Curând

 

Plecăm, închidem uși în urma noastră, ieșim din viețile unor oameni care nu bănuiam că ne vor deveni dragi. Au intrat în ființa noastră și nu am perceput cum ne-au modelat și am devenit încet-încet așa cum au vrut ei să fim. Ne e frică să greșim și tocmai această frică ne face să greșim și mai tare. Avem doruri pe care vrem să strigăm din tot pieptul, de aia alegem să le ascundem sub un munte de tăcere. Zâmbim în fața lumii – nedisimulat, dar plângem la fel de sincer în singurătate, pentru că sunt tristeți pe care nu poți să le împarți, nu trebuie, nu le vor înțelege. Ne ținem tari, primim lovituri – puternice, ne stăpânim – cu dârzenie. Găsim în noi uneori puteri nebănuite. Știm că întodeauna va apărea o mână salvatoare de acolo de unde ne așteptăm cel mai puțin, și în momentul în care suntem gata să renunțăm. Puternici! Dar cu ce preț?!

Mergem mai departe, știm unde vrem să ajungem, dar viața ne schimbă direcția. Prezentul e altul, dar trecutul încă ne mai bântuie, ne trezim când cădem în bot. Sentimentul e greu de numit. Purtăm trupul pe niște drumuri care ni se par străine, dar inima a rămas acolo unde sperăm să revenim curând. Oare cât durează acest curând? Acum e doar un cuvânt consolant.

Ne e frică să recunoaștem niște adevăruri față de noi înșine, de aia ne cufundăm într-un miraj reconfortant. Dar vine un moment când adevărul ne izbește cu toată forța. Înțelegem ceva esențial, înțelegem că am rătăcit. Ce bine ar fi să nu fie iremediabil de târziu.

Știm că totul are o răsplată, se va ivi și bucuria la orizont, doar să avem răbdare. Am pierdut ceva. E alegerea noastră să regretăm sau să ne bucurăm că a fost. Ne vom plia imperceptibil la alte locuri, la alți oameni. Acasă e acolo unde suntem. Acasă e atunci când suntem bine cu noi înșine. O să simțim curând.

Am învățat să nu așteptăm nimic de la viață, de la oameni. Nu primim nimic atunci când cerem. Ne smerim, plecăm genunchii, sângerăm și apoi primim mai mult decât putem duce. E așa, nu?

Am semănat ceva, ceea ce am semănat trebuie să putrezească sub un morman de pământ – rece, negru, înăbușitor, ca să răsară ceva –  plăpând, verde, proaspăt. Curând. 

Text publicat în revista Garbo

Specia rebelă

 

Oamenii spun adesea că istoria se repetă, dar istoria, cel mult, rimează, așa cum spunea Mark Twain. Încearcă lucruri similare în momente diferite, dar detaliile nu sunt niciodată aceleași. Totul evoluează. Suntem ființe sociabile. Lucrăm fără întrerupere pentru a-i surprinde pe ceilalți. Oamenii caută să-i uimească pe ceilalți, să le trezească admirația, surpriza, uimirea. Așa creăm legături unii cu alții, și asta e ceea ce căutăm unii la alții.

De obicei ne imaginăm că invenția apare dintr-o străfulgerare, într-un moment Evrika ce-l conduce pe inventator la o revelație uimitoare. În realitate, salturile mari în tehnologie au rareori un punct precis de origine. La început forțele care precedă invenția de-abia încep să se alinieze, adesea imperceptibil, așa cum converge un grup de oameni sau de idei, până când, în decurs de luni sau ani (sau decenii), câștigă în limpezime sau elan, precum și ajutor din partea altor idei și altor actori.

Creativitatea nu răsare din neant. Învățăm din experiența noastră și din materia primă din jurul nostru pentru a remodela lumea.

În 1907, într-un mic atelier din Paris, un tânăr pictor pe nume Pablo Picasso își aranjează șevaletul. Are de gând să lucreze la un proiect provocator: portretul prostituatelor dintr-un bordel. Picasso începe să schițeze cu cărbunele capete, corpuri, fructe. Încearcă diferite ipostaze și aranjamente, eliminându-le pe cele mai multe. După sute de schițe își așterne lucrarea pe pânză. La un moment dat își invită prietenii să vadă ce a pictat până atunci; reacția lor îl dezamăgește atât de mult încât pune pictura deoparte. După câteva luni se întoarce la ea, lucrând în secret.

Picasso vede portretul prostituatelor ca pe o ”exorcizare” a felului în care picta înainte: cu cât lucrează mai mult la el, cu atât se îndepărtează mai mult de lucrările  sale anterioare. Când invită din nou diverse persoane să-i vadă pictura, reacția acestora este și mai ostilă. Prietenii pictorului îl evită, temându-se că și-a pierdut mințile. Descurajat, Picasso rulează pânza și o pune în dulap.

Așteaptă nouă ani înainte de a o prezenta în public. În toiul Primului Război Mondial, pictura este în sfârșit expusă. Curatorul – îngrijorat că publicul s-ar putea simți ofensat – schimbă titlul picturii din Le Bordel d’Avignon într-unul mai benign, Les Demoiselles d’Avignon. Pictura are o receptare amestecată; un critic remarcă faptul că ”cubiștii nu așteaptă să se termine războiul pentru a reîncepe ostilitățile împotriva bunului-simț...” Istoricul de artă John Richardson scrie mai târziu că Domnișoarele a fost cea mai originală din ultimii șapte sute de ani.

Ce anume a făcut ca pictura lui Picasso să fie atât de originală? A schimbat țelul la care aspiraseră pictorii europeni de sute de ani: pretenția de a reprezenta cu adevărat viața. În mâinile lui Picasso, membrele sunt răsucite, două dintre femei au fețe ca niște măști și cele cinci figuri par să fi fost pictate în cinci stiluri diferite. Aici, oamenii nu mai arată pe de-a-ntregul a oameni. Pictura lui Picasso a demolat simultan noțiunile occidentale de frumusețe, bună-cuviință și veridicitate. Domnișoarele au ajuns să reprezinte cea mai aprigă lovitură primită vreodată de tradiția artistică.

Chiar și pentru o lucrare de asemenea originalitate se poate reconstitui o genealogie. Cu o generația înainte de Picasso, artiștii progresiști începuseră să se îndepărteze de hiperrealismul curentului francez al secolului XIX-lea. În special Paul Cezanne, care a murit cu un an înainte de a fi pictate Domnișoarele, spărsese planul vizual în forme geometrice și pete de culoare. Pictura sa Mont Sainte-Victoire seamănă cu un mozaic. Picasso spunea mai târziu că Cezanne a fost ”singurul lui maestru”.

Alte trăsături ale Domnișoarelor au fost inspirate de o pictură aflată în proprietatea unuia dintre prietenii lui Picasso: piesa de altar Viziunea apocaliptică a lui El Greco, din secolul XVII-lea.

Picture lui Picasso a inclus și alte influențe exotice. Cu câteva decenii mai devreme, Paul Gaguin încălcase convențiile, abandonându-și nevasta și copiii și plecând în Tahiti. Trăind în Edenul său privat, Gaguin a încorporat arta indigenă în picturile și sculpturile sale de lemn. Picasso a obsevat acest lucru. Richardson scria: ”Sculptura iberică a fost în mare parte descoperirea lui Picasso. Nici un alt pictor nu a revendicat-o.”

În timp ce Picasso lucra la Domișoarele, la muzeul din apropiere a avut loc o expoziție de măști africane. Fără îndoială, există  o asemănare de netăgăduit între măștile africane și una dintre trăsăturile cele mai radicale ale picturii: fețele ca niște măști a două dintre prostituatele sale.

Picasso a exploatat material brută din jur și, făcând aceasta, a fost capabil să ducă cultura din care provenea undeva unde nu ajunsese niciodată înainte. Dezvăluirea influențelor lui Picasso nu îi diminuează în niciun fel originalitatea. Toți ceilalți au avut acces la aceleași surse ca și el. Însă numai el a strâns aceste influențe la un loc pentru a crea Domișoarele.

S-ar putea  crede că mințile creative folosesc o multitudine amețitoare de metode pentru a înnoi lumea din jurul nostru. Autorii propun un cadru care să împartă peisajul operațiunilor cognitive în trei strategii de bază: deformarea, fragmentarea și mixarea. Aplicând acest software cognitiv la tot ce ne înconjoară, producem valuri de lumi noi.

Deformarea este reconstruirea unui prototip existent, care deschide un izvor de posibilități prin alterarea dimensiunii, formei materialului, vitezei, cronologiei și așa mai departe.

Fragmentarea ne permite să luăm ceva solid sau continuu și să-l dezmembrăm în piese pe care le putem manevra. Creierul împarte lumea în unități care pot fi apoi reconstituite și remodelate.

Prin facilitarea încrucișării unor linii de gândire diferite în moduri noi, mixarea este un puternic motor al inovației.

Omenirea se reînnoiește permanent prin fragmentarea a ceea ce este considerat bun: telefoanele cu disc s-au transformat în telefoane cu butoane, care s-au transformat în telefoane celulare asemănătoare unor cărămizi, apoi telefoane mobile cu clapă și apoi în telefoane inteligente.

Generarea de opțiuni reprezintă piatra de temelie a procesului creativ. Picasso a fact cincisprezece variante ale picturii lui Delacroix Femeile din Alger, douăzeci și șapte de variante ale picturii lui Manet Le Dejeuner sur l’herbe și cincizeci și opt de variante ale picturii lui Valezquez Las meninas.

Un trilion de specii diferite locuiesc pe planetă. Iar marele success al Mamei Natură se reduce la un principiu: înmulțește opțiunile. Nu se poate ști niciodată dinainte ce anume va funcționa într-un ecosistem nou (gheare? aripi? detector de căldură? platoșe osoase?), așa încât testează o imensitate de mutații ca să vadă care dintre ele corespund cerințelor. Numărul de specii care există astăzi reprezintă mai puțin de 1% din totalul celor care și-au încercat norocul. Și, după unele predicții, până la 50% dintre animalele și plantele existente astăzi vor dispărea până în anul 2100. De la pasărea Dodo la plesiosauri și mamuți, multe idei bune pur și simplu nu au răzbit.

La fel se petrec lucrurile în lumea artelor, științei, și companiilor. Cele mai multe idei nu-și vor găsi punctul de sprijin în terariul social al momentului, făcând ca diversificarea continua să fie singura strategie de succes.

Creierile ating maximum de creativitate atunci când schimbă siguranța pe surpriză și rutina pe necunoscut. Dar acele salturi mintale vin cu un cost: sunt riscante. Nu poți încerca ceva fără precedent fiind totodată sigur pe rezultate.

Rezultatul creativ implică, de obicei, multe încercări eșuate. Drept urmare, în istoria umanității ideile noi au prins rădăcini în mediile în care greșelile erau tolerate.

Să analizăm misiunea grea a lui Thomas Edison. Una dintre problemele care au zădărnicit eforturile timpurii de a inventa becul cu lumină incandescentă a fost legată de filament, care fie se ardea prea repede, fie ardea prea inegal. ”Răscolind prin magazia naturii”, a încercat diferite plante, pasta de lemn, celuloza, pasta de fluor, fibra de hârtie și celuloza sintetică. A îcercat să înmoaie filamentele în kerosen și să le carbonizeze cu hidrocarburi gazoase. În cele din urmă s-a oprit la bambusul japonez ca alegere optimă. Edison spunea mai târziu: ”Nu exagerez când spun că am construit 3.000 de teorii diferite în legătură cu iluminatul electric, fiecare dintre ele rezonabilă și, aparent, potențial adevărată. Totuși, numai în două cazuri experimentele au demonstrate adevărul teoriei mele”.

Schimbările permanente au un avantaj surprinzător: ele sparg osificarea cognitivă. Prin analogie, un consilier marital îți va spune că relațiile au de suferit dacă partenerii se obișnuiesc unul cu altul și nu-și mai acordă atenție: rutina se înrădăcinează și este mai greu să te abați de la ea. Fie că apare la locul de muncă sau acasă, schimbarea poate fi perturbatoare. Dar e greu să-ți păstrezi o gândire proaspătă fără ea.

O cultură a schimbării poate fi cultivată prin schimbarea birourilor, reconfigurarea încăperilor, modificarea regulamentelor cu privire la pauze sau inversarea echipelor. Dar nu bateți totul în cuie, pentru că modelul care funcționează astăzi s-ar putea să nu mai fie bun peste cinci ani. Scopul unei corporații creative este să scape de suprimarea prin repetiție, să înmulțească opțiunile și să renunțe la ceea ce merge bine cu mult înainte ca acel lucru să înceapă să se uzeze. Inovația este activată de spargerea rutinei.

Într-o lume în care este dificil să prevezi viitorul, multe idei se zbat să rămână la suprafață. Chiar și cele perfect funcționale pot să se demodeze rapid. Există forță în diversificare și receptivitate. Astfel, strategia companiilor creative este să multiplice ideile, să le elimine pe cele mai multe dintre ele și să nu se teamă niciodată de schimbare.

Pentru a produce o societate viguroasă de adulți creativi, este crucial să inspiri asumarea riscurilor de către elevi care să nu se teamă de răspunsurile greșite. În loc să-i punem pe copiii noștri  să-și investească tot capitalul intelectual în valorile cele mai sigure ale vieții, un portofoliu mental de succes ar trebui să conțină investiții mai speculative.

Creativitatea nu este un sport cu spectator. Expunerea și performanța sunt valoroase, dar nu este suficient să asculți Beethoven și să joci Shakespeare. Elevii trebuie să pătrundă pe terenul de joc și să facă ei înșiși deformări, fragmentări și mixări.

 Prea adesea educația se concentrează pe o privire retrospectivă asupra cunoașterii primare și rezultatelor stabilite. Ar trebui să privească și înainte, spre lumea pe care copiii noștri o vor proiecta, construi și locui. Așa cum scrie psihologul Stephen Nochmanovitch: ”Educația trebuie să folosească strânsa legătură dintre joc și exploarare; trebuie să existe libertatea de a exploara și a se exprima. Trebuie să existe o validare a spiritului explorator care, prin definiție, ne scoate din ceea ce s-a mai încercat și testat din omogenitate.”

Oamenii acționează adesea în cadrul aceleiași constrângeri a lumii închise. Avem tendința de a presupune că, indiferent de ceea ce știm, în esență aici iau sfârșit lucrurile. Viitorul este imaginat ca fiind foarte asemănător prezentului, chiar dacă limitările acestei abordări sunt evidente când aruncăm o privire spre trecut.

Terenul de mâine este pregătit de astăzi. Următoarele mari idei vor veni din deformarea, fragmentarea și mixarea a ceea ce ne înconjoară acum.

Alexis Zorbas de Nikos Kazantzakis

 

Dacă o persoană ca Alexis Zorbas nu a existat, atunci Nikos Kazantzakis a trebuit să o inventeze. Fiecare intelectual, în căutarea sensului existenței, se împinge inevitabil în jungla abstracțiilor, iar de acolo nu se poate ieși decât revărsând în sine un suflu de realitate, a cărei personificare în această carte este Zorbas. Grecul Zorbas este alter ego-ul povestitorului, plin de idei și vexații ale unui om în floarea vârstei (treizeci și cinci de ani), a cărui problemă este că nu poate ieși din lumea iluzorie.  

Pentru a începe o viață normală, eroului romanului îi lipsește determinarea. Cărțile îi împodobesc temporar viața, dar nu îi umplu golul din suflet. Literatura nu-i oferă răspunsuri la întrebările de care este copleșit. Este prea departe de viața reală, se simte ca un străin. Pentru a începe să se bucure de fiecare zi pe care o trăiește, are nevoie de energia lui Zorbas, acest suflet tânăr care este înțelept în felul lui, în ciuda faptului că nu citește cărți.

 Kazantzakis nu poate fi numit un cartof de canapea. A vizitat multe țări ale lumii și în viața reală a fost departe de imaginea personajului principal. Putem spune că într-un fel era o fuziune a unei persoane livrești și energice. Doi antipozi au reușit cumva să se înțeleagă. Zorbas l-a învățat multe pe protagonist. Cu toate acestea, este foarte greu să te schimbi.

Când eram mic, fusesem cât pe-aici să cad în fântână; când am crescut, era cât pe ce să cad în cuvântul ”veșnicie”; și în multe alte cuvinte: ”dragoste”, ”speranță”, ”patrie”, ”Dumnezeu”. În fiecare an mi se părea că mă salvam și înaintam. Nu înaintam, de fapt: schimbam doar cuvântul și asta numeam eu salvare.

În general, se simte că autorul are o relație dificilă cu femeile, textul său este plin de un vocabular perinatal și sexual, pe lângă expresia de „avort spiritual”, vorbește  în permanență despre naștere, sarcini, „pântec” și „lumbi”, iar cuvinte precum „cățea” și „curvă” se găsesc de zeci de ori în text, și nu neapărat în relație cu femeile - aceasta este „viața” și „destinul” și „pământul”. Intelectualul sublimator este incapabil să se abțină de la asocieri obsesive, așa că umple fiecare paragraf cu pofta sa latentă. Totodată, alături de el se află eternul îndrăgostit Zorbas cu conceptul său despre sexul slab, și anume: nu poți jigni o femeie cu un refuz, chiar dacă este bătrână și urâtă.

Africa adoră șarpele, fiindcă atinge țărâna cu tot trupul și astfel află toate tainele pământului. Le află pipăind cu burta, cu coada, cu părțile cele mai sensibile, cu capul. Atinge, se amestecă, devine una cu maica tuturor, pământul. La fel era și Zorbas. Noi, intelectualii, suntem păsări zăltate ale văzduhului.

Zorbas este viața însăși în aspectul ei masculin și activ. Este și naiv și sofisticat, nu face distincție între bine și rău și trăiește în momentul prezent, iar când îi lipsesc cuvintele, dansează. „Aici și acum”, fără îndoială, ar putea fi numit credo-ul de viață al acestui grec spontan. A citit o singură carte despre Sinbad marinarul, rătăcește și el în amurgul ideilor sale, țesându-și poveștile cu naivitatea unui țăran. Cu naivitate, care uneori este extrem de perspicace. Cu conceptul de patrie, care i se pare o fiară, poftind sângele tuturor. Dragostea și furia, viața și moartea se înlocuiesc, iar Zorbas, ca un mânz jucăuș, dornic de dragoste, vin, femei, muzică și dans, și chiar muncă, ne conduce pe drumuri bătătorite, dar numai ca să ne provoace, să ne ridice deasupra cotidianului, banalului. Acesta lucrează, iubește, urăște, suferă, mănâncă, bea, vorbește, joacă santuri, ca pentru prima și ultima dată în viață. A fi liber. Și reușește. Iar cu noi cum rămâne? Trebuie doar să recunoaștem că nu suntem liberi.

 ”Frânghia cu care ești legat poate fi puțin mai lungă decât a celorlalți, atât.”

Recenzie publicată în revista Webcultura

Ne naștem în urma unei relații, suntem răniți în cadrul unei relații și ne putem vindeca tot într-o relație

 

Care e misterul atracției? Ce este iubirea romantică? De ce ajungem la lupta pentru putere? Cum ne vindecăm rănile? Cum construim un parteneriat conștient? Iată câteva explicații din perspectiva teoriei Imago.

Ne naștem în urma unei relații, suntem răniți în cadrul unei relații și ne putem vindeca tot într-o relație.

Căsnicia nu este o stare imuabilă între două persoane care rămân neschimbate. Căsnicia este o călătorie psihologică și spirituală care începe prin extazul atracției. Șerpuiește pe poteca stâncoasă a descoperirii de sine și culminează cu crearea unei uniuni intime, pline de bucurie, care durează o viață.

Acei cățiva indivizi de care oamenii se simt atrași de obicei seamănă între ei destul de bine. Gândiți-vă pentru o clipă la trăsăturile de caracter ale celor pe care îi luați în considerare ca potențiali parteneri. Dacă ar fi să întocmiți o listă a trăsăturilor de personalitate predominante ale acestora, ați descoperi o mulțime de asemănări – inclusiv, în mod surprinzător, în ceea ce privește trăsăturile lor negative.

După mulți ani de cercetare teoretică și observație clină, Harville Hendrix, autorul Terapiei Relaționale Imago a descoperit că, de fapt, noi căutăm pe cineva care are trăsăturile de caracter dominante ale celor care ne-au crescut. Creierul nostru vechi, captiv în eternul ”acum” și doar vag conștient de existența lumii din afara noastră, încearcă să recreeze mediul din copilărie, iar motivul pentru care creierul vechi încearcă să reînvie trecutul nu ține de obișnuință sau de o compulsie oarbă, ci de nevoia acută de a vindeca vechi răni din copilărie.

Motivul principal pentru care v-ați îndrăgostit de partenerul vostru nu a fost tinerețea și aspectul fizic atrăgător; nu v-ați îndrăgostit de el pentru că avea un job impresionant, pentru că deținea un ”punctaj” egal cu al vostru sau pentru că avea o fire generoasă și iubitoare. V-ați îndrăgostit de el deoarece creierul vechi l-a confundat cu părinții voștri! Creierul vostru vechi a crezut că a găsit, în sfârșit, candidatul ideal care să compenseze prejudiciile psihologice și emoționale din copălărie.

Chiar dacă de multe ori părinții noștri au avut cele mai bune intenții, mesajul general pe care ni l-au transmis a fost unul de temperare a entuziasmului. Nu ni s-a permis să nutrim anumite gânduri  și sentimente, a trebuit să înăbușim anumite comportamente naturale și am fost nevoiți să ne negăm anumite aptitudini și talente. În mii de feluri, atât în mod subtil, cât și direct, părinții noștri ne-au dat de înțeles că sunt de acord doar cu anumite părți din noi. În esență, ni s-a spus că nu putem fi întregi și în același timp să existăm în această cultură.

Indiferent de intențiile lor conștiente, cei mai mulți oameni sunt atrași de parteneri care dețin exact trăsăturile pozitive și negative ale celor care au avut grijă de ei în copilărie și, de obicei, exact trăsăturile negative predomină în alegerea lor.

Imago în limba latină corespunde cuvântului ”imagine”. În mod esențial, imagoul este o imagine amestecată, compusă din acele persoane care ne-au influențat cel mai mult la o vârstă fragedă. Acestea ar putea fi: mama, tatăl, unul din frați sau mai mulți dintre ei, poate bona, o dădacă sau o rudă apropiată.  Oricine ar fi aceștia, o parte a creierului a înregistrat totul despre ei – sunetul vocii lor, în timp ce reacționau la plânsetele nostre, ce culoare căpăta pielea lor când se înfuriau, felul în care zâbeau când erau fericiți, cum ridicau din umeri, felul în care își mișcau trupul, stările lor de spirit tipice, ce talente și pasiuni aveau. Pe lângă aceste impresii, creierul nostru a înregistrat toate interacțiunile semnificative pe care le-am avut cu acele persoane. El nu a interpretat aceste date, pur și simplu, a construit un model.

Motivația care ne determină să căutăm o potrivire cu imagoul este dorința noastră arzătoare de a ne vindeca rănile copilăriei. Totodată, deținem noi perspective despre conflictul marital: dacă motivul esențial pentru care ne alegem partenerul este faptul că acesta se aseamănă cu persoanele care au avut grijă de noi, e inevitabil că el va redeschide unele răni extrem de sensibile. Înainte să ne cufundăm în acest marasm de suferință și confuzie numit ”lupta pentru putere”, aș dori să mă concentrez asupra trăirii pline de extaz a iubirii romantice, asupra primelor câteva luni sau asupra primilor ani de la începutul unei relații, când suntem înfiorați de delicoasa așteptare a împlinirii dorințelor.

Odată ce au început să locuiască împreună, majoritatea oamenilor presupun că partenerul lor se va conforma unui set foarte special, dar rareori formulat, de norme comportamentale. De exemplu, bărbatul s-ar putea aștepta ca soția lui să facă treburile gospodărești, să pregătească mesele, să facă toate cumpărăturile, să spele rufele, să se ocupe de socializare, să aprovizioneze căminul cu tot ce este nevoie în viața de zi cu zi. În plus, față de aceste așteptări tradiționale, mai are o listă lungă de așteptări specifice educației care i s-a dat. De exemplu, se așteaptă ca soția lui să-i pregătească duminica un mic dejun special, în vreme ce el citește ziarul în tihnă, iar apoi să-l însoțească pe aleile parcului. Așa obișnuiau să-și petreacă părinții lui duminicile, iar ziua nu ar fi ”bună” decât dacă s-are conforma acestor așteptări.

Mult mai importante decât aceste așteptări conștiente sau semiconștiente sunt cele inconștiente, pe care oamenii le aduc cu sine în relația lor de iubire, iar așteptarea primordială este că partenerul, acea persoană pe care a ales-o dintr-o lungă listă de candidați, îi va iubi așa cum părinții nu au făcut-o niciodată. Partenerii lor vor face tot ce și-au dorit ei – le vor satisface nevoile neîmplinite din copilărie, le vor suplini sinele pierdut, vor avea grijă de ei într-un mod afectuos și consecvent și vor fi disponibili pentru ei pe vecie. Aceleași așteptări au alimentat  focul entuziasmului iubirii romantice, dar acum dorința de a răspunde semnelor de dragoste ale partenerului a scăzut. La urma urmelor, oamenii nu intră într-o relație ca să satisfacă nevoile partenerilor lor, ci pentru a încuraja propria dezvoltare psihologică și emoțională. Îndată ce relația pare sigură, în profunzimea creierului vechi se declanșează un comutator psihologic care activează toate dorințele infantile latente. Este ca și cum copilul lăuntric rănit ar prelua controlul. Și astfel vine momentul când fiecare partener face un pas mare înapoi, așteptând să primească dividendele conviețuirii lor.

La un moment dat, pe parcursul relației lor, majoritatea oamenilor constată că o anumită latură a caracterului partenerilor lor, o trăsătură de personalitate pe care altădată o considerau extrem de atrăgătoare, începe să-i deranjeze. Un bărbat își dă seama că acum firea conservatoare a soției sale – unul din principalele motive pentru care s-a simțit atras de ea – o face să pară scorțoasă și pudiboandă. O femeie descoperă că tendința partenerului ei de a fi tăcut și retras în sine – trăsături pe care altădată le considera indicii ale firii lui spirituale – o fac să se simtă singură și izolată.

Care este explicația acestor scjhimbări tulburătoare? Din dorința noastră de a fi întregi din punct de vedere spiritual – la fel de desăvârșiți cum a vrut Dumnezeu - , ne alegem partenri care compensează acele părți din ființa noastră care au fost înlăturate în copilărie. Fiecare din noi a găsit pe cineva care a compensat lipsa noastră de creativitate, neputința de a raționa sau de a fi sensibili. Unindu-ne cu partenerii noștri, ne simțim conectați la o parte profundă din noi înșine.

Trăsăturile negative ale partenerului pe care le-ați negat vehement în etapa romantică a relației, încep să se vadă mai clar. Și așa vă dați seama, oripilați, nu numai că nevoile voastre nu aveau să fie împlinite, dar și că partenerul vostru era menit să vă rănească întocmai în același mod în care ați fost răniți în copilărie!

La un moment dat în relația de iubire, cei mai mulți oameni descoperă că un anumit lucru legat de partenerul lor le trezește amintiri intense despre suferința simțită din copilărie. Asemănările dintre părinți și parteneri sunt adesea subtile.

Există doi factori care alimentează lupta pentru putere:

1.      Partenerii noștri ne stârnesc neliniștea trezind la viață anumite părți interzise din noi.

2.      Partenerii noștri au sau par să aibă aceleași trăsături negative ca și părinții noștri, adâncind și mai mult trauma provocată de vechile răni și, în acest fel, trezindu-ne frica inconștientă de moarte.

Multe din sentimentele noastre plăcute legate de iubirea romantică iau naștere prin proiectarea aspectelor pozitive ale Imagoului nostru asupra partenerilor noștri; cu alte cuvinte, ne privim partenerii și vedem toate calitățile meritorii ale lui mami și ale lui tati și toate părțile bune, dar reprimate, ale ființei noastre. În lupta pentru putere, ținem în continuare proiectoarele aprinse, numai că schimbăm rola de film și începem să proiectăm propriile noastre trăsături negative negate!

Aceste trăsături negative negate sunt denumite ”sinele respins”. Toți oamenii au o latură întunecată, o parte a propriei ființe pe care încearcă să o ignore. În cea mai mare parte, acestea sunt forme creative de adaptare la traumele din copilărie. De asemenea oamenii capătă trăsături negative observându-și părinții. Chiar dacă nu le plac anumite lucruri despre părinții lor, ei ”introproiectează” aceste trăsături printr-un proces denumit ”identificare”. De exemplu, firea intolerantă a unui tată și înclinația unei mame spre subestimare devin trăsături care se transmit copiilor lor. Pe măsură ce copiii ajung să devină conștienți de sine, ei înțeleg că nu agreează aceste trăsături ale părinților și fac tot ce le stă în putință să se debaraseze de ele.

Aici lucrurile devin interesante. Copiii nu numai că manifestă ei înșiși aceste trăsături negative – deși respinse și, în acest fel, neconștientizate -, dar când cresc mari, ei le caută în personalitatea eventualei perechi, deoarece aceste trăsături negative sunt o parte esențială a Imagoului lor. Imagoul nu este doar o imagine interioară a sexului opus; este și o descriere a sinelui respins.

Oamenii încearcă să își exorcizeze propriile trăsături negative negate proiectându-le asupra partenerilor lor sau, pentru a formula altfel această idee, își privesc partenerii și critică la ei toate acele lucruri care nu le plac și le resping în ei înșiși. A lua în considerare o trăsătură negativă și a o atribui partenerului este un mod extrem de eficient de a eclipsa o parte nu prea plăcută a sinelui. Pe măsură ce iluzia iubirii romantice se erodează încet, cei doi parteneri încep:

1.      Să stârneacă în celălalt manifestări și sentimente reprimate.

2.      Să își deschidă reciproc rănile din copilărie.

3.      Să proiecteze unul asupra celuilalt propriile lor trăsături negative.

Toate aceste interacțiuni sunt inconștiente. Tot ce conștientizează oamenii este că se simt derutați, mânioși, deprimați și neiubiți. Și este absolut firesc ca ei să-și învinovățească partenerii pentru toată această nefericire.

Cuprinși de disperare, oamenii încep să folosească tactici negative pentru a-și forța partenerii să fie mai iubitori. Își retrag afecțiunea și ajung să fie distanți emoțional. Devin irascibili și critici. Atacă și învinovățesc: ”De ce nu ai făcut așa și pe dincolo..?, ”De ce faci întodeauna așa...?”, ”Cum se face că tu niciodată...?” Ei aruncă aceste pietre verbale în încercarea disperată de a-și determina partenerii să fie calzi și receptivi  - sau să exprime trăsăturile pozitive care se regăsesc în Imagoul lor. Ei cred că dacă produc suferință partenerilor, aceștia se vor întoarce la vechiul lor mod de a-și exprima afecțiunea.

Ce îi face pe oameni să creadă că dacă își vor răni partenerii, aceștia se vor purta mai frumos cu ei? De ce nu își spun, pur și simplu, în mod direct, că au nevoie: de mai multă afecțiune, de atenție, să facă dragoste mai des, să aibă libertate sau orice altceva după ce tânjesc?

Răspunsul la această dilemă constă în creierul nostru vechi. Când eram prunci nu ne manifestam disconfortul în mod explicit, ci pur și simplu deschideam gura și urlam. Succesul acestei tactici s-a transformat într-o amprentă, o parte a amintirii noastre despre cum să-i facem pe cei din jur să reacționeze la nevoile noastre: ”Când ești frustrat, provoacă-i pe cei din jur. Fii cât poți de sâcâitor, până cineva va veni să-ți sară în ajutor”.

Această metodă primitivă de semnalare a disconfortului caracterizează majoritatea cuplurilor adâncite într-o luptă pentru putere. Când partenerii nu își spun ceea ce își doresc și se critică în permanență, dând vina pe celălalt, nu e de mirare că spiritul iubirii și al cooperării dispare. În locul lui se instalează îndârjirea feroce de a câștiga lupta pentru supremație, în care fiecare partener încearcă să-l forțeze pe celălalt să-i satisfacă nevoile. Chiar dacă partenerii lor reacționează față de aceste manevre cu ostilitate reînnoită, ei perseverează. De ce? Deoarece în mintea lor inconștientă se tem că, dacă nevoile nu le sunt satisfăcute, vor muri.

Unele cupluri rămân penru totdeauna cantonate în această stare mânioasă, ostilă. Acești parteneri își rafinează metodele de străpungere a apărării partenerului și îi rănesc psihicul. Cu o frecvență alarmantă, mânia erupe, transformându-se în violență.

Partea din noi care suferă nu reușește să accepte iubirea care izvorăște din interiorul sinelui nostru, deoarece nu avem cum să primim iubirea de sine. Nimeni nu poate. Salvarea nu vine din ”interior”; ea se împlinește când suntem iubiți și ocrotiți de altcineva. Iubirea pe care o căutăm trebuie să vină nu doar din partea unei alte persoane care face parte din contextul unei relații sigure, intime, ci din partea unei perechi imago – cineva atât de asemănător cu părinții noștri, încât mintea noastră inconștientă i-a contopit în una și aceeași imagine. Acesta pare singurul mod de a șterge suferințele din copilărie. Ne putem bucura de îmbrățișări și atenții din partea altor semeni, dar efectele sunt trecătoare.

Apare dilema: Cum pot pertenerii noștri să ne vindece, dacă dețin unele dintre trăsăturile negative pe care le-au avut cei care ne-au îngrijit în copilărie? Pentru ca oamenii să se vindece, partenerii lor ar trebui să se schimbe. Soțul dependent de muncă ar trebui să-și redirecționeze cu bună știință o parte din energie spre soție. Soția depresivă, frigidă, ar trebui să-și recapete energia și senzualitatea. Iubitul reticent ar trebui să lase garda jos în fața intimității. Astfel și numai astfel ar putea toți să le ofere partenerilor afecțiunea statornică pe care au căutat-o întreaga viață. Chiar dacă deseori se dovedește că un partener imago e cel mai puțin în măsură să-i ofere celuilalt exact lucrurile de care perechea sa are cea mai mare nevoie, totodată se întâmplă că tocmai în acel domeniu respectivul are cea mai mare nevoie să se dezvolte! De exemplu, dacă Mary a crescut înconjurată de persoane care nu i-au oferit prea multă afecțiune fizică, e foarte posibil să-și fi ales un soț – să-l numim George – căruia nu-i place contactul fizic; nevoia neîmplinită pe care o resimte Mary se potrivește în mod invariabil cu neputința lui George de a-i satisface această nevoie. Dar dacă Geroge și-ar învinge rezistența, străduindu-se astfel să satisfacă nevoile lui Mary, satăsfăcându-i nevoia de afecțiune fizică, dar George ar putea să recapete încet-încet contactul cu propria senzualitate. Cu alte cuvinte, în strădania de a-și vindeca partenerul, ar recăpăta o parte esențială din sine! Procesul de selecție inconștientă i-a adus laolaltă pe cei doi, care pot fie să-și facă rău, fie să se vindece unul pe celălalt, în funcție de dorința lor de dezvoltare și schimbare.

Dacă veți face eforturi și-i veți oferi partenerului ceea ce dorește de la voi, acest lucru va activa acea parte din voi care a fost blocată în copilărie și vă veți dezvolta unele părți ținute secrete în adâncul ființei voastre. Nevoile partenerului vostru sunt o invitație și o ocazie să vă dezvoltați.

Adesea cea mai mare dorință a unui partener este întâmpinată cu cea mai mare rezistență din partea celuilalt partener.

Creierul vechi nu știe că lumea exterioară există. În schimb, el reacționează la simbolurile generate de cortexul cerebral. Fiind lipsit de conexiunea cu lumea din afară, creierul vechi presupune că orice comportament este direcționat spre universul interior. Așadar, când devenim mai generoși și mai iubitor față de jumătatea noastră, creierul nostru vechi presupune că această activitate ne este destinată.

Trebuie să nu mai aștepți ca lumea exterioară să aibă grijă de tine, ci să începi să-ți asumi responsabilitatea pentru propria vindecare. Paradoxal, atunci când nu-ți mai concentrezi energia asupra propriei persoane, ci spre partener, această vindecare psihologică și spirituală începe să aibă loc.

Când renunți să reacționezi la observațiile critice și formulezi o cerere de schimbare a comportamentului față de partener, atunci ai depășit etapa luptei pentru putere și te îndrepți spre etapa tranformării, pentru a ajunge la un parteneriat conștient. Relația voastră se va baza pe grijă și iubire reciprocă, acel gen de iubire care poate fi descrisă cel mai bine prin cuvântul grecesc agape. Agape înseamnă iubirea care transcede sinele și care călăuzește erosul, forța vitală, îndepărtând-o de la sine și îndreptând-o spre partener, suferința din trecut este încet-încet ștearsă cu buretele și astfel experimentezi realitatea întregirii existențiale.

Negativismul pe care îl manifestăm față de partenerii noștri se întoarce ca un bumerang și ne influențează și pe noi, deoarece creierul vechi nu știe dacă negativismul este îndreptat spre lumea din exterior sau spre lumea noastră interioară. S-ar putea spune că orice formă de negativism îndreptată spre ceilalți este o formă de abuz asupra noastră.

În ultima etapă a unui parteneriat conștient, ”iubirea adaptată la realitate”, dragostea se îmbogățește cu acea trăsătură a ”oscilației spontane”, sintagmă care provine din fizica cuantică și descrie modul în care energia se deplasează dintr-o parte în alta între particule. Când partenerii învață să se perceapă unul pe altul fără distorsiuni, să se prețuiască la fel de mult cum fiecare se prețuiește pe sine, să ofere fără să aștepte să primească ceva în schimb, să se angajeze cu întregul potențial să îi asigure celuilalt starea debine, iubirea circulă neîngrădită între ei, fără eforturi vizibile. Cuvântul care descrie cel mai bine acest gen de iubire matură nu este eros, nici agape, ci un alt cuvânt grecesc, philia, care înseamnă ”iubire între prieteni”. Partenerul nu mai este perceput ca un părinte surogat sau ca un inamic, ci ca un prieten pasional.

Unul din cele mai mari secrete ale vieții este că tot ce merită cu adevărat să facem în viață este ceea ce facem pentru alții. - Lewis Carroll

Material publicat în revista Catchy