Minți împrăștiate de Gabor Maté

 

ADD se definește prin trei caracteristici majore, oricare dintre ele fiind suficiente pentru diagnosticare: slabă capacitate de concentrare, un slab control al impulsurilor și hiperactivitate. Semnul distinctiv al tulburărilor de deficit de atenție este o ”deconectare” automată, nedorită, o frustrantă stare de non-prezență a minții.

ADD sfidează categoriile de normalitate sau anormalitate. ADD diagnostichează nu o categorie, ci o dimensiune. Termenul de tulburare este el însuși impropriu. În termeni medicali, el înseamnă o boală, o afecțiune, ceea ce ADD cu siguranță nu este. ”Tulburare”, în lb. eng. disorder – dezordine, mai are o altă semnificație, o lipsă de ordine în viață. Ce este ordinea? Un sentiment de organizare. O succesiune de activități planificată conștient.

ADD nu este o boală, ea este o deterioare. Dacă optăm să nu considerăm ADD ca o afecțiune medicală sau boală, problema cauzalității este inversată și examinată din unghiul opus. Recunoașterea faptului că simțul temporal, autoreglarea și auto-motivarea sunt sarcini de dezvoltare necesare și dirijate de natură, punem următoarele întrebări: care sunt condițiile necesare pentru maturizarea fiziologică și psihologică? Ce condiții pot inhiba sau interfera cu procesul de creștere? În loc să întrebăm de ce se dezvoltă o tulburare sau o boală, întrebăm de ce nu se dezvoltă personalitatea umană deplin automotivată și autoreglată.

Pe țărmurile vestice ale Canadei, pe Insula Vancouver, vedem mici conifere contorsionate și neîngrijite, rude pipernicite ale pinilor magnifici care domină peisajul nu departe de țărm, în interiorul coastei. Am greși să considerăm că acești mici supraviețuitori viguroși au un soi de boală a plantelor; ei s-au dezvoltat atât cât le-au permis condițiile climatice relativ aspre și solul. Dacă vrem să înțelegem de ce ei diferă atât de dramatic de rudele lor din interior, trebuie să știm în ce condiții pot să prospere pinii maiestuoși, robuști și drepți ca o vergea. La fel este și cu ființele umane. Nu trebuie să recurgem la boli pentru a explica de ce unii oameni nu sunt capabili să-și realizeze potențialul deplin. Trebuie doar să ne întrebăm ce condiții susțin dezvoltarea umană neîngrădită și ce condiții o împiedică. Răspunsul la subdezvoltare este dezvoltarea, iar pentru dezvoltare trebuie să existe condiții adecvate.

Pentru copilul mic nu există o realitate abstractă, ”exterioară”. Mediul emoțional cu care îl înconjurăm pe copil este lumea experimentată de el. Pentru sugar și copilul care învață să meargă, lumea se revelează în imaginea părintelui: în contactul vizual, intensitatea privirii, limbajul corpului, tonul vocii și, mai presus de toate, în bucuria sau oboseala emoțională cotidiene manifestate în prezența copilului. Indiferent de intenția părintelui, acestea sunt mijloacele prin care au loc cele mai profund formative interacțiuni pentru copil. Deși sunt de maximă importanță pentru dezvoltarea personalității copilului, influențele acestea subtile și adesea inconștiente sunt omise în chestionarele psihologice sau în observațiile asupra părinților efectuate în contexte clinice. Nu există nicio modalitate de a măsura o nuanță de liniște sau de anxietate în voce, căldura unui zâmbet sau profunzimea unei încruntări. Nu avem instrumente care să măsoare tensiunea din corpul unui tată când își ține în brațe copilul sau să consemneze dacă privirea unei mame este înnorată de grijă sau are limpezimea unei anticipări calme.

Aproape orice părinte care are un copil ADD sau orice alt adult care trăiește cu un partener cu ADD poate observa la persoana cu ADD o sensibilitate, o ”piele subțire”. Copiii sensibili ajung să fie numiți ”dificili” fiindcă adulții au probleme în a le înțelege temperamentul și fiindcă metodele educative care funcționează cu alți copii sunt frustrant de inadecvate cu această categorie.

Asemeneaa unor instrumente hipersensibile, copiii sensibili înregistrează și consemnează chiar și cele mai mici schimbări în mediul lor emoțional. Pentru ei nu e o problemă de opțiune, sistemul lor nervos reacționează. Este ca și cum ar avea antene invizibile proiectate în toate direcțiile, culegând și conducând în corpurile și mințile lor emanațiile psihice înconjurătoare.

Nu ne confruntăm cu o asemenea dificultate dacă înțelegem că nu ADD sau rudele sale la fel de bulversante și lipsite de maniere sunt transmise pe cale genetică, ci sensibilitatea. Existența oamenilor sensibili este un avantaj pentru omenire, fiincă grupul acesta exprimă cel mai bine imboldurile creatoare și nevoile umanității. Lumea este cel mai bine interpretată prin reacțiile lor instinctive. În împrejurări normale, ei sunt artiști sau artizani, cercetători, inventatori, șamani, poeți, profeți. Există motive evolutive valabile și puternice pentru supraviețuirea materialului genetic care codează sensibilitatea. Nu bolile sunt moștenite, ci o trăsătură cu o valoare intrinsecă de supraviețuire pentru ființele umane. Sensibilitatea este transmutată în suferință și afecțiuni numai atunci când lumea este incapabilă să țină seama de răspunsurile fiziologice și psihice extrem de armonizate ale individului sensibil.

Microcircuitele creierului sunt formate de influențe din timpul primilor câțiva ani de viață, o perioadă în care creierul uman crește uimitor de rapid. Cinci șesimi din ramificațiile celulelor nervoase ale creierului apar după naștere. Uneori, în timpul primului an de viață, noi sinapse sunt stabilite într-un ritm de trei miliarde pe secundă. În mare parte, experiențele individuale ale fiecărui copil  în primii ani determină care structuri ale creierului se vor dezvolta și cât de bine, și cum se vor conecta între ei diferiții centri nervoși pentru a stabili rețelele care controlează comportamentul. Interacțiunile complex programate dintre ereditate și mediu, care fac posibilă dezvoltarea creierului omenesc, sunt determinate de o ”coregrafie complexă și fantastică, aproape suprarealistă”, cum bine exprima dr. J. S. Grotstein de la departamentul de psihiatrie al UCLA. Tulburarea de deficit de atenție rezultă din configurarea greșită a circuitelor creierului, la copiii mici, sensibili, în timpul acestei perioade cruciale de creștere.

Un ambient emoțional calm și consecvent pe toată durata prunciei este o cerință esențială pentru configurarea circuitelor neurofiziologice ale autoreglării. Când ambientul acesta este perturbat, cum se întâmplă adesea în societatea noastră, dezvoltarea creierului este afectată negativ. ADD este una dintre posibilele consecințe.

Pruncul are nevoie de semnale că mama este clipă de clipă aliniată, receptivă și participantă la stările sale mentale. Această împărtășire a spațiilor emoționale este numită sintonizare (attunement). Stresul emoțional al mamei interferează cu dezvoltarea creierului copilului, fiindcă tinde să interfereze cu contactul de sintonizare. Sintonizarea este necesară pentru dezvoltarea normală a traiectelor creierului și a aparatului neurochimic al atenției și al autoreglării emoționale. Este un proces fin calibrat care necesită ca părintele să rămână el însuși într-o stare mentală relativ lipsită de stres, anxietate și depresie. Expresia lui cea mai clară sunt privirile încântate pe care le schimbă pruncul și mama, reținute într-un tărâm emoțional intim și special, din care, în acel moment, restul lumii este exclus la fel de complet ca din uter.

Copiii mici ai căror adulți îngrijitori, din indiferent ce motiv, au fost prea stresați ca să le ofere contactul de sintonizare necesar, vor crește cu o tendință cronică de a se simți singuri cu emoțiile lor, de a avea sentimentul – corect sau greșit – că nimeni nu le poate împărtăși felul în care se simt, că nimeni nu poate să-i înțeleagă.

Majoritatea părinților extind asupra copiilor o anume mixtură de comportament iubitor și vătămător, de pedagogie înțeleaptă și o alta greoaie, lipsită de tact. Proporțiile variază de la familie la familie, de la părinte la părinte. Acei copii cu ADD ale căror nevoi de contat parental cald sunt cele mai frustrate devin adulții cu cele mai severe cazuri de ADD.

Un vast corp de cercetări susțin modul de a înțelege funcțiile cortexului prefrontal drept. Observarea deficiențelor și incapacităților suferite de oamenii care au fost răniți în această zonă a creierului  are cel mai dramatic efect asupra noastră. Comportamentul și reacțiilor lor emoționale sunt ca o descriere de dicționar pentru ADD. Între alte trăsăturiale ADD, acești așa-numiți pacienți prefrontali adesea divaghează și trebuie să li se amintească frecvent să ducă până la capăt un șir de gânduri; sunt ușor distrași; când ascultă, își vor muta adesea atenția către indiferent ce parte a cuvântării le captează interesul; în timpul îndeplinirii unor sarcini, vor părea adesea că pierd șirul instrucțiunilor; vor fi predispuși la izbucniri emoționale copilărești; vor avea dificultăți să-și înfrâneze impulsurile fizice; le va fi aproape imposibil să învețe din experiență.

În ADD nu există nicio leziune a creierului dar el este împiedicat să se dezvolte. Nu se dezvoltă tulburarea, ce se întâmplă este că anumite circuite importante ale creierului nu se dezvoltă. Interferența cu condițiile necesare pentru dezvoltarea sănătoasă a cortexului prefrontal, explică aproape toate cazurile de ADD. Circuitele ADD din cortexul prefrontal greșit configurate sunt efectul unor circumstanțe nesănătoase în aceeași măsură ca și arterele blocate de colesterol în ateroscleroza coronariană.

Disocierea, inclusiv deconectarea cauzată de ADD, provine dintr-o nevoie de apărare – ea este o formă psihologică de apărare. Motivul lui Gloucester de a fi ”distras”, în actul al patrulea din Regele Lear, este foarte apropiat de sursa ”distragerii” care apare și în cazul ADD. Este o modalitate de a face față durerii emoționale. Scopul original al disocierii este separarea conștiinței de suferința emoțională pe care o simțim, dez-asocierea uneia de cealaltă. Putem concepe disocierea ca pe o anestezie psihologică.

Ceea ce este adevărat pentru umanitate ca specie este adevărat și pentru omul individual. În copilărie, dezvoltarea emoțională precede creșterea intelectuală, fiindcă centrii din creier care procesează emoția și motivația se maturizează înaintea celor care servesc gândirea și logica: emoția înaintea intelectului, creierul drept înaintea celui stâng. Atenția se dezvoltă la început ca o activitate a părților din creier care procesează emoția. Emoția rămâna baza atenției, chiar și după ce intelectul ajunge să domine gândirea conștientă.

Distragerea atenției datorită tumultului emoțional și furtunii de gânduri afectează memoria. Oricui cu tulburare de deficit de atenție i se întâmplă, de mai multe ori pe zi, să meargă într-o altă  încăpere sau să urce scările, doar ca să stea acolo perplex, întrebându-se după ce a venit sau întorcându-se cu un obiect complet inutil pe care l-a luat din neatenție. Expresia cheie este aici din neatenție. La persoanele cu ADD este notorie slaba memorie pe termen scurt, care se datorează în mare parte stării deconectate, semidisociate și preocupării pentru universul său lăuntric. ”Tipul acesta de ”amnezie” apare fiindcă atenția este necesară pentru formarea unor noi episoade de memorie – scrie psihologul Daniel Schacter -, iar atunci când resursele noastre de atenție sunt consumate de gânduri și sentimente interioare, rămân mai puține resurse care să se ocupe de lumea exterioară.”

Încă de timpuriu, în viață, plasticitatea, reactivitatea creierului uman la schimbarea condițiilor, este atât de mare, încât copiii care suferă leziuni la nivelul unei părți a creierului la puțin timp după naștere, chiar dacă pierd o întreagă emisferă, pot să compenseze deficitul. Deși celulele nervoase nu mai revin la viață, pacientul va putea, în decurs de câteva săptămâni sau luni, să folosească din nou un membru care a fost paralizat. Au intrat în acțiune noi circuite, s-au format noi conexiuni. ”În condiții normale, ”creșterea” poate fi o caracteristică creierului pe toată durata vieții”, scrie medicul neurolog Fracine Benes. Circuitele nu doar că sunt receptive la rezultatele primei experiențe, dar sunt în mod repetat flexibile și modificabile prin experiență continuă.

În creierul omenesc, circuitele rațiunii și ale emoției sunt strâns conectate, de aceea relațiile problematice duc în mod direct la dificultăți în procesarea cerebrală. Ele nu sunt singura cauză a gândirii dezorganizate, dar sunt de departe cauza cea mai obișnuită. Refacerea relațiilor pe o bază sănătoasă promovează organizarea mentală. Căi noi de procesare a emoțiilor au nevoie de circuite neurale noi, iar configurarea noilor circuite necesită experiențe noi într-un mediu emoțional favorabil. Relația cu părinții este pământul ploaia, soarele și umbra în care trebuie să înflorească dezvoltarea mentală a copilului. Mai presus de orice, familia este locul în care copii vor avea experiențe transformatoare care hrănesc creșterea.

Părinții copiilor cu ADD trebuie să depună eforturi de autocunoaștere. Aceasta este prima premisă pentru a favoriza dezvoltarea copilului. Cu toată bunăvoința, nimeni nu se poate sustrage mult timp inconștientului său. Transmiterea poverilor psihologice de la o generație la alta are loc în jurul acelor aspecte din ei înșiși de care părinții sunt cel mai puțin conștienți și are loc exact atunci când copilul apasă butoanele emoționale inconștiente ale părintelui. Mulți au avut experiența frustrantă în care au abordat o situație cu optimism și o idee fermă despre tehnica pedagogică pe care vor s-o folosească, numai pentru a se trezi curând că țipă la copil sau se îndepărtează de el, sabotându-și complet bunele intenții. Cunoașterea tehnicilor pedagogice, ca orice cunoaștere și învățare intelectuală, este o funcție a părții stângi cognitive a creierului, pe când cine este părintele – ce față îi arată copilului – este determinat în fiece moment, în mare măsură, de mecanismele emoționale puternice guvernate de emisfera dreaptă. Un conflict între emisfere este o bătălie inechitabilă. Odată ce emoțiile noastre cele mai profunde sunt stârnite – cum atât de ușor se întâmplă în interacțiunile cu copiii -, intelectul și înțelegerea sunt rapid subjugate.

Autoreglarea este strâns legată cu un proces pe care psihologia developmentală l-a numit individuare sau diferențiere. Individuarea – a deveni o persoană motivată, împăcată cu sine, un individ autentic – este scopul ultim al dezvoltării, pe măsură ce individuarea evoluează, copiii sunt capabili să se miște tot mai independent în lume, impulsionați de propriile lor interese și nevoi. Ei pretind tot mai puțin ca o altă persoană să vadă exact ce văd ei pentru a se simți confirmați sau ca o altă persoană să simtă exact ce simt ei. Ei pot avea nevoi și dorințe de apropiere, afecțiune și sprijin reciproc cu o altă ființă umană, dar nu au nevoie de contopire emoțională cu cealată persoană – ei pot să funcționeze și pe cont propriu dacă este necesar.

Dacă părinții vor să cultive individuarea în copiii lor, ei trebuie să se ocupe de propria lor maturizare. Oricât s-ar strădui, niște părinți slab individuați nu pot să cultive cu succes  individuarea copiilor lor. Probabil, ei vor avea relații nesatisfăcătoare cu partenerii lor, mai ales după ce copiii încep să tulbure fragilul echilibru emoțional dintre ei. Este probabil și ca ei să fuzioneze emoțional cu unul sau altul dintre copii. Poate exista aparența unei relații strânse între părinte și copil, dar în realitate individuarea copilului este împiedicată, fiindcă el crește simțindu-se automat răspunzător pentru străile de spirit ale părintelui. Mai târziu, copilul va nutri un sentiment de responsabilitate față de întreaga lume. Chiar și comportamentele aparent egoiste nu reprezintă altceva decât eforturi inconștiente și disperate de a scăpa de acel sentiment copleșitor de responsabilitate.

Nevoia esențială a copilului este să primească tipul corect de atenție. Lipsa ei e principala lui anxietate. Recunoașterea acestui fapt transformă însăși semnificația denumirii tulburare de deficit de atenție. Așa cum ne reamintește mereu și intenția politicienilor de a reduce tot mai mult finanțarea serviciilor publice pentru săntate și educație, un deficit apare atunci când investești mai mult decât obții. Copilul cu ADD a trebuit să investească mai multă atenție decât a obținut și tocmai de aceea s-a ales cu un deficit de atenție.

Terapeutul de familie David Freeman a încheiat odată o prelegere publică despre intimitate și relații spunând că lucrul pe care speră ca audiența să-l rețină din discursul său este conștiința faptului că nu ne cunoaștem soțul/soția sau copiii. Putem crede că înțelegem perfect de ce ai acționează așa cum o fac, când, în realitate, credințele noastre reflectă doar propriile noastre anxietăți. De fiecare dată când atribuim un motiv altei persoane, de genul ”faci asta fiindcă...”, excludem curiozitatea și imobilizăm compasiunea. Persoana care știe cu mai are nimic de învățat, ea a renunțat la învățătură. ”În mintea începătorului există multe posibilități, în mintea specialistului există puține”, a spus maestrul Zen Shunryu Suzuki. E bine să fim conștienți că suntem începători atunci când abordăm copilul cu ADD.

La fel ca în toate aspectele dezvoltării copilului cu ADD, creșterea motivației interne, autentice, necesită o relație de atașament sigură cu părintele. Fără siguranța relației de atașament, copilul mic va fi prea anxios ca să-și concentreze atenția pe o explorare semnificativă a lumii din jur.

Folosirea nejudicioasă a recompenselor și laudelor poate să constituie tactici de presiune asemănătoare cu constrângerea verbală sau fizică. Există trei pericole în motivarea cu ajutorul recompensei și a laudei. În primul rând, ele hrănesc temerea că nu persoana, ci realizarea dorită este prețuită de părinte. În al doilea rând, deoarece copiii simt că părinții vor exercita presiuni asupra lor, chiar dacă sub deghizări benigne, precum daruri sau cuvinte afectuoase, contravoința va fi consolidată. În al treilea rând, lauda și recompensa vor deveni ele însele scopul, în dauna interesului copilului pentru ceea ce face. Copiii astfel motivați vor învăța mai devreme sau mai târziu să se strecoare cu efortul minim necesar pentru a obține lauda sau recompensa. Scurtăturile și înșelăciunea urmează adesea.

Memoria implicită este imprimarea conținutului emoțional al experiențelor timpurii în circuitele cerebrale. Circuitele acestea se activează fără ca persoana să realizeze că ceea ce simte în prezent aparține de fapt trecutului. ”Într-o asemenea situație, scrie Joseph LeDoux, te poți afla în chinurile unei stări emoționale care există din motive pe care nu le înțelegi prea bine.” În mod foarte adecvat, LeDoux mai numește memoria implicită și memorie emoțională.

Frica de respingere nu este definitorie pentru pentru personalitatea individului cu ADD – nicio trăsătură psihologică individuală a tulburării de deficit de atenție nu este definitorie. Importanța ei în tulburarea de deficit de atenție provine din hiperreactivitatea temperamentului, o trăsătură înnăscută la toți cei cu ADD. În adultul cu ADD, la fel ca și în copil, această hipersensibilitate amplifică impactul fiecărui stimul emoțional. Frica de respingere nu este niciodată departe de suprafață. Oamenii cu ADD sunt extrem de sensibili la cel mai neînsemnat indiciu al ei, chiar dacă acel indiciu este doar o plăsmuire a imaginației lor temătoare. Ea este declanșată de orice stimul care are o cât de vagă asemănare cu respingerea, chiar dacă nu există nicio intenție de respingere.

Adultul cu ADD nu știe care este diferența între refuz și respingere. Când aude ”nu” de la persoana iubită, un prieten, un patron, este ca și cum tot universul i-ar nega dreptul la existență.

Cortexul orbitofrontal se crede că joacă un rol major în autoreglarea emoțională. El ajută la inhibarea emoțiilor puternice, precum frica și anxietatea care sunt generate de amigdală și în alți centri din creier aflați sub nivelul cortexului. În ADD capacitatea de a inhiba emoțiile puternice este diminuată, deoarece conexiunile COF cu centri inferiori din creier nu s-au dezvoltat optim. Așa cum hipersensibilitatea amplifică sentimentul respingerii, la fel și autoreglarea deficitară din cauza diminuării funcției de inhibare a cortexului exagerează reacția de respingere. Având aceasta în minte, putem înțelege ce urmează. Reacția pruncului la anxietatea insondabilă a separării fizice sau emoționale de părinte este ori furie, ori retragere sau o combinație a celor două în succesiune.

Mulți adulți cu ADD relatează că se plictisesc  repede de relații, ca și de multe altele în viață. Ei își imaginează că plictiseala lor înseamnă că ceva îi lipsește partenerului, dar realitatea e că ei sunt plictisiți de ei înșiși. O persoană care nu e în contact cu surse interne de energie și interes pentru lume trebuie să caute surse exterioare, crezând că împlinirea poate să vină numai de la altcineva. Aceasta este starea reamintită implicit a pruncului flămând de hrană emoțională căruia îi lipsește capacitatea de a-și satisface propriile nevoi și trebuie să se bizuie pe părinte. Cerința impusă partenerului în relația de iubire este ca el sau ea – celălalt- să umple golul din sine însuși. Dar o astfel de hrană se găsește numai prin creștere psihologică și spirituală, prin auto-descoperire. Cât timp aștept ca o altă persoană să-mi ofere ceea ce lipsește din mine însumi, voi fi inevitabil dezamăgit. Tentația este atunci să caut un alt partener, o nouă relație în care, poate, voi găsi ceea ce simt că-mi lipsește. În absența dezvoltării persoanale, căutarea aceasta este sortită eșecului.

Frica de intimitate este totodată frica de pierdere a sinelui. Există bine-cunoscutul paradox că individul cu ADD râvnește la contactul uman real, se simte ca un străin și dorește să aparțină cuiva – dar în același timp este retras, deseori preferând propria companie celei a altora. Paradoxul se datorează oscilației sale între două temeri: anxietatea singurătății și a abandonului și, opusă acesteia, o senzație paralelă a pericolului că dacă se angajează într-o relație va fi copleșit, înghițit.

Neurochimia deficitară a dependenței, la fel ca neurochimia deficitară a ADD, poate fi atribuită unor evenimente din primul sau primii ani de viață, perioara formativă cea mai decisivă pentru creier. Stresul emoțional poate să afecteze rezerva de substanțe chimice a creierului, de exemplu, puii de maimuță suferă o scădere a nivelului de dopamină în lobii frontali după numai câteva zile de separare de mamele lor. ”Izolarea socială, privarea timpurie de grija empatică, cauzează o reducere permanentă a receptorilor de sedative ale creierului”, scrie cercetătorul teoretician Allan Schore.

În romanul său Toba de tinichea, scriitorul german Gunter Grass descrie un club de noapte în care clientela blazată vine să adulmece cepe cu miros pătrnzător în răpăitul frenetic al unei tobe. Le curg lacrimile și ei își simt amărăciunea, care altfel ar fi prea adânc reprimată în psihicul lor. Clienții localului sunt dependenți de inducerea artificială, intensă a unei emoții profunde. Așa cum scrie Grass, suntem dependenți de suferințele noastre, care sunt părțile cele mai autentice din noi înșine. Nu există nicio cale către sine care să ocolească durerea.