amintea întodeauna ca un exemplu practic al milei și harului lui Dumnezeu.

În Constantinopol viața a devenit mai dificilă. Anastasios a decis să lucreze multe ore pentru un comerciant dificil de tutun. El a suportat maltratarea cu smerenie, consolat fiind în orele sale libere prin studierea Părinților Bisericii și filozofilor greci antici. A păstrat un jurnal cu citatele sale preferate și, ca exemplu al dorinței sale de a preda, el a început de asemnea să scrie pe hârtia de ambalat tutun pentru avantajul spiritual al clienților. Ani mai târziu, aceste cuvinte au devenit baza scrierii în două volume, Bogăția zicaleleor sacre și filzofice, destul de populară în Grecia. Dar pentru Anastasios, ele erau o frântură profundă de înțelepciune pe care el se va baza continuu. Anastasios a lucrat ulterior ca profesor la Școala Sfântului Mormânt din Phanar, în timp ce fecventa și cursurile de învățământ superior. Dar, pe măsură ce citea viețile sfinților, în special asceții, dragostea sa pentru Hristos a crescut, și după ce a urmat voia lui Dumnezeu, el a plecat în Insula Chios, în 1866.

În vizita la Insula Chios, cineva pote observa mai întâi parfumul, o melodie aproape divină, cauzată de parfumul orhideelor, crinilor și a plantelor citrice amestecate cu cimbru, oregano și măslini. Cel mai sesizabil este arborele mastic, un copac care atunci când îi tăiați coaja, dă o rășină cu proprietăți curative, o rășină cunoscută sub numele de lacrimile lui Chios. Crescut doar aici și o mică întindere din Asia Mică, are un gust amar la început, dar imediat oferă răcorire. Mai departe, dincolo de percepția simțului, vine un alt parfum, o aromă de sfințenie provenită din numeroase capele și biserici, de la mănăstiri, și mai ales din viața multor sfinți și martiri din Chios, care au cultivat spiritual acest pământ și de la care Anastasios va beneficia când ajunge pe insulă pentru a preda școala primară. Cu doar 40 de ani mai devreme turcii au masacrat zeci de mii de greci pe Insula Chios pentru că au refuzat să se convertească la islam. Aceasta a fost prima moștenire pe care Anastasios a găsit-o la sosirea sa.

A existat, de asemnea, o altă moștenire sacră dezvăluită lui Anastasios printre anii în care a predat la școală în Chios. Căci el a vizitat deseori Mănăstirea Sfinților Părinți, stabilită de duhovnicul său, înțeleptul Pahomie, moștenitor al învățăturilor preoților din Kollyvades. Cu toate că mai multe generații au fost îndepărtate, preoții din Kollyvades – care includeau sfinți ca Macarie din Corint, Atanasie din Paros și Nicodim Aghiroritul – au stat în Chios și au inspirat o renaștere spirituală în Grecia într-un moment în care mulți erau tentați să se convertească la islam din cauza taxei copleșitoare și a vieții ca cetățeni de clasa a doua.

O altă provocare serioasă a venit din occident, inclusiv umanismul, legiferarea și raționalismul Iluminismului. Preoții din Kollyvades au răspuns educând credincioșii prin accentuarea închinării liturgice adecvată, integrarea corectă în viața ascetică și sacră și o întoarcere la rădăcinile apostolice și patristice. Ei au vrut să treacă dincolo de moralitate și ritual, dincolo de exteriorul și intelectualitatea lipsite de har și întoarcerea la Hristos care începe cu botezul și pocăința și duce la comuniunea cu Dumnezeu și la transformarea persoanei umane. Într-un astfel de mediu Anastasios a găsit hrană pentru mintea și inima sa, lucru care a devenit evident în scrierea sa.

În 1873, a intrat în mănăstire ca novice și, trei ani mai târziu, pe 7 noiembrie la Nea Moni, a fost tuns călugăr și i s-a dat numele de Lazaros Silitul. Anastasios a fost hirotonit diacon următorul an pe 15 ianuarie, ziua botezului său, și i s-a dat numele de Nectarie. Nectarie s-a cufundat în rugăciune și închinare și a fost ascultător față de duhovnicul său despre cum să răstignească patimile, să dobândească virtuțile și să obțină puritatea inimii și a liniștii. Despre Rugăciunea lui Iisus, înțeleptul Pahomie îi spunea: ”Spune întodeauna Rugăciunea lui Iisus, dar spune-o cu smerenie, ca în urechea lui Iisus.” Despre smerenie, ”Trăiește în simplitate. Îndură inslută, nu riposta dacă ești jignit.” Și în ceea ce privește ascultarea, ”Amintiți-vă să spuneți întodeauna, ”Nu voia mea, ci voia Domnului.”

Un an mai târziu, mitropolitul Grigorie din Chios i-a permis lui Nectarie să-și termine liceul la Atena, cu sprijinul patronului Ioan Choremis din Chios. De asemnea, patronul său l-a prezentat Patriarhului Sophronios din Alexandria, care a devenit atât de impresionat de Nectarie, încât l-a încurajat să-și continuie studiile teologice la Atena și l-a invitat în Alexandria după absolvire.

Nectarie a câștigat o bursă la Academia Teologică din Atena, unde a devenit cunoscut pentru caracterul său moral și mintea ascuțită. La 25 octombrie 1885, Nectarie a absolvit și acum, începând o nouă călătorie, s-a îndreptat spre Alexandria pentru a sluji în patriarhie.

Alexandria, cândva un oraș al prosperității și învățării, gazda pentru Marea Bibiliotecă, prima Școală catehetică creștină și a multor filozofi, oameni de știință și teologi cunoscuți, era acum în declin. Prestigiul său a scăzut după cuceriri succesive de către persani și arabi musulmani.

 Nectarie a sosit în perioada timpurie aflată sub protecția britanică, când britanicii controlau Egiptul, deși a rămas teritoriu otoman. Comunitatea greacă din Egipt, liberă acum să prospere, a început să construiască școli, spitale și biserici. Clericii erau foarte solicitați și în acest scop, Patriarhul Sophronios l-a herotonit pe Nectarie preot pe 23 martie 1886. Mai târziu, în acel an, Părintele Nectarie a primit titlul de arhimandrit și rolurile de duhovnic principal, superior al Bisericii Sf. Nicolae din Cairo și Gardian patriarhal. O astfel de ascensiune rapidă i-ar fi ispitit pe mulți să se bucure de propria lor glorie și, cu siguranță, când apare oportunitatea, ambiția este imediat următoarea. Dar Nectarie a rămas umil, chiar postind o săptămână pentru a alunga slava deșartă și s-a concentrat în schimb pe slujire și dragoste de sacrificiu. El își dăruia atât de des propriul salariu, încât oamenii au fost auziți spunând: ”Părintele Nectarie și banii sunt două lucruri separate.” Prin toate acestea el a îndreptat ochii turmei sale spre Dumnezeu și l-au iubit foarte mult pentru aceasta.

Din Alexandria, Patriarhul Sophronios a urmărit cu tot mai mult interes și l-a răsplătit pe Nectarie pentru muncile sale pe 15 ianuarie 1889, hirotonindu-l mitropolit de Pentapole. Timp de 4 ani, Nectarie a muncit cu sârguință în Egipt și mulți l-au văzut ca o stea în devenire. Dar aceleași virtuți care au provocat admirația unora, au stârnit invidie și resentimente în alții. Mai mulți episcopi și duhovnici apropiați l-au calomniat pe Nectarie prin acuzații de nespunere, conduită imorală și ambiția pentru a ajunge la tron. Nectarie, după cum s-a dovedit mai târziu, a fost nevinovat. Și totuși, patriarhul a fost deschis la sugestii.

Curând după aceea, Nectarie a primit de la Patriarhul Sophronios, care îl închidea în camera lui fără explicații. Acest lucru l-a șocat pe Nectarie, deoarece nu era conștient de calomnie. El a cerut să vorbească cu patriarhul, dar a fost refuzat. Așadar, nedorind să răsplătească răul pentru rău, Nectarie a făcut ceea ce era bine, în ciuda nevinovăției sale. Căci știa că orice încercare de a-și salva numele, nu ar face decât să afecteze biserica și biroul episcopului în ochii credincioșilor. În schimb, s-a rugat lui Hristos și Maicii Domnului, și-a găsit consolare pentru neliniștea și suferința sa, și a rămas tăcut.

Două luni mai târziu, pe 11 iulie 1890, Nectarie a primit o scrisoare prin care șederea sa în Egipt s-a declarat nefolositoare. În ciuda rușinii și umilinței pe care Nectarie le-a îndurat, el l-a iertat pe patriarh și a repetat cuvintele: ”Facă-se voia Ta, Domne, facă-se voia Ta.” Deși, chiar dacă a fost dat deoparte, el a crezut că toate se află în mâinile lui Dumnezeu și a voii lui de neîncercat ”Vă vor urî pentru numele Meu, dar cei care îndură până la sfârșit vor fi salvați.” (Evanghelia lui Marcu) aceste cuvinte a lui Hristos i-au oferit consolare lui Nectarie, dar cu atât mai greu este atunci când cei care jignesc, persecută și fac acuzații false împotriva ta sunt din biserică.

S-a întors la Atena și nu a fost mai bine, trăind în sărăcie și foame ca un episcop de 44 de ani fără tron. El s-a gândit să se facă pustnic pe muntele Athos. Cu toate acestea, mai mulți prieteni i-au recomandat să rămână în Grecia și să ajute la renașterea spirituală a țării pentru că pe măsură ce era liberă de otomani, a rămas multă sărăcie culturală și spirituală și biserica a suferit sub influența crescândă a ideilor seculare. Nectarie le-a urmat sfatul și a căutat o poziție în biserica Greciei. În cele din urmă, după câteva luni de indiferență birocratică, a fost numit ca itinerant predicator în provincia Evia. Dar acuzația falsă l-a urmărit pe Nectarie în Egipt. În acea duminică, în fața unei mici mulțimi, în timp ce el vorbea despre dorința noastră comună pentru eternitate, oamenii l-au batjocorit și l-au numit fățarnic și fariseu. Nectarie a rămas tăcut. Săptămâna viitoare, după ce  a ținut o predică despre răbdare și iertare, oamenii au râs din nou și l-au poreclit. Potrivit preotului și diconului acelei parohii, totul a pornit de la oficialii din Atena, cărora Nectarie le-a răspuns: ”Binecuvântează-i, Doamne.” Fără să-i cunoască, în același timp, mai mulți greci importanți au vizitat Atena și au mărturisit nevinovăția sa. Când vestea a ajuns la locuitorii din Evia, ei erau înspăimântați de smerenia lui. În acea duminică, într-o biserică aglomerată, Nectarie a început să predice: ”Oricine va fi mare printre voi, lăsați-l să vă slujească. Oricine va fi șef printre voi, să fie el cel care vă slujește. Numai nebunii care nu au primit iluminarea spirituală, nu văd, nu înțeleg și nu se tem de Domnul, de măreția Lui. Căci oriunde își întorc ochii prezența lui Dumnezeu poate fi văzută și simțită.” După predica sa, oamenii contrariați s-au veselit. Încurajat de acest lucru, Episcopul Nectarie a predicat în școli, biserici, chiar și la deschiderea unei săli de sport.

În 1892, Nectarie a devenit candidat pentru poziția de arhiepiscop de Halkis. Dar un arhimandrit care dorea aceeași poziție, l-a acuzat pe Nectarie că și-a lepădat tronul în Egipt. Nectarie, lovit de acuzația falsă, a rămas din nou tăcut. Imediat după, a fost selectată o altă persoană.

Pe măsură ce Nectarie devenea cunoscut, apăreau noi posibilități. În martie 1894, a acceptat poziția de Decan al ”Rezarios Ecclesiastical Seminar” din Atena unde, timp de 14 ani, a influențat direct formarea unor clerici ai Greciei și a liderilor educaționali. Nectarie a găsit seminarul în dezordine. Corupția a afectat atât biserica, cât și statul, și un vânt secular s-a strecurat din Vest. Triumful științei și primatul rațiunii și al materiei, au creat o atmosferă focusată mai mult pe om decât pe Dumnezeu. Chiar și la școală, consiliul de administrație și elevii l-au văzut pe Nectarios un călugăr demodat, un călugăr înapoiat, nepotrivit pentru o generație iluminată. Dar curând, sfântul său exemplu le-a schimbat părerea. Un elev l-a descris ca fiind frumos sufletește, spunând: ”Îl vezi trăind în această lume și totuși îl simți ca fiind un om ce nu e din această lume. Fără exagerare, el se roagă zi și noapte. Este îngăduitor, iubește pe toți și dezarmează cu privirea lui inocentă. El se alătura unor oameni diverși, pe care îi calmează și îi îndreptă către Mântuitorul Întrupat cu bunătate și blândețe fără precedent. El este un om, dar trăiește ca un înger.”

Nectarie a predicat și în capela școlii, predicile sale devenind atât de populare încât trebuia eliberate bilete pentru a intra în capelă. Cu toate aceste, imediat după, el putea fi găsit curățind capela sau lucrând în grădină.

Într-o zi, mai mulți studenți care se pregăteau pentru preoție, s-au certat și s-au luptat cu pumnii. Băieții au fost aduși în fața lui Nectarios pentru a fi pedepsiți pentru încălcarea modului de purtare în școală. Fiecare băiat și-a spus partea sa de poveste, învinuindu-l pe celălalt pentru minciună sau aducerea de insulte, până când în cele din urmă, Nectarie le-a vorbit: ”Băieți, toate acește lucruri voi le-ați făcut. Nu-mi dați altă variantă decât să mă autopedepsesc.” ”Tu, decanule?” au întrebat ei. ”Da” a spus Nectarie. ”Mă voi pedepsi printr-o grevă a foamei.” El a instruit bucătarul să nu-i pregătească mâncare pentru trei zile, pentru ca el, în schimb să postească și să se roage pentru asta. ”Mă întristați cu adevărat copiii mei. Pentru că voi sunteți preoții de mâine. Acum vă rog duceți-vă și vă iertați reciproc. Altfel va trebui să mă pedepsesc pe mine pentru mai mult timp. Dumnezeu să vă ierte și să vă trimită harul lui care să vă călăuzească.” Băieții, rămași fără cuvinte, s-au iertat reciproc și s-au întors în camera lor în lacrimi, inima lor înmuiată prin primirea acestei lecții despre cum să fii păstor a lui Hristos. Ani mai târziu, după absolvire, ei toți au devenit preoți buni. Dintre studenții săi, unul a devenit Patriarhul din Copt, nouă au fost aleși mitropoliți, mulți au devenit preoți și profesori de teologie și filozofie.

În 1898, Nectarie a călătorit spre Muntele Athos și nu a făcut cunoscut faptul că este episcop. Dar într-o zi, în timp ce un călugăr l-a îndrumat prin Karoulia, în deșertul anthonit, ei au întâlnit un călugăr clarvăzător. ”Frate cum poți să mergi în fața Mitropolitului de Pentapole?” a spus pustnicul. ”Binecuvântat să fie numele Domnului”, a spus Nectarie. ”Vă rog să nu mai spuneți nimic despre smeritul slujitor al Domnului. Vă rog să acceptați salutul meu.”

Pustnicul s-a aplecat înaintea lui. Apoi s-a ridicat și s-a îmbrățișat din inimă. ”Ieri, demonii s-au înfuriat” a spus pustnicul. ”Erau transformați într-un roi de țânțari mari și m-au atacat cu răutate. <<Să se ridice vrăjmașii și să se împrăștie vrăjmașii Săi.>>, au dispărut.” ”De ce s-au mâniat?, a întrebat Nectarie. ”Pentru că astăzi aș avea șansă să-l întâlnesc pe cei mai mari persecutori ai lor. Știu că tânjește după singurătate, dar slujește oamenilor din iubirea profundă pentru ei și pentru Hristos. Oricum singurătatea va veni la tine.”

Câteva luni mai târziu, Patriarhul Sophronios al Alexandriei a decedat și comunitatea din Egipt l-a invitata pe Nectarie să își depună canditatura. S-a întors, dar a găsit imediat câțiva Patriarhi încă împotriva lui. Deci, el a favorizat un alt candidat și a plecat ca un făcător de pace. Dar la vârsta de 62 de ani, episcopul Nectarie era deja epuizat mental și fizic și tânjea pentru o cale mai contemplativă de viață. Apoi, într-o zi, o fată oarbă pe nume Hrysanthe l-a întâlnit pe Nectarie și a fost mișcată de sfințenia lui. Ea și mai multe dintre prietenele ei și-au exprimat dorința de a deveni monahi și l-au întrebat dacă vrea să fie tatăl lor spiritual. Ele i-au spus lui Nectarie despre o mănăstire abandonată pe insula Eghina și astfel a decis să o viziteze.

Eghina, o insulă de pescari și fermieri. La sfârșitul sec al XIX-lea, un medic local a introdus cultivarea fisticului dulce. Arborele aromatic a înflorit în solul unic și a devenit cea mai mare recoltă a insulei. Curând după aceea, Nectarie a sosit și a vizitat mănăstirea abandonată din inima Eghinei. La fel ca medicul, Nectarie a găsit condiții favorabile pentru ceea ce el spera  să cultive: rugăciunea pentru mănăstire, oferită gratuit de primarul din Eghina, care a venit cu două condiții esențiale: singurătate și tăcere.

Astfel, în 1904, în timp ce Regele protestant din Grecia a căutat să închidă mănăstirile, Nectarie făcea planuri de construire a mănăstirii Sfânta Treime. Impactul asupra insulei a fost imediat, pentru că odată cu prima sa vizită, el a fost prezentat unui tânăr, Spiros, care avea convulsii și era capabil să prezică evenimente. Chiar înainte de sosirea Sf. Nectarie, Spiros a făcut acest lucru cunoscut tuturor: ”Vine Episcopul. Veniți să-l salutați. Este sfântul, sfântul care va salva insula.” Preotul desemnat să-l întâmpine pe Sf. Nectarie l-a adus pe băiat la el. „Luminăția ta, tocmai s-a întâmplat ceva care ne-a uimit. Băiatul acesta, de multe ori cade, își închide ochii și vorbește despre lucruri uimitoare. Chiar înainte de vizita ta, el a spus că tu vii să salvezi locul.” Nectarie s-a uitat la băiat, apoi și-a pus mâina pe capul său și și-a ridicat toiagul în rugăciune cu cealaltă mână. ”Duh rău, îți poruncesc în numele lui Iisus Hristos ieși din acest băiat.” Imediat băiatul părea să fie conștient de sine. Și toată lumea s-a minunat. Din acea zi înainte, Spiros nu a mai suferit de astfel de convulsii și a încetat să facă predicții ale evenimentelor.

La a doua sa vizită, Nectarie a auzit că insula a suferit de o secetă. Deci, s-a rugat pentru ploaie împreună cu oamenii în timpul liturghiei de duminică. Curând a plouat constant zile întregi. Patru ani mai târziu, Nectarie s-a mutat la mănăstire permanent pentru o viață austeră. Chiar și la vârsta sa, el făcea treburi obositoare pentru asceza sa personală și ca exemplu pentru călugărițele sale. A plantat și el copaci la mănăstire și au donat peste 7 000 de copaci și duzi. Uneori, nefiind recunoscut pentru că purta o pălărie de paie și un halat negru simplu. Dar ocupația sa principală a devenit rugăciunea inimii. Deseori în conversații, oamenii l-au observat absorbit de rugăciunea tăcută. Deși ascunși, unii au observat că el avea darul de a prevedea și clarviziunea. Odată, când o călugăriță a deschis ușa camerei sale, îl văzu rugându-se în extaz, cu mâinile urcate spre cer și o flacără care-l înconjura.

Oamenii erau tot mai schimbați sau mișcați spiritual când îl întâlneau pe Nectarie. Într-o zi, o călugăriță care suferise paralizie la față, l-a văzut pe Nectarie învăluit în lumină când ea s-a apropiat pentru comuniune. După ce s-a împărtășit, Sf. Nectarie a atins-o ușor pe spatele capului și ea a fost imediat vindecată.

Într-o zi, un teolog aflat în vizită l-a întrebat pe Nectarie de ce trăia și scria în asemenea întuneric, pe când el ar putea fi gloria bisericii. ”Nu scriu pentru succes, copilul meu, ci din obligație religioasă. Nu sunt interesat de părerea acestei lumi. Sunt preocupat în primul rând de ceea ce voiește Dumnezeu și cum îmi mișcă conștiința.”

Sf. Nectarie a continuat să scrie în timp ce se afla pe Eghina, mai ales poezie. Într-o noapte a văzut-o pe Maica Domnului în care ea i-a dat imnul ”O, Fecioară pură”. Acest imn, pus pe muzică în anii 1990 de către un călugăr anthonit și tradus în mai multe limbi, este cunoscut în întreaga lume.

Cel rău, nedorind să vadă prosperitatea atât de avansată, a continuat să instige pe alții împotriva lui Nectarie. Într-o zi o femeie l-a acuzat pe Sf. Nectarie că a spurcat-o pe fiica ei Maria, care dorea să devină călugăriță. După cum a dezvăluit adevărul mai târziu, tânăra fată a vrut să scape de mama ei abuzivă și a găsit refugiu în mănăstire. Dar Mitropolitul Meletios din Atena, a crezut calomnia și l-a vizitat pe ”bolnavul” Nectarie ca să-l disciplineze. ”Nu este misiunea ta să te amesteci cu femei și călugărițe. Ai adus rușine titlului de episcop.” Meletios la abuzat verbal timp de o oră. Dar Sf. Nectarie s-a rugat în tăcere și spunea ocazional: ”Binecuvântat să vă fie duhul, sfinte episcop.” Câteva zile mai târziu procurorul local l-a vizitat împreună cu doi polițiști. ”Pe cine căutați?”, a întrebat Sf. Nectarie. ”Pe tine te căutăm călugăre. Nu-ți e rușine să ai așa harem, viață dezgustătoare și de joasă speță.” Și din nou Sf. Nectarie a rămas tăcut și s-a  rugat. Dar când au luat-o pe Maria pentru investigare medicală, au descoperit că era încă fecioară. Au descoperit, de asemnea, prin interviuri și printr-o anchetă  că, călugărițele erau adevărați asceți și că toate acuzațiile au fost minciuni. Sfântul a fost dezvinovățit încă o dată.

În ultimii săi ani, Sf. Nerctarie a suferit o durere chinuitoare din cauza prostatei cronice. El a în durat fără să se plângă și a rămas recunoscător până când Domnul l-a chemat acasă din spitalul din Atena pe 8 noiembrie 1920. După, trupul său sfânt s-a întors la Eghina și a fost îngropat. După 10 ani, măicuțele i-au deschis mormâtul pentru a-i muta moaștele, dar i-au găsit corpul neschimbat, răspândind un parfum inefabil. Chiar și florile din sicriu au rămas proaspete. Această încercare de a i se dezgropa moaștele s-a repetat de trei ori în peste 50 de ani, cu același rezultat. Minuni au început să aibă loc la mormântul său, iar măicuțele știau că a lor tată spiritual era înfățișat ca un sfânt al lui Dumnezeu.

A trebuit să treacă 40 de ani de la adormirea sa, ca Nectarie să fie declarat oficial sfânt în 1960 și este comemorat în fiecare an pe 9 noiembrie. De atunci, sfintele sale moaște răspândite în jurul lumii și nenumărate minuni au loc, inclusiv vindecarea celor care suferă de cancer împreună cu multe alte boli și nenorociri.

În cele din urmă, pe 15 ianuarie 1998, a fost declarată restabilirea sa la ordinea canonică ca Mitropolit de Pentapole prin patriarhul Petros VII al Alexandriei. În declarația sa, Patriarhul a cerut iertare de la sfânt ”pentru persecuție și mânie nedreaptă îndreptată împotriva sa prin influența răutăcioasă a celui rău.”

Fie ca și noi să ne concentrăm viața pe Hristos ca și Sf. Nectarie și să căutăm transformarea inimii și a minții, a corpului și a sufletului, pentru ca și noi să putem fi conduși de harul și iubirea lui Dumnezeu spre comuniunea deplină cu El prin smerenie și îndurare.