Legături periculoase - Claudia Moscovici

 

Construirea unei relații amoroase cu un psihopat este asemănătoare construirii unei case pe o fundație de nisipuri mișcătoare. Toate se schimbă, se prăbușesc într-o perioadă relativ scurtă de timp. Atenția, aparent lipsită de grijă și adesea măgulitoare, se transformă în gelozie, dominație și control. Bucuria timpului petrecut împreună ajunge să însemne izolare de ceilalți. Cadourile romantice sunt înlocuite cu rugăminți, apoi cu cereri. Aparenta generozitate și gesturile altruiste se metamorfozează în cel mia brutal egoism e care și-l poate imagina cineva. Confidențele reciproce și sinceritatea mutuală ajung să fie pline de minciuni despre orice: trecut, prezent, dar și promisiunile deșarte despre viitor.  Gentilețea care părea la început a face parte din caracterul seducătorului se dovedește a fi strategică și manipulatoare, condiționată de acțiunile de supunere în fața voinței lui. Tandrețea se diminuează pentru a fi înlocuită, în cele din urmă cu o perversiune care duce cu gândul la un sadism implicit și amenințător. Reciprocitatea, egalitatea și respectul – tot ceea ce ai crezut că reprezintă fundamentul relației – ajung să fie înlocuite de ierarhii și standarde duble în beneficiul lui. Fidelitatea pe care o așteaptă de la tine nu este și ceea ce vrea să-ți ofere ție sau altora. Fidelitatea ajunge să fie doar o stradă cu sens unic, în timp ce el vânează în secret  alte nenumărate trofee sexuale.

Psihopații acoperă un segment între unu și patru la sută din populație. Acest aspect este important , raportat la numărul de vieți asupra căroraau impact și genul de vătămare pe care o pot produce. Psihopații sunt extrem de sociabili, cu un grad ridicat de promiscuitate, au mulți copii, migrează dintr-un loc în altul și, în general vorbind, se orientează. Suferința lor este numită în termeni de specialitate ”tulburare de personalitate antisocială”, nu ”tulburare de personalitate asocială”. O persoană asocială evită contactul uman. O persoană antisocială, dimpotrivă, are onstant nevoie de alții pentru a-i folosi, păcăli, decepționa, manipula, trăda și distruge în cele din urmă. Cu asta se ocupă psihopații. Se hrănesc, asemenea paraziților, cu viețile noastre. Trăiesc pentru plăcerea de a face rău ființelor mai sănătoase, mai productive, mai afectuoase.

Femeile care iubesc psihopați au fost determinate de partenerii lor să-și asume cea mai mare parte din vină pentru problemele care apar în relație. Ele sunt adesea foarte îndrăgostite și speră că psihopatul va deveni, ca prin minen, mai bun și va începe să le iubească profund. Adesea, merg la terapie, se agață de orice pai care le-ar putea ajuta să-și salveze relația patologică. Pe măsură ce trece timpul, ele încep să se concentreze tot mai puțin pe aspectele pozitive ale relației. Se hrănesc cu amintirile de la începutul relației  când erau tratate frumos. Recurg la negare pentru a nu fi obligate să se confrunte cu răutatea deliberată a persoanei pe care o iubesc și căreia i-au dedicat, poate, întreaga viață. Când se confruntă totuși cu uriașa discrepanță dintre cuvintele frumoase ale psihopatului și acțiunile lui dăunătoare, se simt pierdute, dezorientate și părăsite. Se agață cu încăpățânare de psihopat, dar și de iluzia iubirii romantice pe care el a creat-o de la început.

Când ai de a face cu un psihopt sau cu orice persoană, în fond, trebuie să-i evaluezi faptele, nu doar vorbele. Foarte adesea, atitudinea nepăsătoare și faptele abjecte vor fi în contradicție cu vorble lui frumoase. Îți va spune că te iubește, dar va rămâne rece când tu suferi și va acționa în permanență împotriva principalelor tale interese. Îți va promite fidelitate, dar te va înșela adesea. Un psihopat minte adesea pentru că îi place să se joace cu tine ca o marionetă a lui.

În același timp, un psihopat poate părea, totuși, foarte generos. De exemplu, se poate oferi să ajute cu timp și bani unor cauze nobile. Poate sări în ajutorul unui vecin cu probleme. Poate merge cu regularitate la biserică. Astfel de acțiuni însă nu dovedesc o amabilitate autentică. Ele nu fac decât să susțină imaginea de fațadă a psihopatului, să creeze altora iluzia că este o persoană bună. În plus, chiar și în situațiile rare când aceste impulsuri generoase sunt autentice și nu au la bază rațiuni ascunse, ele sunt prea superficiale și pasagere pentru a cnstitui ceva pe care poți conta. Cu alte cuvinte, un psihopat poate fi generos atâta vreme cât investiția lui rămâne modestă. Dar nu-și poate pune mai presus de orice partenera sau orice altă persoană când vine vorba de lucruri care chiar contează, cum ar fi încrederea, fidelitatea, respectul reciproc, creșterea copiilor sau o viață stabilă și împlinită împreună.

După încheierea fazei idilice, pentru psihopați nu există un sentiment real al individualității. Partenerii sunt pentru ei interșanjabili. Ajungi într-o permanentă competiție cu alte femei. Psihopații sunt pemanent în căutare de noi ”oportunități” pentru a-și satisface dorințele insațiabile. Pentru a compensa faptul că poți fi schimbată în orice moment al relației cu un prototip mai nou, mai tânăr, mai apetisant, mai bogat sau, pur și simplu, mai altfel, trebuie să faci din ce în ce mai multe lucruri pentru a-l mulțumi pe psihopat. Acesta este exact ceea ce-și dorește de la tine în primul rând: o totală subordonare în fața voinței lui. Psihopatul te trădează indiferent dacă îi satisfaci sau nu dorințele. Singura întrebare este dacă o va face în mod deschis, pentru a te chinui, sau fără știința ta, pentru a te păcăli?

Psihopații sunt iubiții cărora nu le pasă de partenerele lor. Dacă le oferă plăcere, e doar ca să îi facă să se simtă mai puternici și mai potenți, nu pentru că au în vedere nevoile altei persoane. În plus, pentru că pe psihopat îl excită suferința pe care o provoacă celor cu care au o relație intimă, ei sunt niște iubiți sadici din punct de vedere emoțional (întodeauna) și fizic (adesea). Odată ce te-au ”cucerit” încep să-ți provoace lucruri care sunt degradante sau îți fac rău.

Psihopații trăiesc și respiră într-o lume a fanteziei. Ei nu înțeleg conceptul să-ți fie alături în vremuri grele sau să facă față stărilor tale proaste, bolii, tristeții, dezamăgirilor tale. Te vei simți adesea singură și părăsită lângă un psihopat ori de câte ori nu vii în întâmpinarea nevoilor lui presante. Mai mult, când psihipații îți ascultă oful, n-o fac niciodată pentru că le pasă cu adevărat; niciodată pentru că vor ca tu să depășești greutățile și să devii o persoană puternică. Dimpotrivă, psihopații îți cultivă slăbiciunile (îi face să se simtă superiori prin competiție) și îți vânează vulnerabilitățile. Jocurile pe care le joacă reprezintă unica realitate care contează pentru ei; unica realitate pe care o cunosc.

Maniera în care se poartă cu cineva e strict legată de utilitatea pe care i-o atribuie. Când oamenii le sunt utili, îi tratează (aparent) bine. Când nu le sunt, îi ignoră sau îi tratează rău. Deși unii psihopați sunt consecvenți în a-și păstra o mină plăcută în interacțiunile superficiale cu amicii, colegii și cunoscuții lor, caracterele lor adevărate, dominatoare, egoiste, agresive tind să iasă la iveală în relațiie persoanel pe termen lung.

Când est într-o relație cu un psihopt, partenera lui simte ca și când ar merge pe coji de ouă. Îi e teamă de orice ar spune sau orice ar face poate declanșa ostilitatea, abuzurile sau detașarea emoțională.

Psihopatul folosește punctele tale slabe  împotriva ta. Îți transformă, de asemenea, calitățile în efecte. Dacă ești fidelă, îți vede fidelitatea ca pe o slăbiciune, un semn că nu erai sufiecient de atrăgătoare pentru o aventură. Nimeni altcineva nu te mai dorea. Dacă ești morală, abuzează de onestitatea ta pentru a te prinde în capcana propriilor dorințe, emoții, speranțe și visuri. Dacă ești rezervată și modestă, te va descrie ca asocială și rece. Dacă ești sigură de tine și sociabiliă, te vede ca fiind ușuratică și nedemnă de încredere. Dacă muncești mult, exceptând cazul în care depinde de veniturile tale, te va socoti cal de povară exploatat de șeful tău. Dacă ești cultivată și preocupată de artă, îți va minimaliza meritele. Te face să simți că tot ceea ce crezi e lipsit de valoare și nu ar avea cum să intereseze pe alții. Ai norocul că l-ai interesat pe el. După ce faza de idealizare s-a terminat, nu mai ai cum să mulțumești un psihopat.

Psihologic vorbind, nu există nicio contradicție în termeni a fi înzestrat natural în diferite feluri și a fi un psihopat. Psihopatia este o deficiență emoțională care generează lipsa de empatie față de ceilalți. Nu este o deficiență de intelect sau artistică. Mai curând, așa cum observă Robert Hare în Fără conștiință, e valabilă logica inversă. Cu cât mai șarmant, educat, rafinat și talentat este un psihopat, cu atât mai bun este camuflajul său. Un asemenea individ e mai probabi să scape nepedepsit pentru fărădelegile lui fiindcă ceilalți îi acordă prezumția de nevinovăție sau îi găsesc scuze pentru comportamentul reprobabil. Dacă aunci o privire la oamenii malefici din istorie, vei vedea că și-au crpit drum prin fiecare cultură, societate, nivel de educație, ocupație sau clasă. Cei mai mulți dintre psihopați, nu se bucură de succes deoarece se satură repede de activitățile lor. Unii dintre ei ajung bogați, puternici și celebri. Unii pot fi chiar ”genii artistice”, asemeni lui Picasso.

În Viața mea cu Picasso, Gilot îl descrie pe Picasso în termeni specifici aproape tuturor simptomelor principale ale psihopatiei: lipsa totală a empatiei și a iubirii, lipsa de remușcare și justificare cu ușurință a răului făcut altpra; o voluptate a seducției ca formă de exercitare a puterii asupra femeilor; duplicitate și manipulare ca mod de a trăi; șablonul de idealizare; devalorizare și abandonare în fiecare relație romantică pe care a avut-o, dorința subliminală de a controla; un narcisism de nezdruncinat și tendința de a face rău prin distrugerea vieților femeilor care i-au fost partenere.

La început când Gilot a văzut cât de urât se purta cu fostele partenere, s-a consolat oarecum cu speranța că el se va purta mai bine cu ea. La crezut când i-a declar că pe ea o iubește mai mult și că ea e mai compatibilăcu el decât orice altă femeie din viața lui. Dar, după un timp, Gilot a înțeles că nu e ea excepția care confirmă regula. Era doar un element din schema lui de idealizare, devalorizare și abandonare a femeilor:

”Fiecare dintre ele a eșuat diferit, din motive diferite. Olga, de exemplu, a pierdut pentru că avea pretenții prea mari. Pornind de aici, am putea presupune că, dacă nu ar fi cerut prea mult, și lucruri care erau în esență ridicole, nu ar fi eșuat. Și totui, Marie-Therese nu cerea nimic, era foarte drăguță, dar și ea a pierdut. Apoi a venit Dora Maar, care era orice, dar nu proastă, dar și o artistă care îl înețelegea într-o măsură mult mai mare decât ceialalți. Dar și ea a fost un eșec, deși îl iubea și credea, cu siguranță, în el la fel ca toate celelalte. Așa că mi-a fost greu să-l cred în întregime. O părăsise pe fiacre dintre ele, deși fiecare dintre ele era atât de copleșită de propria ei situație, încât credea că e singura femeie care contează pentru el și că viețile lor sunt inextricabil împletite... Nu exista vreo cale de a ajunge, cu adevărat, la inima lui pentru multă vreme.”

Prădătorii emoționali pot forma atașamente intense fără a se conecta emoțional cu victimele lor. Atașamentul înseamnp pur și cimplu nevoia de proximitate. Legătura emoțională, pe de altă parte, implică un temei mai profund: o conexiune reală. Psihopații sunt incapabili să formeze conexiuni reale, emoționale.

Există milioane de bărbați superficiali sau indisponibili emoțional, care văd ”iubirea” ca pe o însușire palpitantă de cuceriri. Din fericire pentru restul societății însă cei mai mulți dintre ei nu sunt psihopați din punct de vedere clinic. De obicei, își propun să se distreze, nu să controleze și să-și distrugă emoțional victimele. Ceea ce face ca un psihopat să fie mult mai periculos decât afemeiatul clasic este că un prădător emoțional nu vrea ca victimele lui să-i scape nevătămate din strânsoare. Afemeiații pot să lase  în urma lor, oarecum fără să realizeze, un cortegiu de inimi frânte. Ei sunt relativ indiferenți la menținerea ”scorurilor”. Pe de altă parte, psihopații își rănesc victimele  deliberat și cu rea-voință. Ei lasă în urma lor un cortegiu de vieți distruse.

Căutând să domine, psihopaților le place să-și vadă partenerii trecând prin foc pentru ei. Nu pot aprecia su răspunde la sentimente de devotament, sacrificiu de sine sau iubire. În consecință, pun ghera pe  femei care joacă rolul de martire, luând tot ceea ce oferă ele și oferindu-le în schimb din ce în ce mai puțin. De fapt, cu cât mai multă putere dobândește un psihopat asupra unei victime anume, cu atât mai puțin interes prezintă pentru el și, deci, cu atât mai puține concesii face pentru ea. Pe la jumătatea relației, o femeie care este, în mod normal, dominantă și descurcăreață se poate simți pentru prima dată în viața ei fragilă sau chiar bolnavă mintal.

Studiile Sandrei Brawn artă că femeile pe care psihopații le aleg ca partenere – însemnând soții sau prietene pe termen îndelungat – tind să fie educate, independente și împlinite. Provocarea constă în a lua o femeie isteață, puternică și cu potențial înalt și a o tranforma într-o marionetă. Jocul de putere prin care un psihopat capturează pe cineva puternic și îl pune la podea din punct de vedere emoțional. Aceasta este plenitudinea triumfului psihologic pentru un psihopat.

Toți experții din domeniu spun că psihopații cu se schimbă. Nu au cum să simtă empatie față de tine. În consecință, nu regretă sincer că ți-au făcut rău. Văd dragostea ta ca pe un semn de slăbiciune, nu de generozitte. Te vor exploata atâta vreme cât le permiți să facă asta.

Minți împrăștiate de Gabor Maté

 

ADD se definește prin trei caracteristici majore, oricare dintre ele fiind suficiente pentru diagnosticare: slabă capacitate de concentrare, un slab control al impulsurilor și hiperactivitate. Semnul distinctiv al tulburărilor de deficit de atenție este o ”deconectare” automată, nedorită, o frustrantă stare de non-prezență a minții.

ADD sfidează categoriile de normalitate sau anormalitate. ADD diagnostichează nu o categorie, ci o dimensiune. Termenul de tulburare este el însuși impropriu. În termeni medicali, el înseamnă o boală, o afecțiune, ceea ce ADD cu siguranță nu este. ”Tulburare”, în lb. eng. disorder – dezordine, mai are o altă semnificație, o lipsă de ordine în viață. Ce este ordinea? Un sentiment de organizare. O succesiune de activități planificată conștient.

ADD nu este o boală, ea este o deterioare. Dacă optăm să nu considerăm ADD ca o afecțiune medicală sau boală, problema cauzalității este inversată și examinată din unghiul opus. Recunoașterea faptului că simțul temporal, autoreglarea și auto-motivarea sunt sarcini de dezvoltare necesare și dirijate de natură, punem următoarele întrebări: care sunt condițiile necesare pentru maturizarea fiziologică și psihologică? Ce condiții pot inhiba sau interfera cu procesul de creștere? În loc să întrebăm de ce se dezvoltă o tulburare sau o boală, întrebăm de ce nu se dezvoltă personalitatea umană deplin automotivată și autoreglată.

Pe țărmurile vestice ale Canadei, pe Insula Vancouver, vedem mici conifere contorsionate și neîngrijite, rude pipernicite ale pinilor magnifici care domină peisajul nu departe de țărm, în interiorul coastei. Am greși să considerăm că acești mici supraviețuitori viguroși au un soi de boală a plantelor; ei s-au dezvoltat atât cât le-au permis condițiile climatice relativ aspre și solul. Dacă vrem să înțelegem de ce ei diferă atât de dramatic de rudele lor din interior, trebuie să știm în ce condiții pot să prospere pinii maiestuoși, robuști și drepți ca o vergea. La fel este și cu ființele umane. Nu trebuie să recurgem la boli pentru a explica de ce unii oameni nu sunt capabili să-și realizeze potențialul deplin. Trebuie doar să ne întrebăm ce condiții susțin dezvoltarea umană neîngrădită și ce condiții o împiedică. Răspunsul la subdezvoltare este dezvoltarea, iar pentru dezvoltare trebuie să existe condiții adecvate.

Pentru copilul mic nu există o realitate abstractă, ”exterioară”. Mediul emoțional cu care îl înconjurăm pe copil este lumea experimentată de el. Pentru sugar și copilul care învață să meargă, lumea se revelează în imaginea părintelui: în contactul vizual, intensitatea privirii, limbajul corpului, tonul vocii și, mai presus de toate, în bucuria sau oboseala emoțională cotidiene manifestate în prezența copilului. Indiferent de intenția părintelui, acestea sunt mijloacele prin care au loc cele mai profund formative interacțiuni pentru copil. Deși sunt de maximă importanță pentru dezvoltarea personalității copilului, influențele acestea subtile și adesea inconștiente sunt omise în chestionarele psihologice sau în observațiile asupra părinților efectuate în contexte clinice. Nu există nicio modalitate de a măsura o nuanță de liniște sau de anxietate în voce, căldura unui zâmbet sau profunzimea unei încruntări. Nu avem instrumente care să măsoare tensiunea din corpul unui tată când își ține în brațe copilul sau să consemneze dacă privirea unei mame este înnorată de grijă sau are limpezimea unei anticipări calme.

Aproape orice părinte care are un copil ADD sau orice alt adult care trăiește cu un partener cu ADD poate observa la persoana cu ADD o sensibilitate, o ”piele subțire”. Copiii sensibili ajung să fie numiți ”dificili” fiindcă adulții au probleme în a le înțelege temperamentul și fiindcă metodele educative care funcționează cu alți copii sunt frustrant de inadecvate cu această categorie.

Asemeneaa unor instrumente hipersensibile, copiii sensibili înregistrează și consemnează chiar și cele mai mici schimbări în mediul lor emoțional. Pentru ei nu e o problemă de opțiune, sistemul lor nervos reacționează. Este ca și cum ar avea antene invizibile proiectate în toate direcțiile, culegând și conducând în corpurile și mințile lor emanațiile psihice înconjurătoare.

Nu ne confruntăm cu o asemenea dificultate dacă înțelegem că nu ADD sau rudele sale la fel de bulversante și lipsite de maniere sunt transmise pe cale genetică, ci sensibilitatea. Existența oamenilor sensibili este un avantaj pentru omenire, fiincă grupul acesta exprimă cel mai bine imboldurile creatoare și nevoile umanității. Lumea este cel mai bine interpretată prin reacțiile lor instinctive. În împrejurări normale, ei sunt artiști sau artizani, cercetători, inventatori, șamani, poeți, profeți. Există motive evolutive valabile și puternice pentru supraviețuirea materialului genetic care codează sensibilitatea. Nu bolile sunt moștenite, ci o trăsătură cu o valoare intrinsecă de supraviețuire pentru ființele umane. Sensibilitatea este transmutată în suferință și afecțiuni numai atunci când lumea este incapabilă să țină seama de răspunsurile fiziologice și psihice extrem de armonizate ale individului sensibil.

Microcircuitele creierului sunt formate de influențe din timpul primilor câțiva ani de viață, o perioadă în care creierul uman crește uimitor de rapid. Cinci șesimi din ramificațiile celulelor nervoase ale creierului apar după naștere. Uneori, în timpul primului an de viață, noi sinapse sunt stabilite într-un ritm de trei miliarde pe secundă. În mare parte, experiențele individuale ale fiecărui copil  în primii ani determină care structuri ale creierului se vor dezvolta și cât de bine, și cum se vor conecta între ei diferiții centri nervoși pentru a stabili rețelele care controlează comportamentul. Interacțiunile complex programate dintre ereditate și mediu, care fac posibilă dezvoltarea creierului omenesc, sunt determinate de o ”coregrafie complexă și fantastică, aproape suprarealistă”, cum bine exprima dr. J. S. Grotstein de la departamentul de psihiatrie al UCLA. Tulburarea de deficit de atenție rezultă din configurarea greșită a circuitelor creierului, la copiii mici, sensibili, în timpul acestei perioade cruciale de creștere.

Un ambient emoțional calm și consecvent pe toată durata prunciei este o cerință esențială pentru configurarea circuitelor neurofiziologice ale autoreglării. Când ambientul acesta este perturbat, cum se întâmplă adesea în societatea noastră, dezvoltarea creierului este afectată negativ. ADD este una dintre posibilele consecințe.

Pruncul are nevoie de semnale că mama este clipă de clipă aliniată, receptivă și participantă la stările sale mentale. Această împărtășire a spațiilor emoționale este numită sintonizare (attunement). Stresul emoțional al mamei interferează cu dezvoltarea creierului copilului, fiindcă tinde să interfereze cu contactul de sintonizare. Sintonizarea este necesară pentru dezvoltarea normală a traiectelor creierului și a aparatului neurochimic al atenției și al autoreglării emoționale. Este un proces fin calibrat care necesită ca părintele să rămână el însuși într-o stare mentală relativ lipsită de stres, anxietate și depresie. Expresia lui cea mai clară sunt privirile încântate pe care le schimbă pruncul și mama, reținute într-un tărâm emoțional intim și special, din care, în acel moment, restul lumii este exclus la fel de complet ca din uter.

Copiii mici ai căror adulți îngrijitori, din indiferent ce motiv, au fost prea stresați ca să le ofere contactul de sintonizare necesar, vor crește cu o tendință cronică de a se simți singuri cu emoțiile lor, de a avea sentimentul – corect sau greșit – că nimeni nu le poate împărtăși felul în care se simt, că nimeni nu poate să-i înțeleagă.

Majoritatea părinților extind asupra copiilor o anume mixtură de comportament iubitor și vătămător, de pedagogie înțeleaptă și o alta greoaie, lipsită de tact. Proporțiile variază de la familie la familie, de la părinte la părinte. Acei copii cu ADD ale căror nevoi de contat parental cald sunt cele mai frustrate devin adulții cu cele mai severe cazuri de ADD.

Un vast corp de cercetări susțin modul de a înțelege funcțiile cortexului prefrontal drept. Observarea deficiențelor și incapacităților suferite de oamenii care au fost răniți în această zonă a creierului  are cel mai dramatic efect asupra noastră. Comportamentul și reacțiilor lor emoționale sunt ca o descriere de dicționar pentru ADD. Între alte trăsăturiale ADD, acești așa-numiți pacienți prefrontali adesea divaghează și trebuie să li se amintească frecvent să ducă până la capăt un șir de gânduri; sunt ușor distrași; când ascultă, își vor muta adesea atenția către indiferent ce parte a cuvântării le captează interesul; în timpul îndeplinirii unor sarcini, vor părea adesea că pierd șirul instrucțiunilor; vor fi predispuși la izbucniri emoționale copilărești; vor avea dificultăți să-și înfrâneze impulsurile fizice; le va fi aproape imposibil să învețe din experiență.

În ADD nu există nicio leziune a creierului dar el este împiedicat să se dezvolte. Nu se dezvoltă tulburarea, ce se întâmplă este că anumite circuite importante ale creierului nu se dezvoltă. Interferența cu condițiile necesare pentru dezvoltarea sănătoasă a cortexului prefrontal, explică aproape toate cazurile de ADD. Circuitele ADD din cortexul prefrontal greșit configurate sunt efectul unor circumstanțe nesănătoase în aceeași măsură ca și arterele blocate de colesterol în ateroscleroza coronariană.

Disocierea, inclusiv deconectarea cauzată de ADD, provine dintr-o nevoie de apărare – ea este o formă psihologică de apărare. Motivul lui Gloucester de a fi ”distras”, în actul al patrulea din Regele Lear, este foarte apropiat de sursa ”distragerii” care apare și în cazul ADD. Este o modalitate de a face față durerii emoționale. Scopul original al disocierii este separarea conștiinței de suferința emoțională pe care o simțim, dez-asocierea uneia de cealaltă. Putem concepe disocierea ca pe o anestezie psihologică.

Ceea ce este adevărat pentru umanitate ca specie este adevărat și pentru omul individual. În copilărie, dezvoltarea emoțională precede creșterea intelectuală, fiindcă centrii din creier care procesează emoția și motivația se maturizează înaintea celor care servesc gândirea și logica: emoția înaintea intelectului, creierul drept înaintea celui stâng. Atenția se dezvoltă la început ca o activitate a părților din creier care procesează emoția. Emoția rămâna baza atenției, chiar și după ce intelectul ajunge să domine gândirea conștientă.

Distragerea atenției datorită tumultului emoțional și furtunii de gânduri afectează memoria. Oricui cu tulburare de deficit de atenție i se întâmplă, de mai multe ori pe zi, să meargă într-o altă  încăpere sau să urce scările, doar ca să stea acolo perplex, întrebându-se după ce a venit sau întorcându-se cu un obiect complet inutil pe care l-a luat din neatenție. Expresia cheie este aici din neatenție. La persoanele cu ADD este notorie slaba memorie pe termen scurt, care se datorează în mare parte stării deconectate, semidisociate și preocupării pentru universul său lăuntric. ”Tipul acesta de ”amnezie” apare fiindcă atenția este necesară pentru formarea unor noi episoade de memorie – scrie psihologul Daniel Schacter -, iar atunci când resursele noastre de atenție sunt consumate de gânduri și sentimente interioare, rămân mai puține resurse care să se ocupe de lumea exterioară.”

Încă de timpuriu, în viață, plasticitatea, reactivitatea creierului uman la schimbarea condițiilor, este atât de mare, încât copiii care suferă leziuni la nivelul unei părți a creierului la puțin timp după naștere, chiar dacă pierd o întreagă emisferă, pot să compenseze deficitul. Deși celulele nervoase nu mai revin la viață, pacientul va putea, în decurs de câteva săptămâni sau luni, să folosească din nou un membru care a fost paralizat. Au intrat în acțiune noi circuite, s-au format noi conexiuni. ”În condiții normale, ”creșterea” poate fi o caracteristică creierului pe toată durata vieții”, scrie medicul neurolog Fracine Benes. Circuitele nu doar că sunt receptive la rezultatele primei experiențe, dar sunt în mod repetat flexibile și modificabile prin experiență continuă.

În creierul omenesc, circuitele rațiunii și ale emoției sunt strâns conectate, de aceea relațiile problematice duc în mod direct la dificultăți în procesarea cerebrală. Ele nu sunt singura cauză a gândirii dezorganizate, dar sunt de departe cauza cea mai obișnuită. Refacerea relațiilor pe o bază sănătoasă promovează organizarea mentală. Căi noi de procesare a emoțiilor au nevoie de circuite neurale noi, iar configurarea noilor circuite necesită experiențe noi într-un mediu emoțional favorabil. Relația cu părinții este pământul ploaia, soarele și umbra în care trebuie să înflorească dezvoltarea mentală a copilului. Mai presus de orice, familia este locul în care copii vor avea experiențe transformatoare care hrănesc creșterea.

Părinții copiilor cu ADD trebuie să depună eforturi de autocunoaștere. Aceasta este prima premisă pentru a favoriza dezvoltarea copilului. Cu toată bunăvoința, nimeni nu se poate sustrage mult timp inconștientului său. Transmiterea poverilor psihologice de la o generație la alta are loc în jurul acelor aspecte din ei înșiși de care părinții sunt cel mai puțin conștienți și are loc exact atunci când copilul apasă butoanele emoționale inconștiente ale părintelui. Mulți au avut experiența frustrantă în care au abordat o situație cu optimism și o idee fermă despre tehnica pedagogică pe care vor s-o folosească, numai pentru a se trezi curând că țipă la copil sau se îndepărtează de el, sabotându-și complet bunele intenții. Cunoașterea tehnicilor pedagogice, ca orice cunoaștere și învățare intelectuală, este o funcție a părții stângi cognitive a creierului, pe când cine este părintele – ce față îi arată copilului – este determinat în fiece moment, în mare măsură, de mecanismele emoționale puternice guvernate de emisfera dreaptă. Un conflict între emisfere este o bătălie inechitabilă. Odată ce emoțiile noastre cele mai profunde sunt stârnite – cum atât de ușor se întâmplă în interacțiunile cu copiii -, intelectul și înțelegerea sunt rapid subjugate.

Autoreglarea este strâns legată cu un proces pe care psihologia developmentală l-a numit individuare sau diferențiere. Individuarea – a deveni o persoană motivată, împăcată cu sine, un individ autentic – este scopul ultim al dezvoltării, pe măsură ce individuarea evoluează, copiii sunt capabili să se miște tot mai independent în lume, impulsionați de propriile lor interese și nevoi. Ei pretind tot mai puțin ca o altă persoană să vadă exact ce văd ei pentru a se simți confirmați sau ca o altă persoană să simtă exact ce simt ei. Ei pot avea nevoi și dorințe de apropiere, afecțiune și sprijin reciproc cu o altă ființă umană, dar nu au nevoie de contopire emoțională cu cealată persoană – ei pot să funcționeze și pe cont propriu dacă este necesar.

Dacă părinții vor să cultive individuarea în copiii lor, ei trebuie să se ocupe de propria lor maturizare. Oricât s-ar strădui, niște părinți slab individuați nu pot să cultive cu succes  individuarea copiilor lor. Probabil, ei vor avea relații nesatisfăcătoare cu partenerii lor, mai ales după ce copiii încep să tulbure fragilul echilibru emoțional dintre ei. Este probabil și ca ei să fuzioneze emoțional cu unul sau altul dintre copii. Poate exista aparența unei relații strânse între părinte și copil, dar în realitate individuarea copilului este împiedicată, fiindcă el crește simțindu-se automat răspunzător pentru străile de spirit ale părintelui. Mai târziu, copilul va nutri un sentiment de responsabilitate față de întreaga lume. Chiar și comportamentele aparent egoiste nu reprezintă altceva decât eforturi inconștiente și disperate de a scăpa de acel sentiment copleșitor de responsabilitate.

Nevoia esențială a copilului este să primească tipul corect de atenție. Lipsa ei e principala lui anxietate. Recunoașterea acestui fapt transformă însăși semnificația denumirii tulburare de deficit de atenție. Așa cum ne reamintește mereu și intenția politicienilor de a reduce tot mai mult finanțarea serviciilor publice pentru săntate și educație, un deficit apare atunci când investești mai mult decât obții. Copilul cu ADD a trebuit să investească mai multă atenție decât a obținut și tocmai de aceea s-a ales cu un deficit de atenție.

Terapeutul de familie David Freeman a încheiat odată o prelegere publică despre intimitate și relații spunând că lucrul pe care speră ca audiența să-l rețină din discursul său este conștiința faptului că nu ne cunoaștem soțul/soția sau copiii. Putem crede că înțelegem perfect de ce ai acționează așa cum o fac, când, în realitate, credințele noastre reflectă doar propriile noastre anxietăți. De fiecare dată când atribuim un motiv altei persoane, de genul ”faci asta fiindcă...”, excludem curiozitatea și imobilizăm compasiunea. Persoana care știe cu mai are nimic de învățat, ea a renunțat la învățătură. ”În mintea începătorului există multe posibilități, în mintea specialistului există puține”, a spus maestrul Zen Shunryu Suzuki. E bine să fim conștienți că suntem începători atunci când abordăm copilul cu ADD.

La fel ca în toate aspectele dezvoltării copilului cu ADD, creșterea motivației interne, autentice, necesită o relație de atașament sigură cu părintele. Fără siguranța relației de atașament, copilul mic va fi prea anxios ca să-și concentreze atenția pe o explorare semnificativă a lumii din jur.

Folosirea nejudicioasă a recompenselor și laudelor poate să constituie tactici de presiune asemănătoare cu constrângerea verbală sau fizică. Există trei pericole în motivarea cu ajutorul recompensei și a laudei. În primul rând, ele hrănesc temerea că nu persoana, ci realizarea dorită este prețuită de părinte. În al doilea rând, deoarece copiii simt că părinții vor exercita presiuni asupra lor, chiar dacă sub deghizări benigne, precum daruri sau cuvinte afectuoase, contravoința va fi consolidată. În al treilea rând, lauda și recompensa vor deveni ele însele scopul, în dauna interesului copilului pentru ceea ce face. Copiii astfel motivați vor învăța mai devreme sau mai târziu să se strecoare cu efortul minim necesar pentru a obține lauda sau recompensa. Scurtăturile și înșelăciunea urmează adesea.

Memoria implicită este imprimarea conținutului emoțional al experiențelor timpurii în circuitele cerebrale. Circuitele acestea se activează fără ca persoana să realizeze că ceea ce simte în prezent aparține de fapt trecutului. ”Într-o asemenea situație, scrie Joseph LeDoux, te poți afla în chinurile unei stări emoționale care există din motive pe care nu le înțelegi prea bine.” În mod foarte adecvat, LeDoux mai numește memoria implicită și memorie emoțională.

Frica de respingere nu este definitorie pentru pentru personalitatea individului cu ADD – nicio trăsătură psihologică individuală a tulburării de deficit de atenție nu este definitorie. Importanța ei în tulburarea de deficit de atenție provine din hiperreactivitatea temperamentului, o trăsătură înnăscută la toți cei cu ADD. În adultul cu ADD, la fel ca și în copil, această hipersensibilitate amplifică impactul fiecărui stimul emoțional. Frica de respingere nu este niciodată departe de suprafață. Oamenii cu ADD sunt extrem de sensibili la cel mai neînsemnat indiciu al ei, chiar dacă acel indiciu este doar o plăsmuire a imaginației lor temătoare. Ea este declanșată de orice stimul care are o cât de vagă asemănare cu respingerea, chiar dacă nu există nicio intenție de respingere.

Adultul cu ADD nu știe care este diferența între refuz și respingere. Când aude ”nu” de la persoana iubită, un prieten, un patron, este ca și cum tot universul i-ar nega dreptul la existență.

Cortexul orbitofrontal se crede că joacă un rol major în autoreglarea emoțională. El ajută la inhibarea emoțiilor puternice, precum frica și anxietatea care sunt generate de amigdală și în alți centri din creier aflați sub nivelul cortexului. În ADD capacitatea de a inhiba emoțiile puternice este diminuată, deoarece conexiunile COF cu centri inferiori din creier nu s-au dezvoltat optim. Așa cum hipersensibilitatea amplifică sentimentul respingerii, la fel și autoreglarea deficitară din cauza diminuării funcției de inhibare a cortexului exagerează reacția de respingere. Având aceasta în minte, putem înțelege ce urmează. Reacția pruncului la anxietatea insondabilă a separării fizice sau emoționale de părinte este ori furie, ori retragere sau o combinație a celor două în succesiune.

Mulți adulți cu ADD relatează că se plictisesc  repede de relații, ca și de multe altele în viață. Ei își imaginează că plictiseala lor înseamnă că ceva îi lipsește partenerului, dar realitatea e că ei sunt plictisiți de ei înșiși. O persoană care nu e în contact cu surse interne de energie și interes pentru lume trebuie să caute surse exterioare, crezând că împlinirea poate să vină numai de la altcineva. Aceasta este starea reamintită implicit a pruncului flămând de hrană emoțională căruia îi lipsește capacitatea de a-și satisface propriile nevoi și trebuie să se bizuie pe părinte. Cerința impusă partenerului în relația de iubire este ca el sau ea – celălalt- să umple golul din sine însuși. Dar o astfel de hrană se găsește numai prin creștere psihologică și spirituală, prin auto-descoperire. Cât timp aștept ca o altă persoană să-mi ofere ceea ce lipsește din mine însumi, voi fi inevitabil dezamăgit. Tentația este atunci să caut un alt partener, o nouă relație în care, poate, voi găsi ceea ce simt că-mi lipsește. În absența dezvoltării persoanale, căutarea aceasta este sortită eșecului.

Frica de intimitate este totodată frica de pierdere a sinelui. Există bine-cunoscutul paradox că individul cu ADD râvnește la contactul uman real, se simte ca un străin și dorește să aparțină cuiva – dar în același timp este retras, deseori preferând propria companie celei a altora. Paradoxul se datorează oscilației sale între două temeri: anxietatea singurătății și a abandonului și, opusă acesteia, o senzație paralelă a pericolului că dacă se angajează într-o relație va fi copleșit, înghițit.

Neurochimia deficitară a dependenței, la fel ca neurochimia deficitară a ADD, poate fi atribuită unor evenimente din primul sau primii ani de viață, perioara formativă cea mai decisivă pentru creier. Stresul emoțional poate să afecteze rezerva de substanțe chimice a creierului, de exemplu, puii de maimuță suferă o scădere a nivelului de dopamină în lobii frontali după numai câteva zile de separare de mamele lor. ”Izolarea socială, privarea timpurie de grija empatică, cauzează o reducere permanentă a receptorilor de sedative ale creierului”, scrie cercetătorul teoretician Allan Schore.

În romanul său Toba de tinichea, scriitorul german Gunter Grass descrie un club de noapte în care clientela blazată vine să adulmece cepe cu miros pătrnzător în răpăitul frenetic al unei tobe. Le curg lacrimile și ei își simt amărăciunea, care altfel ar fi prea adânc reprimată în psihicul lor. Clienții localului sunt dependenți de inducerea artificială, intensă a unei emoții profunde. Așa cum scrie Grass, suntem dependenți de suferințele noastre, care sunt părțile cele mai autentice din noi înșine. Nu există nicio cale către sine care să ocolească durerea. 

Secolul singurătății de Noreena Hertz

 

Totul a început prin anii ’80, atunci când capitalismul a luat o formă destul de aspră: neoliberalismul, o ideologie care pune accentul îndeosebi pe libertate – alegere ”liberă”, piețe ”libere”, ”eliberarea” de influența guvernelor sau a sindicatelor. Această ideologie propovăduia o formă idealizată de independență, guvern minimal și competiție acerbă, care punea interesul de sine mai presus de comunitate și de binele colectiv.

Capitalismul neoliberal ne-a redefinit profund nu doar relațiile economice, dar și relațiile cu ceilalți. Această ideologie nu a fost niciodată doar o politică economică după cum mărturisea Margaret Thatcher în 1981, când a declarat: ”Economia este doar metoda. Însă scopul este de a schimba felul nostru de a fi. Și din mai multe puncte de vedere, neoliberalismul a reușit să-și atingă ținta. Punând mai ales accentul pe calități precum competivitatea acerbă și urmărirea propriului interes, indiferent de consecințe, neoliberalismul a schimbat fundamental relațiile dintre oameni și obligațiile pe care le simțeam unii față de ceilalți.

Vedem acest lucru chiar și în felul în care a evoluat limbajul. Începând cu anii 1960, cuvintele cu sens colectiv, precum ”a aparține”, ”datorie”, ”a împărți” și ”împreună”, au fost tot mai des înlocuite de cuvinte cu sens individualist, precum ”a reuși”, ”a deține”, ”personal” și ”special”.

Peste tot în lume, în primele decenii ale secolului XXI, cei care se simt marginalizați din punct de vedere social și economic, cei care simt că partidele politice tradiționale pe care le-au susținut odată i-au abandonat și nu le ascultă nevoile sau nu se mai ocupă de eliminarea nedreptăților sociale au votat în număr mare pentru partidele aflate la extremele spectrului politic. Iar acest lucru este justificat. Dacă te simți marginalizat, ignorat, invizibil și apare cineva care promite să te vadă și să te asculte, vei fi bineînțeles, interesat. Fie că vorbim de sloganul populist al lui Trump, ”Oamenii uitați ai Americii nu mai sunt uitați!”, sau de promisiunea lui Marine Le Pen de a sluji ”o Franță uitată, o Franță abandonată de elita autoproclamată”, astfel de mesaje atent alese pot fi foarte atractive. Iar realitatea este că mulți fuseseră uitați timp de decenii întregi, capitalismul neoliberal și dezindustrializarea fiind urmate de criza financiară din 2008 și de politicile de austeritate de mai târziu. Aceste evenimente au avut un efect economic asimetric, persoanele slab calificate și necalificate simțindu-se cel mai puternic afectate – ținta perfectă a populiștilor de dreapta.

Cercetătorii au descoperit că cei ce trăiesc pe străzi cu trafic rutier scăzut au de trei ori mai multe relații sociale, prieteni și cunoștințe decât cei care locuiesc pe străzi cu trafic intens.

Distragerea provocată de dispozitivele digitale este atât de pronunțată, încât Sydney, Tel Aviv și Seul, orașe cu o utilizare deosebit de intensă a smartphonu-urilor, urbaniștii au luat măsuri pentru a asigura siguranța populației. S-au instaletlumini de semafor pe trotuare, o stradă din Seul emite chiar și lumini de tip laser la traversare, care activează o notificare pe telefonul pietonului-zombi, avertizându-l că urmează să pășească direct pe stradă. Această inovație este insipirată de faptul că, după o testare de cinci ani a luminilor de tip Stop/Go în Coreea de Sud, numărul pietonilor răniți în accidente a scăzut cu 20% și al celor decedați cu 40%.

Studiile preliminare arată că, dacă părinții sunt adesea distrași de tehnologie, copii lor sunt mai pretențioși cu mâncare sau mănâncă în exces, existând, de asemenea, riscul de a dezvolta dificultăți locomotorii. Au fost identificate de asemenea și alte aspecta ale dezvoltării copiilor, de la atașamentul emoțional (”De ce își iubește mami telefonul mai mult decât pe mine?”) la rezistență emoțională. Există, de asemnea, dovezi că cești copii ai căror părinți sunt distrași de telefoane se vor enerva mai ușor, vor avea dificultăți în a-și controla emoțiile negative, precum furia, sau vor fi îmbufnați atunci când nu vor obține ceea ce vor. Asemenea competenței lingvistice, aceste efecte emoționale persistă mult timp după primii ani, când copii învață să-și gestioneze relația cu părinții: adolescenții care cred că părinți lor sunt mult mai preocupați de dispozitivele digitale decât de ei simt mai puțină ”căldură” din partea acestora și sunt mai predispuși la afecțiuni precum anxietate și depresie.

Un studiu efectuat în 2016 de către cercetători din Minnesota ne arată că persoanele careprimesc același emoticon au păreri complet diferite în ceea ce privește sensul acestor semne cam într-un sfert de cazuri, dând astfel curs liber neînțelegerilor. În mod similar, o serie de studii au demostrat că sarcasmul e ușor de perceput de multe ori ca batjocură. Până și furia, cel mai recunoscut dintre emoticoanele folosite în mesaje, este greu de identificat cu certitudine, inclusiv în mesajele dintre prieteni apropiați.

De ce suntem atât de dependenți de telefon? E timpul să-i punem la zid pe giganții rețelelor sociale din Silicon Vallery. Pentru că, asemenea aparatelor de jocuri de noroc, platformele sociale au fost special concepute pentru a ne menține constant interesați să derulăm, să ne uităm, să dăm like-uri și să ne reîncărcăm pagina în speranța că vom obține confirmări, răspunsuri, motive care să ne crească încrederea în sine, atracția reciprocă și chiar dragoste. Fiecare fond ales, fiecare aranjare în pagină, fiecare animația abia perceptibilă, fiecare pixel care alcătuiește ceea ce vedem pe ecran, toate au fost special configurate pentru a ne menține legați și tot timpul prezenți. De altfel, Sean Parker, fostul președinte Facebook, a declarat că întrebarea-cheie pe care se axase facebook la început a fost: ”Cum să-ți acaprăm cât mai mult posibil timpul și atenția?” ”Știm că produsul nostru dă dependență, dar l-am pus pe piață oricum.” ”Dumnezeu știe cum va fi afectat creierul copiilor noștri”, încheie acesta.

Oare oamenii singuri sunt cei care folosesc rețelele sociale, sau acestea din urmă sunt cele care provoacă sentimentul de singurătate? Conform unui studiu, dacă petrecem doar 10 minute pe zi pe Snapchat, Instagram sau Facebook, vom constata o reducere semnificativă a sentimentului de singurătate. Cel de-al doilea studiu, care a devenit de referință în domeniu, a inclus 3000 de participanți, jumătate din ei folosind platforma Facebook ca de obicei timp de două luni, iar ceilalți – grupul de ”tratament!” – dezactivându-și profilul complet. Cercetătorii auaflat astfel că aceștia din urmă nu și-au folosit timpul petrecut în mod normal pe Facebook navigând pe alte site-uri, ci au stat în general mai puțin pe Internet și au petrecut mai mult timp socializând cu prietenii sau familia. Aceștia s-au declarat mai fericiți, mai satisfăcuți de viața pe care o duc, mai puțin anxioși și, într-o măsură moderată, dar semnificativă din punct de vedere statistic, mai puțin singuri. Cât despre îmbuntățirea stării de sănătate, renunțarea la Facebook s-a dovedit în proporție de 40% la fel de eficientă ca și ședințele de psihoterapie.

Singurătatea este resimțită probabil cel mai acut de către victimele bullyingului, cei care simt atât durerea abuzului, cât și sentimentul de neputință care îl însoțește, pentru că spectatorii digitali nu le vin nicidecum în ajutor, iar platformele sociale nu fac nimic pentru a-proteja. Așa cum copiii care își văd părinții certându-se sau sunt martori la violență domestică – vor deveni mai introvertiți, mai anxioși și mai tentați să se autoizoleze, același lucru ni se poate întâmpla și nouă. Dacă petreceți prea mult timp derulând postări agresive și toxice, există riscul să vă simțiți și mai singuri, chiar dacă nu sunteți ținta directă a atacurilor. Mai mult, cu cât sunteți mai expuși la acest comportament toxic, cu atât mai puțină încredere veți avea în societate în general. Acest lucru poate avea consecințe sociale și politice mult mai importante. Cu cât avem mai puțină încredere unii în alții, cu atât vom deveni mai egoiști și mai divizați

În rândul adolescenților  și al celor de douăzeci de ani, discuțiile pe grupuri reprezintă modalitatea principală de comunicare, 30% dintre ei foosind una dintre aceste aplicații: WhatsApp, House-party, Facebook Messenger sau WeChat – de mai multe ori pe zi. Conștientizarea faptului că ești exclus din aceste grupuri a devenit o nouă formă de dureroasă izolare. Și este un sentiment cu care se confruntă tot mai mulți tineri.

Expresia FOMO (Fear of Missing Out) – teama de a nu fi lăsat pe dinafară, acel sentiment supărător că alții s-au întâlnit undeva și se distrează, în timp ce noi stăm acasă, singuri.

BOMP (a Belief that Others are More Popular) poate aduce un sentiment foarte supărător, indiferent de vârtă. Mulți adulți sunt nevoiți să treacă prin această versiune atunci când descoperă pe rețelele sociale cum foștii colegi de liceu s-au întâlnit fără ei, sau vreo întâlnire de familie la care nu fuseseră invitați. Dacă în trecut n-am fi descoperit niciodată că am fost excluși de la asemenea întâlniri, în ziua de azi sentimentul de excludere este ca o palmă peste față dată în timp real, cu filtre și efecte sonore.

În anii ’60, birourile open space au fost lăudate, fiind considerate un concept foarte modern, aproape utopic și care – în teorie, cel puțin – ar fi creat un mediu de lucru mai sociabil, unde oamenii și ideile pot circula mult mia firesc. Spațiul nostru fizic are o influență majoră asupra gradului de izolare sau de singurtate pe care îl percepem. Și se pare că birourile open space preluat de umptate dintre birourile din Europa și două treimi dintre birourile din Statele Unite – cresc riscul de izolare.

Cercetătorii au descoperit că în loc să stimuleze colaborarea față către față și relațiile mai profunde, arhitectura deschisă pare să ducă mai degrabă la izolare socială. Motivul pentru care se manifestă acest instinct de retragere este reacția fireasc pe care o avem la zgomot excesiv, la lucrurile care ne distrag sau la întreruerile nedorite. Există studii care ne arată că zgomotul de peste 55 de decibeli – aproximativ sunetul amplificat al unui apel telefonic – ne stimulează sistemul nervos și declanșează o creștere semnificativă a nivelului de stres. În multe astfel de birouri open space, nivelul de zgomot este mai ridicat de atât, dat fiind faptul că fiecare vorbește mai tare, tocmai ca să se facă auzit. Într-adevăr studiile ne arată că o simplă conversație din apropiere ne poate reduce productivitatea cu până la 66%.

Cercetătorii vorbesc de asemenea de ”sentimentul de nesiguranță” care predomină în birourile open space, pentru că toată lumea poate vedea și auzi ce faci. Iar asta, spun ei, duce la o absență a conversațiilor profunde și la un fel de ”jenă inconfortabilă” care ”descurajează conversațiile lungi”, favorizează ”discuțiile mai scurte  și mai superficiale” și duce la autocenzurare.

Această senzație e și mai intensă dacă șefii sunt adepții ideii de ”hot-desking”. Angajatorii au încercat să promoveze această practică, lăudând-o ca fiind întruchiparea libertății de exprimare la locul de muncă – în fiecare zi puteți alege unde să vă așezați. Realitatea însă este că atunci când nu avem propriul colțișor, atunci când nu stăm lângă cineva îndeajuns de mult ca să ne împrietenim și suntem într-o constantă alergătură zilnică pentru un birou la care să ne așezăm, viața la birou poate deveni destul de izolantă: 19% dintre cei care au adoptat această practică au răspuns, într-un studiu efectuat în Marea Britanie, că se simt înstrăinați de colegi, iar 22% au răspuns că le este dificil să regăsească spiritul de echipă cu ceilalți colegi. Angajații care au parte de așa ceva la locul de muncă sunt echivalentul chiriașilor care nu și-au cunoscut niciodată vecinii. Mai degrabă vagabonzi decât nomazi, aceștia se simt tot mai ușor de înlocuit și mai ignoranți, și chiar mai puțin vizibili.

Oricare ar fi povestea ”oficială” în legătură cu preferința angajatorului pentru birourile open space și oricum a fost promovată această strategie, realitatea este că aproape întodeauna s-a urmărit reducerea costurilor. Birourile open space costă cu aproape 50% mai puțin per angajat decât birourile tradiționale, pentru că fiecare angajat ocupă mai puțin spațiu fizic. Hot-deskingul oferă și mai multe ”avantaje”: dat fiind că fiecare birou va fi probabil folosit  în mod constant, înseamnă că se generează mai multă valoare per angajat.

A trece în plan secund sănătatea emoțională  și fizică a angajaților, după cheltuielile administrative, este nu doar îndoielnic din punct de vedere moral, dar și ineficient din punct de vedere economic. În general, este o abordare obtuză, individul fiind evident subordonat profitului, iar nevoile sale emoționale și fizice fiind considerate drept irelevante pentru succesul companiei, în ciuda faptului că bunăstarea și satisfacția angajatului influențează fundamental productivitatea acestuia și, automat, eficiența companiei.

Deși majoritatea oamenilor ar prefera să lucreze într-un mediu în care colegii sunt amabili și săritori, în sistemul nostru capitalist neoliberal, amabilitatea și disponibilitatea de a ajuta sunt calități complet subapreciate: poziții care specifică foarte clar necesitatea acestor calități, precum profesori, asistenți medicali sai asistenți sociali, sunt plătite cu mult sub medie. În același timp, femeile care au o atitudine caldă și prietenoasă la serviciu se trezesc ”date la o parte imediat, nefiind considerate pioni importanți sau persoane pe care poți conta”, iar ”calitățile le pot fi uneori ignorate”, după cum spune Marianne Cooper de la Universitatea Standford, care a studiat acest fenomen în detaliu.

E adevărat că în majoritatea țărilor lumii numărul de ore lucrate pe zi, în medie, este mai mic decât în urmă cu câteva decenii. Există însă anumite categorii de salariați care muncesc cu mult mai multe ore în prezent, printre aceștia numărându-se persoanele calificate și adesea cu studii superioare.

După 1990, în aproape fiecare țară din Europa de Vest, ”programul extrem de muncă” (mai mult de cincizeci de ore pe săptămână) a crescut semnificativ în rândul acestor angajați. În Marea Britanie, cele mai multe orie sunt lucrate acum de cei mai calificați angajați. În Japonia, numărul celor care au muncit până la extenuaare – au murit muncind, efectiv – este atât de mare încât există și o denumire pentru aceștia: karoshi. În China, programul de la 9 dimineața până la 9 seara timp de șase zile pe săptămână a devenit atât de normal, mai ales în companii din domeniul financiar, digital și din comerțul electronic, încât a căpătat și o denumire specială: ”996”.

Fiind conștienți de relația strânsă dintre singurătatea resimțită la locul de muncă și cea de acasă, angajatorii ar putea înțelege mai bine că angajații au responsabilități și în afara serviciului, că sănătatea fizică și emoțională depinde de capacitatea acestora de a se îngriji și a-și păstra relațiile și legăturile din afara serviciului. Iar tendința generală nu e tocmai aceasta.

În Marea Britanie, un raport al Congresului Sindicatelor a scos la iveală că unul din cinci tineri părinți care solicită condiții de muncă mai flexibile sunt ”penalizați” cu ore mai puține, ture mai dificile sau chiar pierderea serviciului, și că multor părinți li s-a spus să-și ia concediu medical sau de odihnă pentru a se ocupa de copil, deseori refuzându-li-se chiar zile libere pentru anumite urgențe.

Există numeroase studii care ne arată că angajații cu jumătate de normă au șanse mai mici să fie promovați decât colegii lor cu normă întreagă. Și, dat fiind faptul că femeile constituie majoritatea angajaților cu jumătate de normă, ceea ce la suprafață poate părea o măsură pozitivă poate reprezenta în realitate o altă lovitură dată egalității de șanse.

Microsoft a efectuat un experiment în 2019 în filialele sale din Japonia, toți cei 2300 de angajați primind cinci vineri libere la rând, fără să le fi scăzut salariul. Mai mult, toți angajații au primit sprijin financiar în valoare de până la 100.000 de yeni (cam 750 de dolari) pentru a pleca într-o excursie cu familia. Rezultatele au fost uimitoare. Nu doar că angajții au fost mai fericiți, dar ședințele au devenit mult mai eficiente,  absenteismul a scăzut cu 25 % și productivitatea a crescut cu un neverosimil 40%. În același timp, numărul mai mic de angajați din birouri a însemnat mai puține cheltuieli de întreținere și beneficii pentru mediul înconjurător: în timpul perioadei de testare, costurile asociate cu energia au scăzut cu 25% și s-au folosit cu 59% mai puține coi de hârtie.

Din multe puncte de vedere, supravegherea la locul de muncă nu este ceva nou. În secolul XXI însă, trei lucruri cu totul revoluționare s-au dezvoltat: măsura în care suntem supravegheți, nivelul alarmant de intruziune permis de tehnologia digitală și gradul în care puterea de decizie este transferată în sarcina roboților. ”În trecut supravegherea la locul de muncă era discretă limitată la privirea atentă a supraveghetorului direct și la spațiul fizic de muncă”, scrie Ivan Manokha, specialist în științe politice  la Universitatea Oxford, iar acum ”ea este omniprezentă, dispozitivele electronice și senzorii acumulând și procesând neîncetat date despre eficiența angajaților în timp real, chiar și (adesea) în afara spațiului profesional.

Până și cele mai extreme forme de supraveghere devin deja realitate. În 2017, o companie tehnologică din Wisconsin, Three Square Market, a inserat microcipuri în mâinile a peste cincizeci de angajați. Cei care au ales să fie urmăriți astfel își puteau folosi mâna ca formă de identificare, apropiind-o de un scaner pentru a intra în clădire sau în zonele securizate.

Aflați sub supraveghere constantă, tot mai incapabili să fim noi înșine și să vorbim liber cu colegii, tot mai neîncrezători, devenim treptat mai precauți, mai tăcuți, mai retrași, temându-ne să ne comportăm normal. Drept urmare, ne vom simți tot mai singuri și mai rupți de șefi, de munca în sine și de cei din jurul nostru.

Chiar înainte ca pandemia de COVID-19 să destabilizeze economia mondială și să ne arate foarte clar că în niciun caz nu trăim cu toții la fel perioadele cu neajunsuri financiare, numeroși angajați simțeau că sunt de fapt pe cont propriu în aceast luptă acerbă pentru supraviețuire. Există un număr de factori care au contribuit la acest lucru în ultimul deceniu: faptul că în Statele Unite salariul directorilor executivi a crescut cu 930% din 1978, în timp ce salariul unui angajat obișnuit a crescut cu doar 11,9%; faptul că regulile jocului par să fie tot mai mult dictate de marile corporații într-o vreme în care vocea și drepturile muncitorilor au fost tot mai mult diminuate, faptul că în Marea Britanie unul din opt adulți angajați făceau parte în 2008 din categoria celor cu venituri sub pragul sărăciei, iar 850.000 de persoane erau angajate cu contracte de zero ore (neștiind câte ore urmau să muncească în fiecare săptămână sau dacă vor avea măcar de muncă); faptul că milioane de oameni din întreaga lumeaveau la sfârșitul deceniului servicii prost plătite, de statut inferior și fără posibilități de promovare.

Cu mai bine de o sută de ani în urmă, Karl Marx semnala în teoria sa despre alienare c muncitorii cărora le lipsește controlul asupra mijloacelor de producție și care sunt prost recompensați pentru munca depusă se vor simți înstrăinați nu doar de produsul muncii lor, ci și de ceilalți colegi, de locul de muncă și chiar de sine.

Sarcinile simple și repetitive vor fi cel mai rapid automatizate în următorii zece ani. Se estimează că 91% dintre sarcinile legate de prepararea alimentelor  vor fi automatizate în următorii douăzeci de ani. În ultimele câteva decenii sectorul manufaturier a pierdut milioane de muncitori ca urmare a automatizării. În Statele Unite, au dispărut mai bine de 5 milioane de locuri de muncă din anul 2000,  fiecare robot înlocuind în medie 3,3 muncitori.

În China – unde automatizarea este un obiectiv major al strategiei guvernamentale ”Made in China 2015” -, această dislocare s-a produs pe o scară mai largă, aproape 40% dintre muncitorii din anumite companii industriale chineze fiind înlocuiți de roboți în ultimii câțiva ani. La o fabrică de telefoane mobile din Dongguan, 90% din forța de muncă a fost înlocuită de roboți, care muncesc non-stop și nu cer niciodată pauză de masă.

O treime din conținutul publicitar de Bloomerg News este scris de ”reporteri roboți” care, în câteva minute, filtrează rapoartele financiare și folosesc algoritmi pentru a aranja informațiile cele mai relevante într-o știre lizibilă. La alegerile generale din Marea Britanie, din decembrie 2019, canalul BBC a folosit acest tip de jurnalism automatizat pentru a scrie aproape 700 de articole despre alegeri  pe platforma sa on-line. Articole ”asistate de tehnologie” din rubrici precum sport și reportaje despre dezstre naturale au apărut deja în publicații precum Associated Press, Washington Post, LA Times, Guardian și Forbes. Xinhua, televiziune de stat din China, are chiar și prezentatori de știri artificiali, primul Zhang Zhao – făcându-și debutul în direct în noiembrie 2018. În februarie 2019, ”lui” i s-a alîturat prima ”prezentatoare” artificială, Xin Xaomeng.

 Inteligența artificială depășește deja în competență doctorii cu experiență în diagnosticarea cancerului și analiza RMN-urilor, precum și a altor rezultate din radiologie, dermatologie și patologie. În alte domenii, cosilierii-roboți oferă sfaturi pentru gestionarea activelor și strategii de investiții în schimbul unui comision infirm comparativ cu cel perceput de mai înstăriții lor adversari, și adesea cu o rată mai mare de succes.

Roboții pot juca un semnificativ în cazul celor pentru care, din diverse motive, relațiile interumane  obișnuite sunt greu de legat. S-a demonstrat deja că persoanele cu aptitudini sociale atipice – inclusiv cei cu anxietate socială extremă și cei cu tulburări din spectrul autist – pot beneficia de terapie și de activități de grup mediate de roboți. Comportamentul previzibil al roboților și faptul că aceștia nu emit niciun fel de judecăți asupra altora sunt considerați factoro-cheie în ameliorarea anxietății și în încercarea de a crea norme sociale stabile.

Generația Z îi vor considera și ei o opțiune foarte atractivă. E vorba despre o generație pentru care interacțiunea față către față este deja o problemă acută, iar nivelul de sigurătate este alarmant. Deși mai puțin de unul din opt britanici ăși pot imagina o prietenie cu un robot în viitorul apropiat, numărul crește totuși la unul din cinci în cazul celor cu vârsta între 18 și 34 de ani.

În doar câțiva ani se estimează că dispozitivele noastre digitale vor ști mai multe despre starea noastră emoțională decât membrii familiei.

Singurătatea nu este doar o stare de spirit subiectivă. Ea este și o stare colectivă, care ne afectează enorm ca indivizi și ca societate, pentru că duce la moartea a milioane de oameni anual, face ca economia globală să piardă enorm și reprezintă o potențială amenințare împotriva democrației tolerante și incluzive.

Trebuie să ne implicăm activ în schimbarea stilului nostru de viață și să înțelegem totdată că situația în care ne aflăm din punct de vedere social și economic ne poate influența felul în care putem face aceste schimbări.

Uneori este vorba de pași mici, care nu par cine știe ce la prima vedere, însă pot avea un impact semnificativ în timp: putem să aducem biscuiți la serviciu pentru toți colegii, ori să lăsăm telefonul la o parte și să fim mai atenți la partener sau la membrii familiei. Putem invita un vecin la ocafea, ori să ne facem mai des cumpărăturile la magazinul de la colțul străzii și să mergem la evenimente organizate de centrul comunitar din apropiere. Putem să ne asumm mai multe responsabilități în grupurile din care facem parte, sau să încercăm să ne alăturăm altora, chiar și atunci când ni se pare imposibil.

Putem să participăm la campania unui candidat politic al cărui discurs vizează coeziunea, nu diviziunea, sau să ne exprimăm solidaritatea cu un grup injust nedreptățit sau discriminat, sau să boicotăm o companie atunci când aflăm de condițiile de muncă incceptabile, chiar dacă ne plac produsele acesteia.

În general, este nevoie de o schimbare de mentalitate. Trebuie să ne transformăm din consumatori în cetățeni, din oameni care doar iau în oameni care și oferă, din observatori pasivi în participanți activi. Asta înseamnă să devenim ascultători mai buni indiferent dacă vorbim de serviciu, familie sau prieteni. Să acceptăm faptul că ceea ce este spre binele comunității nu este întodeauna și în avantajul nostru imediat. Să fim mai deciși atunci când putem aduce schimbări pozitive, chiar dacă e destul de inconfortabil să ne punem pielea la bătiae. Trebuie să fim mai empatci, pentru că putem uita de asta în vâtoarea vieții de zi cu zi.

În cele din urmă, antidotul pentru Secolul singurătății nu poate fi decât atenția acordată celor din jur, indiferent de cine este celălalt.