Despre educație - Bertrand Russell

Bertrand Russell consideră că patru caracteristici alcătuiesc, împreună temelia unui caracter ideal: vitalitatea, curajul, sensibilitatea și inteligența.

Vitalitatea e o caracteristică mai degrabă fiziologică decât psihologică; ea este, pare-se, prezentă oriunde există o sănătate perfectă, dar scade odată cu înaintarea în vârstă. La copiii viguroși, urcă repede până la un maxim înainte de atingerea vârstei școlare, apoi tinde să scadă ca efect al educației. Acolo unde este prezentă, există la cel în cauză plăcerea de a se simți viu, independent de orice circumstanțe plăcute specifice. Ea potențează plăcerile și micșorează durerile. Face lesnicioasă dezvoltarea interesului pentru tot ce se întmplă și astfel promovează obiectivitatea, esențială pentru sănătatea mentală. Vitalitatea promovează interesul față de lumea exterioară, precum și aptitudinea pentru o muncă tenace. În plus, îl ferește pe individ de invidie, întrucât îi face plăcută existența. Iată un merit foarte important al vitalității, dat fiind că invidia este una dintre marile surse ale nefericirii umaneю

Curajul – cea de a doua calitate din lista noastră – îmbracă mai multe forme și fiecare dintre ele este complexă. Absența fricii e un lucru, puterea insului de a-și stăpâni frica este altceva. Iar absența fricii, la rândul ei, înseamnă una când frica este rațională, și alta când ea e irațională. Absența fricii iraționale este, evident, un lucru bun; la fel și puterea individului de a-și stăpâni frica.

Frica irațională joacă un rol extraordinar de mare în viața emoțională instinctivă a majorității oamenilor. În formele ei patologice, cum sunt mania persecuției, complexul anxios sau altele de acest fel, este tratată de psihiatri. Există o întrebare care se pune în această etapă a discuției: ne putem mulțumi să tratăm frica prin reprimare sau trebuie să găsim o cură mai radicală: în mod tradițional, aristocrațiile erau educate să nu-și dea frica pe față, în timp ce națiunile și clasele supuse, precum și femeile, erau îndemnate să fie lașe. Proba curajului era frust behavioristă: un bărbat nu trebuie să dea bir cu fugiții în bătălie, trebuie să exceleze în sporturile „bărbătești”, să-și păstreze cumpătul în incendii, naufragii, incendii etc.

Pentru genul de curaj care nu constă în reprimarea fricii e nevoie de combinarea unui număr de factori. Sănătatea și vitalitatea sunt de mare ajutor, deși nu indispensabile. Experiența și dibăcia în situații periculoase sunt foarte dezirabile. Când ajungem să analizăm însă nu curajul în cutare sau cutare privință, ci curajul universal, constatăm că este nevoie de ceva mai profund: o combinație a respectului de sine cu o viziune impersonală asupra vieții. Să vorbim întâi de primul: unii oameni trăiesc dinspre interiorul lor, pe când alții sunt simple răsfrângeri  a ceea ce simt și spun semenii lor. Aceștia din urmă nu posedă niciodată un curaj veritabil: ei simt nevoia să aibă parte de admirație și sunt bântuiți de frica să nu o piardă. Educarea supunerii, considerată odinioară dezirabilă, era un mijloc de a produce o formă denaturată a celuiași viciu. Supunerea înăbușea repectul de sine dar nu și dorința de a se bucura de respectul altora, făcând din autoînjosirea convențională mijlocul de a câștiga credit. Astfel, ea genera ipocrizie și falsificarea instinctelor. Copiilor li se cerea o ascultare mecanică, iar când ajungeau adulți procedau și ei exact la fel; se spune că doar cei care au învățat să se supună știu cum să poruncească. Ceea ce sugerez este că nimeni nu trebuie să învețe cum să se supună și nimeni nu trebuie să încerce să poruncească. Firește că în acțiunile de cooperare trebuie să existe lideri; dar autoritatea lor trebuie să fie aidoma celei a căpitanului unei echipe de fotbal, care e acceptată voluntar în vederea atingerii unui scop comun. Scopurile noastre trebuie să fie realmente ale noastre, iar scopurile noastre nu trebuie impuse altora.

Mai există un lucru necesar formei supreme de curaj, anume ceea ce numeam adineauri o viziune impersonală asupra vieții. Omul ale cărui speranțe și temeri sunt centrate în totalitate pe el însuși cu greu va putea privi moartea cu sânge rece, deoarece ea îi anihilează întregul univers emoțional.

Există în natura umană anumite lucruri care ne ridică fără efort deasupra propriului eu. Cel mai obișnuit dintre ele este iubirea, în special iubirea părintească, care la unii e atât de generalizată, încât îmbrățișează întregul neam omenesc. Altul este cunoașterea. N-avem temeiuri să presupunem că Galilei a fost din cale-afară de mărinimos, dar a trăit pentru un țel pe care moartea lui nu l-a înfrânt. Al treilea este arta. Dar, de fapt, orice interes al cuiva față de ceva aflat în afara propriului corp conferă vieții sale un anumit grad de impersonalitate. Din acest motiv, oricât de paradoxal ar putea să pară unui om cu interese vii și larg îi este mai puțin greu să se despartă de viață decât unui nefericit ipohondru ale cărui interese se mărginesc la propriile-i necazuri și suferințe. Așa se face că perfecțiunea curajului se întâlnește la omul cu un larg evantai de interese, care-și simte eul ca fiind doar o parte minusculă a lumii, dar nu disprețuindu-se pe sine, ci prețuind mult din ceea ce nu ține de el. Asta nu se poate întâmpla decât atunci când instinctul e liber, iar inteligența activă. Din unirea acestora două ia naștere o viziune cuprinzătoare de care nu sunt în stare nici insul voluptos, nici cel ascetic; iar într-o asemenea viziune moartea pare un lucru neînsemnat.

Sensibilitatea, cea de-a treia calitate, constituie, într-un anumit sens, un corectiv al curajului simplu. O definiție pur teoretică ar fi că o persoană este emoțional sensibilă când o multitudine de stimuli produc în ea emoții; într-o accepțiune atât de largă, calitatea de care vorbim nu e neapărat pozitivă. Pentru ca sensibilitatea să fie pozitivă, reacția emoțională trebuie să fie într-un anumit sens adecvată; simpla intensitate nu e deajuns.

Inteligența presupune o curiozitate alertă, dar aceasta trebuie să fie de un anumit fel. Curiozitatea, pentru a fi rodnică, trebuie să se asocieze cu o anumită tehnică de dobândire a cunoașterii. Trebuie să existe deprinderi de observație, credință în posibilitatea cunoașterii, răbdare și sârguință. Aceste lucruri se dezvoltă de la sine când există un fond inițial de curiozitate și o educație intelectuală potrivită. Cum însă viața noastră intelectuală constituie doar  o parte a activității noastre și cum curiozitatea ajunge să intre mereu în conflict cu alte pasiuni, sunt necesare anumite virtuți intelectuale, cum este lărgimea de spirit. Devenim insensibili la noi adevăruri atât din obișnuință, cât și din dorință; ne vine greu să ne desprindem de ceea ce am crezut în chip categoric timp de ani de zile, precum și de ceea ce ne flatează stima de sine sau vreo altă pasiune fundamentală.

Gelozia nu trebuie considerată drept o revendicare de drepturi justificată, ci drept o nenorocire pentru cine o simte și o nedreptate celui vizat de ea. Acolo unde în dragoste intervin elemente posesive, ea își pierde puterea viviantă și erodează personalitatea; acolo unde astfel de elemente nu intervin, dragostea împlinește personalitatea și aduce cu sine o intensitate sporită a vieții. În zilele de odinioară, părinții își distrugeau relațiile cu propriii copii predicând dragostea ca pe o îndatorire; mult prea adesea soții și soțiile își mai distrug și acum relația făcând aceeași greșeală. Dragostea nu poate fi o datorie, deoarece nu e supusă voinței. Ea e un dar ceresc, cel mai bun dintre darurile pe care le are de oferit cerul. Cei care o închid într-o cușcă distrug frumusețea și bucuria pe care ea le poate prilejui numai dacă e liberă și spontană. Dușmanul este și aici frica. Cel care se teme că va pierde lucrul care însemna fericirea vieții sale l-a și pierdut, aici, ca și în alte cazuri neînfricarea este esența înețelepciunii.

Există o singură cale de progres în educație, ca și în alte treburi omenești. Este calea științei guvernate de iubire. Fără știință, iubirea e neputincioasă; fără iubire, știința e distructivă. Tot ce s-a realizat pe linia ameliorării educației copiilor mici a fost făcut de oameni care i-au iubit; și de oameni care știau tot ce avea de spus știința în acest domeniu. Acesta e unul dintre beneficiile obținute prin accesul femeilor în învățământul superior; în trecutul mai îndepărtat, era mult mai puțin probabil ca știința și dragostea să coexiste. Puterea pe care ne-a dăruit-o știința, de a modela mințile celor tineri, este o putere teribilă, susceptibilă de abuz funest; dacă încape în mâini nepotrivite, ea poate produce o lume și mai nemiloasă, și mai crudă decât este lumea naturală bântuită de hazard. Munca didactică trebuie să fie pătrunsă de iubire și să urmărească eliberarea dragostei la copii. În caz contrar, cu fiecare ameliorare a tehnicii științifice, ea va deveni în mod mai eficient dăunătoare. Dragostea pentru copii există în comunitate ca o forță eficace; o arată rata în scădere a morții infantile și ameliorarea educației. Ea este încă mult prea slabă, căci altminteri politicieniinoștri n-ar cuteza să sacrifice viața și fericirea a nenumărați copii planurile lor nefaste de războaie și asuprire. În mod ciudat însă, alte forme de iubire sunt deficitare. Aceiași indivizi care sunt foarte grijulii cu copiii nutresc pasiuni ce mai târziu îi expun pe acești copii morții în războie, alte insanități colective. Este oare prea mult să sperăm că dragostea s-ar putea extinde de la copil la omul matur care va deveni? Vor învăța oare iubitorii de copii să acorde și anilor ulteriori ai acestora ceva din solicitudinea părintească de odinioară? Înzestrându-i cu trupuri puternice și cu minți viguroase, îi vom face oare să-și folosească puterea și vigoarea pentru a crea o lume mai bună? Sau, când ei se vor apuca de această muncă, noi vom da înapoi speriați și îi vom face să recadă în sclavie și rutină? Știința se pretează la ambele alternative; alegerea este între iubire și ură, deși ura se camuflează în spatele frazelor frumoase fluturate de către moraliștii de profesie.

E un lucru bun să-i ajuți pe elevi să simtă că educația îi face apți să ia poziții în chestiuni care frământă intens lumea; asta le dă sentimentul că învățământul nu e rupt de lumea vieții practice. Ceea ce aș face în calitate de dascăl ar fi să le înfățișez situația ideală a unei atitudini științifice față de chestiunile practice. Le-aș cere să producă argumente care sunt cu adevărat argumente și fapte care sunt cu adevărat fapte. În lumea politicii această deprindere este pe cât de valoroasă, pe atât de  rară. Orice partid politic generează vehement o gogoașă de mituri în care mentalitatea lui dormitează netulburată. Pasiunile de multe ori omoară intelectul; la intelectuali, dimpotrivă, intelectul nu de puține ori omoară pasiunea. Obiectivul ar fi să evit cele două extreme păguboase.  Simțirea pasionată este dezirabilă, cu condiția de a nu fi distructivă; intelectul este dezirabil, cu aceeași condiție. Aș vrea ca pasiunile politice fundamentale să fie constructive și aș căuta să pun intelectul în slijba unor asemenea pasiuni. Dar el ar trebui să le slujească nu numai în lumea visurilor, ci și în chip autentic, obiectiv. Când lumea reală nu ne măgulește îndeajuns, cu toții tindem să ne refugiem într-o lume imaginară, unde dorințele ni se îndeplinesc fără mare efort. Aceasta e esența isteriei, precum și sursa miturilor naționaliste, teologice și de clasă. Se vădește aci o slăbiciune de caracter aproape universală în lumea de astăzi. Combaterea acestei slăbiciuni ar trebui să constituie unul din scopurile educației școlare târzii. Două sunt căile de combatere, ambele necesare, deși într-un anumit sens contradictorii. Una constă în a ne amplifica sentimentul a ceea ce putem înfăptui în lumea realității, iar cealaltă în a deveni mai sensibili la ceea ce poate face realitatea pentru a ne risipi visurile. Ambele sunt cuprinse în principiul de a trăi în chip obiectiv, și nu subiectiv.

Exemplul clasic de subiectivitate este Don Quijote. Prima dată când și-a confecționat un coif, el i-a testat capacitatea de rezistență la lovituri, și tot lovindu-l l-a deformat; data viitoare nu l-a mai testat, ci la socotit foarte bun. Acest obicei de a ”socoti” una ori alta i-a dominat viața. Dar orice refuz al cuiva de a se confrunta cu fapte neplăcute este de aceeași natură; toți suntem mai mult sau mai puțin Don Quijote. Don Quijote n-ar fi făcut toate câte le-a făcut dacă ar fi fost învățat la școală să confecționeze un coif cu adevărat bun și dacă ar fi fost încurajat de tovarăși care ar fi refuzat să ”socotească” bun tot ce i se năzărea lui. Obiceiul de  a trăi în închipuire e normal și la locul lui în fragedă copilărie, deoarece copiii mici au o neputință ce nu e patologică. Dar pe măsură ce se apropie viața adultă, individul trebuie să înțeleagă din ce în ce mai clar că visurile sunt valoroase numai în măsura în care, mai devreme sau mai târziu, pot fi transpuse în fapte. Facultatea mitopoetică rămâne activă, adesea cu cooperarea cadrelor didactice. Școala noastră e cea mai bună din lume; țara noastră are întodeauna dreptate și este întodeauna victorioasă; clasa noastră socială (dacă cel în cauză este bogat) este mai bună decât oricare alta. Toate acestea sunt mituri indezirabile. Ele ne fac să considerăm că avem un coif bun, când de fapt paloșul cuiva l-ar putea tăia în două. În felul acesta promovează lenea și duc finalmente la dezastru.

Pentru tămăduirea acestei deprinderi mentale este necesar, ca și în multe alte cazuri, ca frica să fie înlocuită cu previziunea rațională a calamităților. Teama îi face pe oameni nepregătiți sufletește să înfrunte pericolele reale. O persoană dominată de subiectivitate, dacă e trezită în toiul nopții de stigătul ”foc!”, ar putea decide că trebuie să fie vorba nu despre casa lui, ci de cea a vecinului, deoarece adevărul ar fi prea dureros; și astfel ar rata momentul în care fuga din casă era posibilă. Ca emoție, frica e dezastruoasă în cazurile în care calea corectă de urmat poate fi descoperită numai prin gândire; ar trebui, așadar, să fim capabili de a anticipa posibilitatea răului fără a simți frică și să ne folosim inteligența în scopul de a evita ceea ce nu e inevitabil. Relele care sunt cu adevărat inevitabile trebuie înfruntate prin simplul curaj.

Deținătorii puterii vor să le ascundă supușilor lor adevărul pentru a-i manipula după cum le convinine; înțeleg de ce procedează așa. Ceea ce e mai greu de înțeles este faptul că democrațiile fac de bunăvoie legi menite să le ascundă lor înseși adevărul. E un donquijotism colectiv: preferă să nu li se spună despre coif că este mai puțin bun decât vor să creadă. O asemenea atitudine de frică lașă e nedemnă de niște oameni liberi. În școală nu ar trebui să se pună piedici de nici un fel în calea cunoașterii. Ar trebui cultivată virtutea prin calea corectă a pasiunilor și instinctelor, nu prin minciună și amăgiri. Căutarea cunoașterii, fără frică și fără îngrădiri, este un element esențial, în absența căruia restul are aprea puțină valoare.

În universități există o anumită opoziție între cei pasionați de munca didactică și cei pasionați cu precădere de cercetare. Ea se datorează aproape în întregime unei concepții greșite despre munca didactică și prezența unui număr de studenți cu o sârguință și capacitate sub nivelul care ar trebui cerut drept condiție a rezidenței. Reprezentarea dascălului de școală veche persistă într-o anumită măsură și în universități. Există dorința de a avea un efect moral bun asupra studenților și tendința de a-i îndopa cu o informație perimată, fără valoare, în mare parte știută a fi falsă, dar socotită în mod eronat moralmente edificatoare. Studenții n-ar trebui îmboldiți la muncă, dar n-ar trebui nici să l se îngăduiesă rămână în universitate dacă se constată că-și pierd vremea, indiferent dacă o fac din lene sau din lipsă de aptitudini. Singura morală care poate fi cerută cu folos este aceea a muncii; restul ține de o vârstă mai fragedă. Iar morala muncii trebuie impusă exmatriculându-i pe cei care nu posedă, căci, evident, ar fi mai bine ca ei să fie folosiți altfel. Unui profesor nu ar trebui să i se pretindă multe ore de muncă didactică, ci să i se lase destul timp liber pentru cercetare; dar trebuie să i se pretindă ca acest timp liber să și-l folosească în chip judicios.

Cercetarea este cel puțin la fel de importantă ca educația, dacă ne gândim la funcțiile universităților în viața omenirii. Cunoștințele noi sunt principala pârghie a progresului și în lipsa lor omenirea ar ajunge să bată pasul pe loc. Ar putea continua o vreme să se amelioreze prin difuzarea și utilizarea mai largă a cunoștințelor existente, dar acest progres, prin el însuși, n-ar putea să dureze mult. Nici chiar strădania spre cunoaștere, dacă aceata are caracter utilitar nu are un caracter autopropulsiv. Cunoașterea utilitară  se cere fecundată prin cercetaare dezinteresată, ce nu are alt mobil decât dorința de a înțelege mai bine lumea. Toate marile progrese în cunoaștere sunt inițial pur teoretice, abia mai târziu constatându-se dacă sunt sau nu susceptibile de aplicații practice. Iar o teorie frumoasă, chiar dacă nu va avea nicicând  vreo utilitate practică, rămâne prin ea însăși valoroasă; căci înțelegerea lumii este unul din bunurile noastre fundamentale. Dacă prin știință și organizare s-ar reuși vreodată să se satisfacă nevoile fizice și să fie abolite cruzimea și războiul, cunoașterea și frumusețea ne-ar alimenta în continuare pasiunea creației asidue. N-aș dori ca poetul, pictorul, compozitorul sau matematicianul să fie preocupat de vreun efect îndepărtat al activităților sale în lumea practicii. El trebuie să fie preocupat doar de căutarea unei viziuni, de surprinderea și întruchiparea a ceea ce el, primul a întrezărit în chip vag și a îndrăgit cu o asemenea ardoare, încât, prin comparație, bucuriile lumești au pălit în ochii lui. Orice artă mare și orice știință mare îzvorăsc din dorința pătimașă de a da chip la ceva ce inițial a fost doar o fantasmă imaterială, o frumusețe care-i ademenea pe oameni să-și abandoneze siguranța și comoditatea, preferându-le un chin glorios. Oamenii în care există această patimă nu trebuie încătușați în lanțurile unei filozofii utilitare, căci ardorii lor îi datorăm tot ce-i conferă ființei umane măreție.

Materia primă a instinctelor este, în majoritatea privințelor, egal de susceptibilă să ducă la acțiuni dezirabile și la acțiuni indezirabile. În trecut oamenii nu înțelegeau procesul de modelare a instinctelor, astfel că se vedeau nevoiți să recurgă la refularea lor. Pedeapsa și frica erau marile imbolduri către ceea ce se numește virtute. Astăzi știm că refularea este o metodă proastă, atât pentru că niciodată nu-și atinge integral scopul, cât și pentru că produce inhibări psihice. Educarea instinctelor este o metodă total diferită, căci pune în joc o tehnică total diferită. Deprinderile și priceperile creează, așa-zicând, un canal pentru instinct, făcându-l să funcționeze într-un mod sau în altul, în funcție de direcția acelui canal. Creând deprinderi și priceperi potrivite, facem ca însăși instinctele copilului să declanșeze acțiuni dezirabile. Atunci nu există nici o tensiune, pentru că nu e nevoie să reziste nici unei ispite. Nu există frustrare și copilul are o senzație de spontanietate neîncătușată.

Gândiți-vă ce ar însemna ca sănătatea, llibertatea, fericirea, bunătatea, inteligența să fie, toate, aproape universale. Într-o singură generație, dacă ne-am decide, am putea crea în lume epoca de aur.

Dar nimic din toate acestea nu e posibil fără iubire. Cunoaștere există; lipsa de iubire împiedică aplicarea ei. Epoci întregi de ferocitate au copleșit și împiedicat să se afirme ceea ce este de la natură blând în firile oamenilor obișnuiți. Trebuie să dăm frâu liber bunătății noastre naturale; dacă o doctrină cere să pricinuim suferințe copiilor, să o repudiem, oricât am ține la ea altminteri. În aproape toate cazurile, sursa psihologică a doctrinelor crude este frica.

Când vom fi creat un tineret eliberat de frică, inhibiții și instincte rebele sau frustrate, vom fi capabili să le deschidem universul cunoașterii în mod liber și complet., fără cotloane întunecoase și ascunse; iar dacă instrucția este făcută cu pricepere, ea va fi o bucurie, și nu o povară, pentru cei care o primesc. Nu e important să fie sporit volumul de cunoștințe peste ceea ce se predă de obicei copiilor din categoriile sociale educate. Dacă educația formală este oferită în acest spirit, toți tinerii inteligenți o vor completa prin propriile lor strădanii, pentru care trebuie să li se creeze orice oportunitate cu putință. Cunoașterea îi eliberează pe oameni de sub dominația forțelor naturii și a pasiunilor distructive; fără cunoaștere nu se poate clădi lumea speranțelor noastre. O generație educată în spiritul libertății neînfricate va avea speranțe mai generoase și mai îndrăznețe decât putem avea noi, care suntem nevoiți să ne luptăm cu temeri superstițioase pitite în inconștient. Nu noi, ci oamenii liberi de ambele sexe pe care îi vom forma vor vedea negreșit noua lume: întâi în speranțele lor apoi și în toată splendoarea realității.

Calea e limpede. Îi iubim oare îndeajuns pe copiii noștri pentru a o urma? Sau îi vom lăsa să pătimească așa cum am pătimit noi? Îi vom lăsa oare să fie deformați, inhibați și fricoși în tinerețe, pentru ca mai apoi să fie uciși în războaie absurde pe care inteligența lor va fi fost prea timorată ca să le împiedice? Nenumărate spaime străvechi blochează drumul spre fericire și libertate. Dar dragostea poate să biruie frica, iar dacă ne iubim cu adevărat copiii, nimic nu ne poate face să refuzăm marele dar ce stă în putința noastră să li-l oferim.

Când. Secretele științifice ale momentului perfect - Daniel Pink

Această carte este despre timp și alegere. Știm cu toții că momentul ales este totul. Viața noastră este alcătuită dintr-un șir nesfârșit de decizii pe care trebuie să le luăm răspunzând la întrebarea ”când” – când să ne schimbăm cariera, să dăm o veste proastă, să programăm un curs, să punem capăt unei căsătorii, să mergem să alergăm sau să luăm în serios un proiect sau o persoană.

Alegerea momentului potrivit este, de fapt, o ștință – o sumă de cercetări incipiente, pluridisciplinare și cu fațete multiple, ne oferă noi revelații despre condiția umană și sfaturi folositoare despre cum să muncim mai inteligent și să trăim mai bine.

Trei cercetători timp de doi  ani au citit și analizat peste șapte sute de studii – din economie, anesteziologie și endocrinologie, cronobiologie și psihologie socială – pentru a scoate la iveală știința ascunsă a alegerii momentului. În două sute de pagini este utilizată această documentare pentru a examina întrebări care vizează experiența umană, dar rămân adesea invizibile. De ce începuturile – fie că demarăm în trombă, fie că pornim greșit – contează atât de mult? Și cum o putem lua de la capăt dacă ratăm startul? De ce atunci când ajungem la mijloc, în cadrul unui proiect, al unui meci sau chiar al vieții -, uneori ne cuprinde depresia, iar alteori prindem aripi? De ce finalurile ne dau elan să ne întreținem eforturile pentru a trece linia de sosire, dar, totodată, ne inspiră și să domolim un pic ritmul și să căutăm un sens în ceea ce facem? Cum ne sincronizăm cu alți oameni – fie că scriem un software sau cântăm într-un cor? De ce anumite programe școlare stânjenesc învățarea, pe când anumite tipuri de pauză îmbunătățesc notele obținute de elevi la teste? De ce, atunci când ne gândim la trecut, ajungem să ne comportăm într-un fel, iar când ne gândim la viitor, o apucăm într-o direcție diferită? Și, în ultimă instanță, cum putem construi organizații, școli și vieți care să țină seama de forța invizibilă a alegerii momentului – care să țină seama că timpul nu este lucrul principal, ci singurul lucru?

Oamenii de știință au început să evalueze efectul momentului zilei asupra puterii minții cu peste un secol în urmă, când psihologul german Hermann Ebbinghaus, deschizător de drumuri în materie, a efectuat experimente care au arătat că oamenii învață și rețin șiruri de silabe fără sens mai eficient dimineața decât noaptea. De atunci, cercetătorii au continuat investigațiile pentru o serie întreagă de activități mintale – și au tras trei concluzii esențiale.

În primul rând, abilitățile noastre cognitive nu rămân statice pe parcursul zilei. În unele părți ale zilei, comparativ cu altele, suntem mai inteligenți și mai rapizi sau mai puțin deștepți și mai înceți, mai creativi sau mai puțin creativi.

În al doilea rând, aceste fluctuații zilnice sunt de o amplitudine mai mare decât ne dăm noi seama. Cercetări au arătat că efectele pe care le are momentul zilei pot explica 20% din variația care survine la nivelul performanței umane în demersurile cognitive.

Există numeroase dovezi care arată că adulții folosesc cel mai bine gândirea analitică dimineața. Când ne trezim temperatura corpului crește trepatat. Această creștere ne stimulează încet-încet nivelul energiei și al agerimii – ceea ce, mai departe, ne ajută să funcționăm mai bine, ne mărește abilitatea de a ne concentra și puterea de deducție. Pentru cei mai mulți dintre noi, capacitățile analitice ating acuitatea maximă la finalul dimineții sau în preajma amiezii.

Agerimea și nivelul energetic, care cresc dimineața și ating punctul culminant în jurul prânzului, tind să se prăbușească în timpul după-amiezilor.

Fiecare dintre noi are un ”cronotip” – un tipar personal de ritmuri circadiene care ne influențează fiziologia și psihologia. Roenneberg, cel mai cunoscut cronobiolog din lume ne-a oferit o modalitate ușoară de a ne determina cronotipul.

Te rog să te gândești la comportamentul pe care îl ai în ”zilele libere”, când nu ți se cere să te trezești la o anumită oră. Apoi răspunde la următoarele întrebări:

La ce oră mergi de obicei la culcare?

La ce oră te trezești de obicei?

Care este media dintre cele două intervale – adică punctul median al somnului? (De exemplu, dacă adormi în general în jur de 23:30 și te trezești la 07:30 domineața, jumătatea distenței dintre cele două este ora 03:30 dimineața).

Există toate șansele să nu fiți nici tocmai matinali, nici tocmai păsări de noapte, situându-vă undeva la mijloc – ceea ce numesc eu ”al treilea tip de pasăre”. Roenneberg și alții au descoperit că ”orele la care adorm și se trezesc indivizii dintr-o anumită populație urmează o distribuție aproape gaussiană (normală). Ceea ce înseamnă că dacă reprezentăm cronotipurile oamenilor pe un grafic, rezultatul arată ca o curbă în formă de clopot. Singura diferență este că ”bufnițele” extreme depășesc ”ciocârliile” extreme, bufnițele au o coadă mai lungă statistic vorbind. Dar majoritatea oamenilor nu sunt nici matinali, nici păsări de noapte. Conform cercetărilor care s-au desfășurat de-a lungul câtorva decenii și pe câteva continente diferite, între 60% și 80% dintre noi suntem un al treilea tip de pasăre.

Genetica determină cel puțin jumătate din variabilitatea cronotipurilor, sugerând că matinalii și păsările de noapte așa se nasc, nu devin în timp. De fapt momentul în care ne naștem joacă un rol surprinzător de important. Oamenii născuți toamna și iarna este mai probabil să fie matinali; cei născuți primăvara și vara este mai probabil să fi păsări de noapte.

După genetică, cel mai important factor în cronotipul nostru este vârsta. Copiii sunt în general matinali. Se trezesc devreme, se agită toată ziua, dar la scurt timp după ce se lasă seara, pică lați. În preajma pubertății, aceste ”ciocârlii” se tranformă în păsări de noapte. Se trezesc mai târziu, devin energici spre finalul după-amiezii și seara târziu, și adorm mult după părinții lor. Conform estimărilor, punctul de mijloc al somnului adolescenților este 06:00 sau chiar 07:00, nu tocmai sincron cu orele la care încep cursurile în majoritatea liceealor. Punctul culminant al carierei lor de păsări de noapte se atinge în jurul vârstei de 20 de ani, după care redevin treptat matinali pe parcursul restului vieții. De asemenea, cronotipurile bărbaților și ale femeilor diferă, mai ales în prima jumtate a vieții. Bărbații tind să fie păsări de noapte, iar femeile înclină să fie matinale. Însă aceste diferențe între sexe încep să dispară în jurul vârstei de 50 de ani. Și, după cum notează Roenneberg: ”În medie, oamenii de peste 60 de ani devin cronotipuri și mai matinale decât erau în copilărie”.

O mare parte din cercetări arată că oamenii matinali sunt persoane plăcute și productive, ”introvertiți, conștiincioși, agreabili, perseverenți și stabili emoțional”, care au inițiativă, își reprimă impulsurile negative și fac planuri de viitor. Tipurile matinale tind totdată să aibă un afect pozitiv ridicat – adică mulți dintre ei sunt veseli ca niște ciocârlii.

Pe de altă parte, păsările de noapte manifestă unele tendințe mai întunecate. Deși acești oameni sunt mai deschiși și mai extraverți decât persoanle matinale, totdată sunt mai nevrotici – deseori hedoniști impulsivi aflați în căutarea senzațiilor de moment, care trăiesc clipa. Există o probabilitate mai mare decât în cazul matinalilor să consume nicotină, alcool și cafeină. Totodată sunt mai predispuși la dependențe, tulburări alimentare, diabet, depresie și infidelitte. Nici nu e de mirare că nu-și arată adevărata față în timpul zilei. Și deloc surprinzător că șefii îi consideră pe lucrătorii care vin la muncă devreme devotați și competenți, acordându-le întârziaților un punctaj mai scăzut când vine vorba de performanță.

Când oamenii de știință au testat ”judecata gnomică” a lui Franklin, nu au găsit ”nimic care ar putea să justifice pretenția de superioritate morală a persoanelor matinale”. De fapt, păcătoasele păsări de noapte tind să aibă o creativitate mai mare, demonstrează o memorie funcțională superioară și obțin punctaje mai mari la testele de inteligență de tipul GMAT. Ba chiar au și simțul umorului mai dezvoltat.

Problema este următoarea: culturile noastre corporatiste, guvernamentale și educționale sunt configurate pentru acei 75% sau 80% din totalul populație care sunt ”ciocârlii” sau se încadrează în tipologia celui de-al treilea tip de pasăre. ”Bufnițele” sunt stângacii într-o lume a dreptacilor.

Un studiu britanic a descoperit că un muncitor tipic trece prin cel mai neproductiv moment al zilei la ora 14:55. Când ajungem la acest interval de pe parcursul zilei, ne pierdem deseori cumpătul. ”Efectul moralității matinale” arată că există o probabilitate mai mare să fim nesinceri după-amiază, deoarece cei mai mulți dintre noi ”pot să reziste mai bine ocaziilor de a minți, de a înșela, de a fura și a adopta alte comportamente imorale, în cursul dimineții decât după-amiază”. Acest fenomen depinde în parte și de cronotip, păsările de noapte manifestând un tipar diferit față de persoanele matinale sau de cele care reprezentau al treilea tip de pasăre.  Dar în studiul acela, persoanele nocturne s-au dovedit a avea un comportament cu precădere etic între miezul nopții și 01:30 dimineața nu după-amiaza. Indiferent de cronotipul nostru, după-amiaza ne poate afecta judecata profesională și cea etică.

Susținerea unui test după-amiază, fără pauză, produce punctaje care sunt echivaente cu a petrece un număr mai mic de ore la școală în fiecare an  și avea părinți cu venituri mai mici și cu mai puțină educație. Însă atunci când același test se susține după o pauză de 20-30 de minute, punctajele obținute sunt echivalente cu cele la care ajung elevii dacă petrec trei săptămâni suplimentare la școală și au părinți ceva mai înstăriți și mai educați. Iar cele mai mari beneficii le-au obținut școlarii cu cele mai slabe performanțe.

Un pui de somn după-amiază mărește capacitatea minții de a învăța, crește vigilența, îmbunătățește dispoziția, agilitatea, performanțele cognitive, fortifică sistemul imunitar.

Dacă ațipim cinci minute, nu ne prea ajută să reducem oboseala, să prindem puteri sau să ne limpezim mintea. Un pui de somn ideal – care combină eficacitatea cu eficiența – este între 10 și 20 de minute. Dacă dormim mai mult de 20 de minute, corpul și creierul încep să resimtă. Ceea ce se traduce prin ”inerția somnului” – senzație de confuzie și năuceală pe care o simțim în mod caracteristic după ce ne trezim.

Pauzele contează – până și cele scurte pot avea impact. Pauzele de vigilență previn greșelile fatale. Pauzele recuperatorii măresc performanșa. Prânzul și somnul de după-amiază ne ajută să evităm efectele intervalului minim și să muncim mai mult și mai bine după masă. Poate că pauzele ar putea deveni o practică organizațională adânc înrădăcinată, cu dimensiune științifică și seculară.

Anders Ericsson este ”expert mondial în experți mondiali”. Psiholog care studiază performerii extraordinari, Ericsson a descoperit că performerii de elită au ceva în comun: sunt foarte buni la luat pauze. Majoritatea muzicienilor și a sportivilor remarcabili încep să exerseze sau să se antreneze în formță cam la ora 09:00 dimineața, ating apogeul la finalul dimineții, fac o pauză după-amiaza, iar apoi mai exersează sau se antrenează câteva ore seara.

Ani de cercetări arată că repausul este benefic pentru școlari în toate aspectele vieții lor. Copii care iau pauze muncesc mai mult, se agită mai puțin și se concentrează mai bine. Adesea obțin note mai bune decât cei care iau pauze mai puține. Acești copii își dezvoltă abilitățile sociale într-o măsură mai mare, dovedesc empatie mai mare și produc mai puține probleme în cadrul colectivului clasei. Ba chiar și mănâncă mai sănătos.

Absolvirea colegiului într-o economie slabă are un impact negativ pe termen lung asupra salariilor. Absolvenții nenorocoși, care își începuseră carierele într-o economie ce stagna, au câștigat mai puțin imediat după terminarea școlii decât cei mai norocoși care au absolvit într-o perioadă prosperă – și deseori aveau nevoie de de două decenii pentru a-și reveni. În medie chiar și după 15 ani de muncă, oamenii care au absolvit în anii cu o rată a șomajului ridicată continuau să câștige cu 2,5% mai puțin decât cei care absolviseră în anii cu o rată a șomajului scăzută. În unele cazuri, diferența salarială între cei care absolviseră într-un an extrem de bun, în comparație cu cei care terminaseră studiile într-un an extrem de slab, era de 20% - nu doar imediat după colegiu, ci chiar și atunci când bărbații respectivi ajunseseră să aibă peste 35 de ani.

Dacă încep cu un salariu mai mare, oamenii au o traiectorie inițială mai promițătoare. Dar acesta este doar primul avantaj. Cel mai bun mod de a câștiga mai mult este să vă potriviți abilitățile speciale nevoilor specifice ale unui angajator. Lucru care se întâmplă rareori în prima slujbă pe care o avem. Una din cele mai rapide căi spre un salariu mai mare la începutul carierei  este să schimbi locurile de muncă destul de des. Însă dacă economia este instabilă este dificil să schimbi slujbele. Companiile nu fac angajări. Ceea ce înseamnă că oamenii care intră pe piața muncii într-un moment de criză economică sunt blocați pentru o vreme îndelungată în slujbe care nu sunt tocmai pe potriva abilităților lor.

Timp de mai mulți ani, spitalele cu programe de rezidențiat din Statele Unite s-au confruntat cu ceea ce era cunoscut drept ”efect de iulie”. În fiecare an, în luna iulie, proaspeții absolvenți de medicină își începeau carierele ca doctori. Deși acești tineri aveau puțină experiență în afara sălii de curs, spitalele cu programe de rezidențiat le repartizau adesea resposabilități considerabile în tratarea pacienților. Așa își dezvoltau abilitățile. Singura latură negativă a acestei abordări este că pacienții sufereau adesea din cauza acestei pregătiri la locul de muncă. (În Marea Britanie, această ”lună de groază” apare mai târziu, iar limbajul este mai colorat. Medicii britanici numesc perioada în care își încep noii doctori slujba ”sezonul de omoruri din august.”) De exemplu, un studiu a cercetat certificatele de deces eliberate de Statele Unite într-un interval de 25 de ani și au descoperit că, ”în districtele în care există spitale cu pragrame rezidențiale, erorile fatale de administrare a medicației înregistrau un vârf de creștere cu 10% doar în luna iulie. În contrast, nu exista nicio creștere aferentă lunii iulie în districtele în care nu existau spitalele programe rezidențiale. Alte cercetări din spitalele cu programe rezidențiale au descoperit că, în cazul pacienților din iulie și august, exista o probabilitate cu 18% mai mare de a se confrunta cu probleme chirurgicale și cu 41% mai ridicată de a deceda în timpul operației decât pacienții din lunile aprilie și mai.

Deceniile cronologice au puțină semnificație materială. Pentru un biolog sau un medic, diferențele fiziologice dintre, să spunem Fred la vârsta de 39 de ani și Fred la 40 de ani. Nici situația noastră nu variază semnificativ în anii care se termină cu nouă, în comparație cu cei care se termină în zero. Narațiunea vieții noastre progresează adesea de la un segment la altul, asemenea capitolelor unei cărți. Cu toate acestea, când oamenii se apropie de punctul care marchează finalul arbitrar al unui deceniu, ceva se trezește în mințile lor și îi face să-și schimbe comportamentul.

De exemplu, pentru a alerga la maraton, participanții trebuie să se înscrie la organizatorii evenimentului și să-și menționeze vârsta. Alter și Hershfield au descoperit că persoanele pe cale să schimbe prefixul predomină printre cei care participă la maraton pentru întâia oară ajungând la enormul procent de 48%. Luând în considerare toate vârstele, cea mai mare probabilitate de a alerga în primul maraton s-a înregistrat la 29 de ani. Pe de altă parte, prima participare la maraton scade după împlinirea vârstei de 40 de ani, dar crește semnificativ la 49.

Totuși, când contorul de parcurs al vieții ajunge la cifra nouă, nu întodeauna se declanșează un comportament sănătos. De asemenea, Alter și Hershfield au descoperit că ”rata sinuciderilor era mai ridicată în rândul celor pe cale să schimbe prefixul vârstei decât în cazul oamenilor a căror vârstă se  termina cu orice altă cifră”. La fel, se pare, stau lucrurile cu tendința bărbaților de a-și înșela nevestele. Pe site-ul de relații extramaritale Ashley Madison aproape unul din opt bărbați avea 29, 39 sau 49 de ani – o probabilitate cu aproximativ 18% mai mare decât ar fi indicat hazardul.

 Fie că este de bine sau de rău, finalul unui deceniu pare să declanșeze o reînnoire a căutării sensului.

Poate că ați auzit de ”regula finalului maxim”. Formulată în anii 1990 de Daniel Kahneman și de colegii săi, care au studiat experiențele pacienților în timpul colonoscopiilor și al altor experiențe neplăcute, regula spune că, atunci când ne amintim un eveniment, atribuim cea mai mare greutate celui mai intens moment (punctul culminant) și felului în care culminează (finalul). Prin urmare o colonscopie mai scurtă, cu momente dureroase la final, este ținută minte ca fiind mai rea decât o colonoscopie mai lungă dar care se încheie mai puțin neplăcut, chiar dacă în cazul procedurii din urmă durerea este considerabil mai mare per total. Minimalizăm durata unui episod – Kahneman o numește ”neglijarea duratei” – și amplificăm ce se întâmplă la final.

Puterea de codificare a finalurilor ne conturează multe din opiniile și deciziile ulterioare. De pildă, câteva studii arată că adeseori, evaluăm calitatea meselor a filmelor și vacanțelor, nu prin prisma experienței, ci prin percepția anumitor momente, mai ales a finalului.

Oamenii în vârstă au rețele sociale mult mai restrânse decât atunci când erau tineri. Dar motivul nu este singurătatea sau izolarea. Motivul este unul mai surprinzător și, totodată, pozitiv. Este vorba despre ceea ce alegem să facem. Pe măsură ce îmbătrânim, când devenim conștienți de sfârșitul inexorabil, ne revizuim prieteniile.

Cercetătorii au descoperit că finalurile semnificative au în centru una dintre cele mai complexe emoții pe care le trăiesc oamenii: nostalgie, un sentiment amestecat de fericire și tristețe. Pentru absolvenți și pentru toată lumea, cele mai puternice finaluri aduc nostalgie pentru că acestea aduc semnificație. Unul dintre motivele pentru care trecem cu vederea nostalgia sufletească este faptul că operează printr-o formă inversă de fizică emoțională. Adăugarea unei mici doze de tristețe unui moment altfel fericit mai curând înalță momentul respectiv, decât să-l diminueze. ”Nostalgia”, scriu cercetătorii, ”pare să fie specifică experienței finalurilor”. Cele mai bune finaluri nu ne lasă fericiți, ci produc ceva mai bogat – supansul unei descoperiri neașteptate, un moment pasager de transcendență, posibilitatea ca renunțând la ce am avut, să obținem ce avem nevoie.

Finalurile oferă vești bune și rele despre comportamentul și judecata noastră. Vă voi da vești proaste mai întâi, desigur. Finalurile ne ajută să codificăm, dar uneori pot să distorsioneze amintirile și să ne umbrească percepția, acordând o pondere excesivă momentelor finale și neglijând imaginea de ansamblu. Dar finalurile pot fi totodată o forță pozitivă. Ne pot ajuta să ne energizăm în direcția atingerii unui obiectiv.  Ne pot ajuta să îndepărtăm ceea ce nu este esențial din viețile noastre. Și pot avea un efect de elevare – nu urmărind pur și simplu ce este fericirea, ci prin intermediul forței mai complexe a amărăciunii.

Încheierile, concluziile și punctele culminante dezvăluie ceva esențial despre condiția umană: în ultimă instanță, căutăm sensul.

Când să renunți la o slujbă?

Slujbele care aduc cele mai mari satisfacții au o trăsătură comună: ne în deamnă să muncim la potențialul maxim, însă într-un mod pe care noi, nu altcineva, îl controlăm. Slujbele care sunt solicitante, dar nu ne oferă autonomie, ne epuizează. Cele care ne oferă autonomie, dar prea puține provocări ne plictisesc. (Iar slujbele care nu sunt nici solicitante, nici nu deținem controlul asupra lor sunt cele mai rele dintre toate.) Dacă slujba nu-ți aduce nici provocări, nici autonomie, și nu poți face nimic pentru a îmbunătăți situația, gândește-te să faci o schimbare.

Dacă șeful te susține, își asumă responsabilitatea în loc să îi învinovățească pe alții, îți încurajează eforturile, dar, totdată, nu îți stă în cale și dovedește mai degrabă că are umor, în loc să fie predispus la izbucniri de furie, probabil că ești acolo unde trebuie. Dacă șeful este la polul opus descrierii de mai sus, ai grijă ce faci – poate chiar pasul final.

Una dintre cele mai bune căi de a-ți mări salariul este să schimbi organizația. Și, deseori, cel mai bun moment pentru a o face este după 3-5 ani.

Cercetări ample din numeroase țări arată că, atunci când obiectivele individuale se aliniază cu cele ale organizației, angajații sunt mai fericiți și mai productivi. Așa că oprește-te un moment și enumeră principalele două sau trei obiective pentru următoarii cinci, respectiv zece ani. Dacă actualul angajator te poate ajuta să le atingi, e perfect. Dacă nu, gândește-te la un final.

La finalul zilei de lucru, mulți dintre noi vrem să plecăm cât mai repede, dar știința finalurilor sugerează că, în loc să ne bulucim spre ușă, ar fi mai bine să ne rezervăm ultimele cinci minute ale programului de muncă pentru câteva mici gesturi dliberate care marchează încheierea zilei și ne aduc satisfacție.  Începe prin a-ți acorda două sau trei minute pentru a nota ce ai realizat față de situația de azi-de-dimineață. Să facem progrese este cel mai important factor de motivare la slujbă. Dar dacă nu urmărim ce am ”bifat”, deseori nu știm dacă am făcut vreun progres. Acum, folosește celelalte două sau trei minute ca să-ți notezi  concis planul pentru  doua zi. Te va ajuta să închei ziua de azi și te va energiza pentru ziua de mâine.

Bonus: dacă mai ai un minut, trimite cuiva – oricui - un e-mail de mulțumire. Gratitudinea este un puternic element revigorant. Este o formă la fel de puternică de elevare.

Cercetările asupra beneficiilor pe care le aduce cântatul în grupuri sunt uimitoare. Cântatul în cor calmează pulsul și crește nivelul endorfinelor. Îmbunătățește funcționarea plămânilor. Mărește rezistența la durere și reduce nevoia de a lua calmante. Ba chiar calmează simptomele sindromului colonului iritabil. Cântatul în grup – nu doar în cadrul spectacolelor, ci și al repetițiilor – crește producția de imunoglobulină, ajutând organismul în lupta împotriva infecțiilor. Mai mult, în cazul pacienților care suferă de cancer și cântă într-un cor, se constată o reacție îmbunătățită a sistemului imunitar, după o singură repetiție.

Și deși beneficiile fiziologice sunt numeroase, s-ar putea ca avantajele psihologice să fie și maia mari. Câteva studii demonstrează că starea de spirit a persoanelor care cântă în cor se îmbunătățește semnificativ. De asemenea, crește stima de sine, reducând stresul și simptomele depresiei. Accentuează sentimentul individului că viața are un rost și un scop, precum și sensibilitatea față de alții. Iar aceste efecte rezultă nu din câtatul în sine, ci ca urmare a faptului că se cântă în grup. De exemplu, oamenii care cântă în cor mărturisesc că sunt mai fericiți decât cei care cântă solo.

Consecința este crearea unui cerc virtuos de bună dispoziție și coordonare superioară. Starea de bine stimulează coeziunea socială, ceea ce facilitează sincronizarea. Atunci când ne simțim sincronizați cu alții, ne simțim mai bine, ceea ce adâncește atașamentul și îmbunătățește sincronizarea și mai mult.

Grupurile corale sunt cea mai viguroasă expresie a acestui fenomen, dar și alte activități în care participanții găsesc o modalitate de afuncționa în sincron creează stări de bine similare.

Astăzi, datorită cercetărilor psihologului Constantine Sedikides de la University of Southampton și ale altora, nostalgia a fost izbăvită. Sidikides o numește ”o resursă interpersonală vitală, care contribuie la stăpânirea de sine... o sursă de subzistență psihologică”. Beneficiile unei atitudini pozitive în privința trecutului sunt vaste, deoarece nostalgia aduce două ingrediente esențiale stării de bine: sensul și conexiunea cu ceilalți. Când ne gândim nostalgic, deseori ne vedem protagoniști într-un eveniment crucial (o nuntă sau o absolvire, de pildă), care implică oamenii la care ținem cel mia mult. Nostalgia, arată cercetările, poate alimenta o stare pozitivă, poate proteja împotriva anxietății și a stresului și stimula creativitatea. Poate să sporească optimismul, să adâncească empatia și să alunge plictiseala. Nostalgia poate chiar să amplifice senzația fiziologică de confort și căldură. Există o probabilitate mai mare să ne simțim nostalgici în zilele mai reci. Iar când cercetătorii induc sentimentul nostalgiei – prin muzică sau miros, de pildă, oamenii tolerează mult mia bine frigul și percep temperatura ca fiind mai ridicată.

La fel ca tristețea, nostalgia este ”dulce-amară, dar o emoție predominant pozitivă și fundamental socială”. Atunci când gândim la timpul trecut, se creează ”o oglindă în sinele profund” un portal spre cine suntem cu adevărat. Nostalgia face ca prezentul  să aibă sens.

M. Keith Chenm acum economist la UCLA, a fost unul dintre primii care au explorat conexiunea dintre limbă și comportamentul economic. A grupat mai întâi 36 de limbi din două categorii – cele care au timpul viitor pertinent și cele care au un timp labil sau inexistent. Limbile în care viitorul este precis marcat, precum engleza, italiana, coreeana, le impun vorbitorilor să facă distincții clare între prezent și viitor. Limbile în care viitorul este slab marcat, cum se întâmplă în mandarină, finlandeză și estonă, exprimă contrastul prea puțin sau, adesea, nu-l exprimă deloc.

Apoi Chen a exprimat – ținând cont de educație, vârstă și alț factori – dacă oamenii care vorbesc limbi în care viitorul este puternic exprimat și limbi în care viitorul este slab reprezentat  se comportă diferit. O fac – într-o manieră oarecum uluitoare. Chen a constatat că există o probabilitate cu 30% mai mare ca vorbitorii limbilor în care viitorul este slab exprimat – cele în care diferențele dintre prezent și viitor nu sunt marcate explicit – să economisească pentru pensie și cu 24% mai mică să fumeze. De asemenea practicau sexul protejat într-o măsură mai mare, făceau mișcare mai des, erau mai sănătoși și mai bogați la pensie. Lucru valabil chiar și în țări precum Elveția, unde unii cetățeni vorbeau o limbă în care viitorul este slab exprimat (germana), iar alții foloseau o limbă cu indicații pregnante ale viitorului (franceza).

Chin nu a conchis nicidecum că limba pe care o persoană o vorbește ar fi cauzat acest comportament. Nu putea să reflecte decât diferențe mai în profunzime. Iar întrebarea dacă limba marchează gândirea și, prin urmare, comportamentul activ, rămâne disputată în domeniul lingvisticii. Cu toate acestea, alte cercetări au arătat că plănuim mai eficient și ne comportăm mai responsabil, atunci când viitorul pare mai strâns conectat la momentul prezent și la eul nostru actual. De exemplu, un motiv pentru care oamenii nu economisesc pentru pensie este că, într-un fel consideră că versiunea viitoare a lor este o persoană diferită de cea actuală. Iar atunci când li se arată fotografii cu ei înșiși la o vârstă înaintată, predispoziția lor de a economisi se accentuează. Alte studii au descoperit că, prin simplul fapt că ne gândim la viitor în unități temporale mai mici – zile nu ani -, începem ”să ne simțim mai apropiați de eul nostru viitor, reducând probabilitatea de a simți că eul nostru actual și eul nostru viitor nu sunt tocmai aceeași persoană.” La fel ca în cazul nostalgiei, cea mai inmortantă funcție  viitorului este să accentueze semnidicația prezentului.

Celălalt studiu a examinat efectele acelui sentiment de respect amestecat cu teamă și uimire pe care îl numim ”minunare”. Aceasta se naște ”din niveluri superioare ale plăcerii și se mărginește cu teama”, după cum se exprimă doi cercetători. ”Este o emoție puțin studiată... esențială în a trăi experiența religiei, a naturii și a artei”. Are două atribute-cheie: vastitatea (experiența a ceva ce ne depășește) și acomodarea (vastitatea ne forțează să ne adaptăm structurile mentale).

 Melanie Rudd, Kathleen Vohs și Jennifer Aaker au descoperit că experiența acestui sentiment de respect în care se amestecă teama și uimirea – atunci când vedem Grand Canyon, la nașterea unui copil, când are loc o furtună spectaculoasă – ne schimbăm percepția asupra timpului. Când trăim această minunare timpul își încetinețte curgerea. Se extinde. Simțim că parcă avem mai mult. Iar senzația aceasta este înălțătoare. ”Experiențele de felul acesta aduc oamenii în prezent, iar faptul că suntem în momentul prezent subliniază capacitatea minunării de a modifica percepția timpului, de a influența deciziile, de a ne face să simțim o satisfacție mai mare față de viață decât s-ar întâmpla altfel.”

Puse laolaltă, toate aceste studii arată că, pentru a ajunge să avem o viață plină de sens și semnficație, nu trebuie ”să trăim în prezent”, după cum ne sfătuiesc diferiți guru spirituali. Ci să ne integrăm perspectivele asupra timpului într-un tot coerent, care ne ajută să înțelegem cine suntem și de ce suntem aici.

Scrisul este un act de descoperire a ceea ce gândești și a ceea ce crezi.

Obișnuiam să cred în ignorarea ritmurilor zilei. Acum cred că poți face surfing pe ele.

Obișnuiam să cred că pauzele de prânz, moțăiala de peste zi și plimbările sunt niște răsfățuri. Acum cred că sunt necesități.

Obișnuiam să cred că cea mai bună cale de a depăși un început prost la serviciu, la școală sau acasă este să-l dai uitării și să mergi mai departe. Acum cred că e mai bine să o iei de la capăt sau să începi împreună cu alții.

Obișnuiam să cred că punctele de mijloc nu contează – în mare măsură pentru că ignorăm complet că există. Acum cred că punctele de mijloc ilustrează ceva fundamental despre felul în care se comportă oamenii și în care funcționează lumea.

Obișnuiam să cred în importanța finalurilor fericite. Acum cred că forța finalurilor nu rezidă într-o seninătate absolută, ci în capacitatea lor de a ne tulbura și a crea sens. Obișnuiam să cred că sincronizarea cu alții nu era decât un proces mecanic. Acum cred că necesită un sentiment de apartenență, ne răsplătește, conferindu-ne sens și ne dezvăluie o parte din natura noastră.

Obișnuiam să cred că alegerea momentului era totul. Acum cred că totul stă în alegerea momentului.