Secolul singurătății de Noreena Hertz

 

Totul a început prin anii ’80, atunci când capitalismul a luat o formă destul de aspră: neoliberalismul, o ideologie care pune accentul îndeosebi pe libertate – alegere ”liberă”, piețe ”libere”, ”eliberarea” de influența guvernelor sau a sindicatelor. Această ideologie propovăduia o formă idealizată de independență, guvern minimal și competiție acerbă, care punea interesul de sine mai presus de comunitate și de binele colectiv.

Capitalismul neoliberal ne-a redefinit profund nu doar relațiile economice, dar și relațiile cu ceilalți. Această ideologie nu a fost niciodată doar o politică economică după cum mărturisea Margaret Thatcher în 1981, când a declarat: ”Economia este doar metoda. Însă scopul este de a schimba felul nostru de a fi. Și din mai multe puncte de vedere, neoliberalismul a reușit să-și atingă ținta. Punând mai ales accentul pe calități precum competivitatea acerbă și urmărirea propriului interes, indiferent de consecințe, neoliberalismul a schimbat fundamental relațiile dintre oameni și obligațiile pe care le simțeam unii față de ceilalți.

Vedem acest lucru chiar și în felul în care a evoluat limbajul. Începând cu anii 1960, cuvintele cu sens colectiv, precum ”a aparține”, ”datorie”, ”a împărți” și ”împreună”, au fost tot mai des înlocuite de cuvinte cu sens individualist, precum ”a reuși”, ”a deține”, ”personal” și ”special”.

Peste tot în lume, în primele decenii ale secolului XXI, cei care se simt marginalizați din punct de vedere social și economic, cei care simt că partidele politice tradiționale pe care le-au susținut odată i-au abandonat și nu le ascultă nevoile sau nu se mai ocupă de eliminarea nedreptăților sociale au votat în număr mare pentru partidele aflate la extremele spectrului politic. Iar acest lucru este justificat. Dacă te simți marginalizat, ignorat, invizibil și apare cineva care promite să te vadă și să te asculte, vei fi bineînțeles, interesat. Fie că vorbim de sloganul populist al lui Trump, ”Oamenii uitați ai Americii nu mai sunt uitați!”, sau de promisiunea lui Marine Le Pen de a sluji ”o Franță uitată, o Franță abandonată de elita autoproclamată”, astfel de mesaje atent alese pot fi foarte atractive. Iar realitatea este că mulți fuseseră uitați timp de decenii întregi, capitalismul neoliberal și dezindustrializarea fiind urmate de criza financiară din 2008 și de politicile de austeritate de mai târziu. Aceste evenimente au avut un efect economic asimetric, persoanele slab calificate și necalificate simțindu-se cel mai puternic afectate – ținta perfectă a populiștilor de dreapta.

Cercetătorii au descoperit că cei ce trăiesc pe străzi cu trafic rutier scăzut au de trei ori mai multe relații sociale, prieteni și cunoștințe decât cei care locuiesc pe străzi cu trafic intens.

Distragerea provocată de dispozitivele digitale este atât de pronunțată, încât Sydney, Tel Aviv și Seul, orașe cu o utilizare deosebit de intensă a smartphonu-urilor, urbaniștii au luat măsuri pentru a asigura siguranța populației. S-au instaletlumini de semafor pe trotuare, o stradă din Seul emite chiar și lumini de tip laser la traversare, care activează o notificare pe telefonul pietonului-zombi, avertizându-l că urmează să pășească direct pe stradă. Această inovație este insipirată de faptul că, după o testare de cinci ani a luminilor de tip Stop/Go în Coreea de Sud, numărul pietonilor răniți în accidente a scăzut cu 20% și al celor decedați cu 40%.

Studiile preliminare arată că, dacă părinții sunt adesea distrași de tehnologie, copii lor sunt mai pretențioși cu mâncare sau mănâncă în exces, existând, de asemenea, riscul de a dezvolta dificultăți locomotorii. Au fost identificate de asemenea și alte aspecta ale dezvoltării copiilor, de la atașamentul emoțional (”De ce își iubește mami telefonul mai mult decât pe mine?”) la rezistență emoțională. Există, de asemnea, dovezi că cești copii ai căror părinți sunt distrași de telefoane se vor enerva mai ușor, vor avea dificultăți în a-și controla emoțiile negative, precum furia, sau vor fi îmbufnați atunci când nu vor obține ceea ce vor. Asemenea competenței lingvistice, aceste efecte emoționale persistă mult timp după primii ani, când copii învață să-și gestioneze relația cu părinții: adolescenții care cred că părinți lor sunt mult mai preocupați de dispozitivele digitale decât de ei simt mai puțină ”căldură” din partea acestora și sunt mai predispuși la afecțiuni precum anxietate și depresie.

Un studiu efectuat în 2016 de către cercetători din Minnesota ne arată că persoanele careprimesc același emoticon au păreri complet diferite în ceea ce privește sensul acestor semne cam într-un sfert de cazuri, dând astfel curs liber neînțelegerilor. În mod similar, o serie de studii au demostrat că sarcasmul e ușor de perceput de multe ori ca batjocură. Până și furia, cel mai recunoscut dintre emoticoanele folosite în mesaje, este greu de identificat cu certitudine, inclusiv în mesajele dintre prieteni apropiați.

De ce suntem atât de dependenți de telefon? E timpul să-i punem la zid pe giganții rețelelor sociale din Silicon Vallery. Pentru că, asemenea aparatelor de jocuri de noroc, platformele sociale au fost special concepute pentru a ne menține constant interesați să derulăm, să ne uităm, să dăm like-uri și să ne reîncărcăm pagina în speranța că vom obține confirmări, răspunsuri, motive care să ne crească încrederea în sine, atracția reciprocă și chiar dragoste. Fiecare fond ales, fiecare aranjare în pagină, fiecare animația abia perceptibilă, fiecare pixel care alcătuiește ceea ce vedem pe ecran, toate au fost special configurate pentru a ne menține legați și tot timpul prezenți. De altfel, Sean Parker, fostul președinte Facebook, a declarat că întrebarea-cheie pe care se axase facebook la început a fost: ”Cum să-ți acaprăm cât mai mult posibil timpul și atenția?” ”Știm că produsul nostru dă dependență, dar l-am pus pe piață oricum.” ”Dumnezeu știe cum va fi afectat creierul copiilor noștri”, încheie acesta.

Oare oamenii singuri sunt cei care folosesc rețelele sociale, sau acestea din urmă sunt cele care provoacă sentimentul de singurătate? Conform unui studiu, dacă petrecem doar 10 minute pe zi pe Snapchat, Instagram sau Facebook, vom constata o reducere semnificativă a sentimentului de singurătate. Cel de-al doilea studiu, care a devenit de referință în domeniu, a inclus 3000 de participanți, jumătate din ei folosind platforma Facebook ca de obicei timp de două luni, iar ceilalți – grupul de ”tratament!” – dezactivându-și profilul complet. Cercetătorii auaflat astfel că aceștia din urmă nu și-au folosit timpul petrecut în mod normal pe Facebook navigând pe alte site-uri, ci au stat în general mai puțin pe Internet și au petrecut mai mult timp socializând cu prietenii sau familia. Aceștia s-au declarat mai fericiți, mai satisfăcuți de viața pe care o duc, mai puțin anxioși și, într-o măsură moderată, dar semnificativă din punct de vedere statistic, mai puțin singuri. Cât despre îmbuntățirea stării de sănătate, renunțarea la Facebook s-a dovedit în proporție de 40% la fel de eficientă ca și ședințele de psihoterapie.

Singurătatea este resimțită probabil cel mai acut de către victimele bullyingului, cei care simt atât durerea abuzului, cât și sentimentul de neputință care îl însoțește, pentru că spectatorii digitali nu le vin nicidecum în ajutor, iar platformele sociale nu fac nimic pentru a-proteja. Așa cum copiii care își văd părinții certându-se sau sunt martori la violență domestică – vor deveni mai introvertiți, mai anxioși și mai tentați să se autoizoleze, același lucru ni se poate întâmpla și nouă. Dacă petreceți prea mult timp derulând postări agresive și toxice, există riscul să vă simțiți și mai singuri, chiar dacă nu sunteți ținta directă a atacurilor. Mai mult, cu cât sunteți mai expuși la acest comportament toxic, cu atât mai puțină încredere veți avea în societate în general. Acest lucru poate avea consecințe sociale și politice mult mai importante. Cu cât avem mai puțină încredere unii în alții, cu atât vom deveni mai egoiști și mai divizați

În rândul adolescenților  și al celor de douăzeci de ani, discuțiile pe grupuri reprezintă modalitatea principală de comunicare, 30% dintre ei foosind una dintre aceste aplicații: WhatsApp, House-party, Facebook Messenger sau WeChat – de mai multe ori pe zi. Conștientizarea faptului că ești exclus din aceste grupuri a devenit o nouă formă de dureroasă izolare. Și este un sentiment cu care se confruntă tot mai mulți tineri.

Expresia FOMO (Fear of Missing Out) – teama de a nu fi lăsat pe dinafară, acel sentiment supărător că alții s-au întâlnit undeva și se distrează, în timp ce noi stăm acasă, singuri.

BOMP (a Belief that Others are More Popular) poate aduce un sentiment foarte supărător, indiferent de vârtă. Mulți adulți sunt nevoiți să treacă prin această versiune atunci când descoperă pe rețelele sociale cum foștii colegi de liceu s-au întâlnit fără ei, sau vreo întâlnire de familie la care nu fuseseră invitați. Dacă în trecut n-am fi descoperit niciodată că am fost excluși de la asemenea întâlniri, în ziua de azi sentimentul de excludere este ca o palmă peste față dată în timp real, cu filtre și efecte sonore.

În anii ’60, birourile open space au fost lăudate, fiind considerate un concept foarte modern, aproape utopic și care – în teorie, cel puțin – ar fi creat un mediu de lucru mai sociabil, unde oamenii și ideile pot circula mult mia firesc. Spațiul nostru fizic are o influență majoră asupra gradului de izolare sau de singurtate pe care îl percepem. Și se pare că birourile open space preluat de umptate dintre birourile din Europa și două treimi dintre birourile din Statele Unite – cresc riscul de izolare.

Cercetătorii au descoperit că în loc să stimuleze colaborarea față către față și relațiile mai profunde, arhitectura deschisă pare să ducă mai degrabă la izolare socială. Motivul pentru care se manifestă acest instinct de retragere este reacția fireasc pe care o avem la zgomot excesiv, la lucrurile care ne distrag sau la întreruerile nedorite. Există studii care ne arată că zgomotul de peste 55 de decibeli – aproximativ sunetul amplificat al unui apel telefonic – ne stimulează sistemul nervos și declanșează o creștere semnificativă a nivelului de stres. În multe astfel de birouri open space, nivelul de zgomot este mai ridicat de atât, dat fiind faptul că fiecare vorbește mai tare, tocmai ca să se facă auzit. Într-adevăr studiile ne arată că o simplă conversație din apropiere ne poate reduce productivitatea cu până la 66%.

Cercetătorii vorbesc de asemenea de ”sentimentul de nesiguranță” care predomină în birourile open space, pentru că toată lumea poate vedea și auzi ce faci. Iar asta, spun ei, duce la o absență a conversațiilor profunde și la un fel de ”jenă inconfortabilă” care ”descurajează conversațiile lungi”, favorizează ”discuțiile mai scurte  și mai superficiale” și duce la autocenzurare.

Această senzație e și mai intensă dacă șefii sunt adepții ideii de ”hot-desking”. Angajatorii au încercat să promoveze această practică, lăudând-o ca fiind întruchiparea libertății de exprimare la locul de muncă – în fiecare zi puteți alege unde să vă așezați. Realitatea însă este că atunci când nu avem propriul colțișor, atunci când nu stăm lângă cineva îndeajuns de mult ca să ne împrietenim și suntem într-o constantă alergătură zilnică pentru un birou la care să ne așezăm, viața la birou poate deveni destul de izolantă: 19% dintre cei care au adoptat această practică au răspuns, într-un studiu efectuat în Marea Britanie, că se simt înstrăinați de colegi, iar 22% au răspuns că le este dificil să regăsească spiritul de echipă cu ceilalți colegi. Angajații care au parte de așa ceva la locul de muncă sunt echivalentul chiriașilor care nu și-au cunoscut niciodată vecinii. Mai degrabă vagabonzi decât nomazi, aceștia se simt tot mai ușor de înlocuit și mai ignoranți, și chiar mai puțin vizibili.

Oricare ar fi povestea ”oficială” în legătură cu preferința angajatorului pentru birourile open space și oricum a fost promovată această strategie, realitatea este că aproape întodeauna s-a urmărit reducerea costurilor. Birourile open space costă cu aproape 50% mai puțin per angajat decât birourile tradiționale, pentru că fiecare angajat ocupă mai puțin spațiu fizic. Hot-deskingul oferă și mai multe ”avantaje”: dat fiind că fiecare birou va fi probabil folosit  în mod constant, înseamnă că se generează mai multă valoare per angajat.

A trece în plan secund sănătatea emoțională  și fizică a angajaților, după cheltuielile administrative, este nu doar îndoielnic din punct de vedere moral, dar și ineficient din punct de vedere economic. În general, este o abordare obtuză, individul fiind evident subordonat profitului, iar nevoile sale emoționale și fizice fiind considerate drept irelevante pentru succesul companiei, în ciuda faptului că bunăstarea și satisfacția angajatului influențează fundamental productivitatea acestuia și, automat, eficiența companiei.

Deși majoritatea oamenilor ar prefera să lucreze într-un mediu în care colegii sunt amabili și săritori, în sistemul nostru capitalist neoliberal, amabilitatea și disponibilitatea de a ajuta sunt calități complet subapreciate: poziții care specifică foarte clar necesitatea acestor calități, precum profesori, asistenți medicali sai asistenți sociali, sunt plătite cu mult sub medie. În același timp, femeile care au o atitudine caldă și prietenoasă la serviciu se trezesc ”date la o parte imediat, nefiind considerate pioni importanți sau persoane pe care poți conta”, iar ”calitățile le pot fi uneori ignorate”, după cum spune Marianne Cooper de la Universitatea Standford, care a studiat acest fenomen în detaliu.

E adevărat că în majoritatea țărilor lumii numărul de ore lucrate pe zi, în medie, este mai mic decât în urmă cu câteva decenii. Există însă anumite categorii de salariați care muncesc cu mult mai multe ore în prezent, printre aceștia numărându-se persoanele calificate și adesea cu studii superioare.

După 1990, în aproape fiecare țară din Europa de Vest, ”programul extrem de muncă” (mai mult de cincizeci de ore pe săptămână) a crescut semnificativ în rândul acestor angajați. În Marea Britanie, cele mai multe orie sunt lucrate acum de cei mai calificați angajați. În Japonia, numărul celor care au muncit până la extenuaare – au murit muncind, efectiv – este atât de mare încât există și o denumire pentru aceștia: karoshi. În China, programul de la 9 dimineața până la 9 seara timp de șase zile pe săptămână a devenit atât de normal, mai ales în companii din domeniul financiar, digital și din comerțul electronic, încât a căpătat și o denumire specială: ”996”.

Fiind conștienți de relația strânsă dintre singurătatea resimțită la locul de muncă și cea de acasă, angajatorii ar putea înțelege mai bine că angajații au responsabilități și în afara serviciului, că sănătatea fizică și emoțională depinde de capacitatea acestora de a se îngriji și a-și păstra relațiile și legăturile din afara serviciului. Iar tendința generală nu e tocmai aceasta.

În Marea Britanie, un raport al Congresului Sindicatelor a scos la iveală că unul din cinci tineri părinți care solicită condiții de muncă mai flexibile sunt ”penalizați” cu ore mai puține, ture mai dificile sau chiar pierderea serviciului, și că multor părinți li s-a spus să-și ia concediu medical sau de odihnă pentru a se ocupa de copil, deseori refuzându-li-se chiar zile libere pentru anumite urgențe.

Există numeroase studii care ne arată că angajații cu jumătate de normă au șanse mai mici să fie promovați decât colegii lor cu normă întreagă. Și, dat fiind faptul că femeile constituie majoritatea angajaților cu jumătate de normă, ceea ce la suprafață poate părea o măsură pozitivă poate reprezenta în realitate o altă lovitură dată egalității de șanse.

Microsoft a efectuat un experiment în 2019 în filialele sale din Japonia, toți cei 2300 de angajați primind cinci vineri libere la rând, fără să le fi scăzut salariul. Mai mult, toți angajații au primit sprijin financiar în valoare de până la 100.000 de yeni (cam 750 de dolari) pentru a pleca într-o excursie cu familia. Rezultatele au fost uimitoare. Nu doar că angajții au fost mai fericiți, dar ședințele au devenit mult mai eficiente,  absenteismul a scăzut cu 25 % și productivitatea a crescut cu un neverosimil 40%. În același timp, numărul mai mic de angajați din birouri a însemnat mai puține cheltuieli de întreținere și beneficii pentru mediul înconjurător: în timpul perioadei de testare, costurile asociate cu energia au scăzut cu 25% și s-au folosit cu 59% mai puține coi de hârtie.

Din multe puncte de vedere, supravegherea la locul de muncă nu este ceva nou. În secolul XXI însă, trei lucruri cu totul revoluționare s-au dezvoltat: măsura în care suntem supravegheți, nivelul alarmant de intruziune permis de tehnologia digitală și gradul în care puterea de decizie este transferată în sarcina roboților. ”În trecut supravegherea la locul de muncă era discretă limitată la privirea atentă a supraveghetorului direct și la spațiul fizic de muncă”, scrie Ivan Manokha, specialist în științe politice  la Universitatea Oxford, iar acum ”ea este omniprezentă, dispozitivele electronice și senzorii acumulând și procesând neîncetat date despre eficiența angajaților în timp real, chiar și (adesea) în afara spațiului profesional.

Până și cele mai extreme forme de supraveghere devin deja realitate. În 2017, o companie tehnologică din Wisconsin, Three Square Market, a inserat microcipuri în mâinile a peste cincizeci de angajați. Cei care au ales să fie urmăriți astfel își puteau folosi mâna ca formă de identificare, apropiind-o de un scaner pentru a intra în clădire sau în zonele securizate.

Aflați sub supraveghere constantă, tot mai incapabili să fim noi înșine și să vorbim liber cu colegii, tot mai neîncrezători, devenim treptat mai precauți, mai tăcuți, mai retrași, temându-ne să ne comportăm normal. Drept urmare, ne vom simți tot mai singuri și mai rupți de șefi, de munca în sine și de cei din jurul nostru.

Chiar înainte ca pandemia de COVID-19 să destabilizeze economia mondială și să ne arate foarte clar că în niciun caz nu trăim cu toții la fel perioadele cu neajunsuri financiare, numeroși angajați simțeau că sunt de fapt pe cont propriu în aceast luptă acerbă pentru supraviețuire. Există un număr de factori care au contribuit la acest lucru în ultimul deceniu: faptul că în Statele Unite salariul directorilor executivi a crescut cu 930% din 1978, în timp ce salariul unui angajat obișnuit a crescut cu doar 11,9%; faptul că regulile jocului par să fie tot mai mult dictate de marile corporații într-o vreme în care vocea și drepturile muncitorilor au fost tot mai mult diminuate, faptul că în Marea Britanie unul din opt adulți angajați făceau parte în 2008 din categoria celor cu venituri sub pragul sărăciei, iar 850.000 de persoane erau angajate cu contracte de zero ore (neștiind câte ore urmau să muncească în fiecare săptămână sau dacă vor avea măcar de muncă); faptul că milioane de oameni din întreaga lumeaveau la sfârșitul deceniului servicii prost plătite, de statut inferior și fără posibilități de promovare.

Cu mai bine de o sută de ani în urmă, Karl Marx semnala în teoria sa despre alienare c muncitorii cărora le lipsește controlul asupra mijloacelor de producție și care sunt prost recompensați pentru munca depusă se vor simți înstrăinați nu doar de produsul muncii lor, ci și de ceilalți colegi, de locul de muncă și chiar de sine.

Sarcinile simple și repetitive vor fi cel mai rapid automatizate în următorii zece ani. Se estimează că 91% dintre sarcinile legate de prepararea alimentelor  vor fi automatizate în următorii douăzeci de ani. În ultimele câteva decenii sectorul manufaturier a pierdut milioane de muncitori ca urmare a automatizării. În Statele Unite, au dispărut mai bine de 5 milioane de locuri de muncă din anul 2000,  fiecare robot înlocuind în medie 3,3 muncitori.

În China – unde automatizarea este un obiectiv major al strategiei guvernamentale ”Made in China 2015” -, această dislocare s-a produs pe o scară mai largă, aproape 40% dintre muncitorii din anumite companii industriale chineze fiind înlocuiți de roboți în ultimii câțiva ani. La o fabrică de telefoane mobile din Dongguan, 90% din forța de muncă a fost înlocuită de roboți, care muncesc non-stop și nu cer niciodată pauză de masă.

O treime din conținutul publicitar de Bloomerg News este scris de ”reporteri roboți” care, în câteva minute, filtrează rapoartele financiare și folosesc algoritmi pentru a aranja informațiile cele mai relevante într-o știre lizibilă. La alegerile generale din Marea Britanie, din decembrie 2019, canalul BBC a folosit acest tip de jurnalism automatizat pentru a scrie aproape 700 de articole despre alegeri  pe platforma sa on-line. Articole ”asistate de tehnologie” din rubrici precum sport și reportaje despre dezstre naturale au apărut deja în publicații precum Associated Press, Washington Post, LA Times, Guardian și Forbes. Xinhua, televiziune de stat din China, are chiar și prezentatori de știri artificiali, primul Zhang Zhao – făcându-și debutul în direct în noiembrie 2018. În februarie 2019, ”lui” i s-a alîturat prima ”prezentatoare” artificială, Xin Xaomeng.

 Inteligența artificială depășește deja în competență doctorii cu experiență în diagnosticarea cancerului și analiza RMN-urilor, precum și a altor rezultate din radiologie, dermatologie și patologie. În alte domenii, cosilierii-roboți oferă sfaturi pentru gestionarea activelor și strategii de investiții în schimbul unui comision infirm comparativ cu cel perceput de mai înstăriții lor adversari, și adesea cu o rată mai mare de succes.

Roboții pot juca un semnificativ în cazul celor pentru care, din diverse motive, relațiile interumane  obișnuite sunt greu de legat. S-a demonstrat deja că persoanele cu aptitudini sociale atipice – inclusiv cei cu anxietate socială extremă și cei cu tulburări din spectrul autist – pot beneficia de terapie și de activități de grup mediate de roboți. Comportamentul previzibil al roboților și faptul că aceștia nu emit niciun fel de judecăți asupra altora sunt considerați factoro-cheie în ameliorarea anxietății și în încercarea de a crea norme sociale stabile.

Generația Z îi vor considera și ei o opțiune foarte atractivă. E vorba despre o generație pentru care interacțiunea față către față este deja o problemă acută, iar nivelul de sigurătate este alarmant. Deși mai puțin de unul din opt britanici ăși pot imagina o prietenie cu un robot în viitorul apropiat, numărul crește totuși la unul din cinci în cazul celor cu vârsta între 18 și 34 de ani.

În doar câțiva ani se estimează că dispozitivele noastre digitale vor ști mai multe despre starea noastră emoțională decât membrii familiei.

Singurătatea nu este doar o stare de spirit subiectivă. Ea este și o stare colectivă, care ne afectează enorm ca indivizi și ca societate, pentru că duce la moartea a milioane de oameni anual, face ca economia globală să piardă enorm și reprezintă o potențială amenințare împotriva democrației tolerante și incluzive.

Trebuie să ne implicăm activ în schimbarea stilului nostru de viață și să înțelegem totdată că situația în care ne aflăm din punct de vedere social și economic ne poate influența felul în care putem face aceste schimbări.

Uneori este vorba de pași mici, care nu par cine știe ce la prima vedere, însă pot avea un impact semnificativ în timp: putem să aducem biscuiți la serviciu pentru toți colegii, ori să lăsăm telefonul la o parte și să fim mai atenți la partener sau la membrii familiei. Putem invita un vecin la ocafea, ori să ne facem mai des cumpărăturile la magazinul de la colțul străzii și să mergem la evenimente organizate de centrul comunitar din apropiere. Putem să ne asumm mai multe responsabilități în grupurile din care facem parte, sau să încercăm să ne alăturăm altora, chiar și atunci când ni se pare imposibil.

Putem să participăm la campania unui candidat politic al cărui discurs vizează coeziunea, nu diviziunea, sau să ne exprimăm solidaritatea cu un grup injust nedreptățit sau discriminat, sau să boicotăm o companie atunci când aflăm de condițiile de muncă incceptabile, chiar dacă ne plac produsele acesteia.

În general, este nevoie de o schimbare de mentalitate. Trebuie să ne transformăm din consumatori în cetățeni, din oameni care doar iau în oameni care și oferă, din observatori pasivi în participanți activi. Asta înseamnă să devenim ascultători mai buni indiferent dacă vorbim de serviciu, familie sau prieteni. Să acceptăm faptul că ceea ce este spre binele comunității nu este întodeauna și în avantajul nostru imediat. Să fim mai deciși atunci când putem aduce schimbări pozitive, chiar dacă e destul de inconfortabil să ne punem pielea la bătiae. Trebuie să fim mai empatci, pentru că putem uita de asta în vâtoarea vieții de zi cu zi.

În cele din urmă, antidotul pentru Secolul singurătății nu poate fi decât atenția acordată celor din jur, indiferent de cine este celălalt.