Despre educație - Bertrand Russell

Bertrand Russell consideră că patru caracteristici alcătuiesc, împreună temelia unui caracter ideal: vitalitatea, curajul, sensibilitatea și inteligența.

Vitalitatea e o caracteristică mai degrabă fiziologică decât psihologică; ea este, pare-se, prezentă oriunde există o sănătate perfectă, dar scade odată cu înaintarea în vârstă. La copiii viguroși, urcă repede până la un maxim înainte de atingerea vârstei școlare, apoi tinde să scadă ca efect al educației. Acolo unde este prezentă, există la cel în cauză plăcerea de a se simți viu, independent de orice circumstanțe plăcute specifice. Ea potențează plăcerile și micșorează durerile. Face lesnicioasă dezvoltarea interesului pentru tot ce se întmplă și astfel promovează obiectivitatea, esențială pentru sănătatea mentală. Vitalitatea promovează interesul față de lumea exterioară, precum și aptitudinea pentru o muncă tenace. În plus, îl ferește pe individ de invidie, întrucât îi face plăcută existența. Iată un merit foarte important al vitalității, dat fiind că invidia este una dintre marile surse ale nefericirii umaneю

Curajul – cea de a doua calitate din lista noastră – îmbracă mai multe forme și fiecare dintre ele este complexă. Absența fricii e un lucru, puterea insului de a-și stăpâni frica este altceva. Iar absența fricii, la rândul ei, înseamnă una când frica este rațională, și alta când ea e irațională. Absența fricii iraționale este, evident, un lucru bun; la fel și puterea individului de a-și stăpâni frica.

Frica irațională joacă un rol extraordinar de mare în viața emoțională instinctivă a majorității oamenilor. În formele ei patologice, cum sunt mania persecuției, complexul anxios sau altele de acest fel, este tratată de psihiatri. Există o întrebare care se pune în această etapă a discuției: ne putem mulțumi să tratăm frica prin reprimare sau trebuie să găsim o cură mai radicală: în mod tradițional, aristocrațiile erau educate să nu-și dea frica pe față, în timp ce națiunile și clasele supuse, precum și femeile, erau îndemnate să fie lașe. Proba curajului era frust behavioristă: un bărbat nu trebuie să dea bir cu fugiții în bătălie, trebuie să exceleze în sporturile „bărbătești”, să-și păstreze cumpătul în incendii, naufragii, incendii etc.

Pentru genul de curaj care nu constă în reprimarea fricii e nevoie de combinarea unui număr de factori. Sănătatea și vitalitatea sunt de mare ajutor, deși nu indispensabile. Experiența și dibăcia în situații periculoase sunt foarte dezirabile. Când ajungem să analizăm însă nu curajul în cutare sau cutare privință, ci curajul universal, constatăm că este nevoie de ceva mai profund: o combinație a respectului de sine cu o viziune impersonală asupra vieții. Să vorbim întâi de primul: unii oameni trăiesc dinspre interiorul lor, pe când alții sunt simple răsfrângeri  a ceea ce simt și spun semenii lor. Aceștia din urmă nu posedă niciodată un curaj veritabil: ei simt nevoia să aibă parte de admirație și sunt bântuiți de frica să nu o piardă. Educarea supunerii, considerată odinioară dezirabilă, era un mijloc de a produce o formă denaturată a celuiași viciu. Supunerea înăbușea repectul de sine dar nu și dorința de a se bucura de respectul altora, făcând din autoînjosirea convențională mijlocul de a câștiga credit. Astfel, ea genera ipocrizie și falsificarea instinctelor. Copiilor li se cerea o ascultare mecanică, iar când ajungeau adulți procedau și ei exact la fel; se spune că doar cei care au învățat să se supună știu cum să poruncească. Ceea ce sugerez este că nimeni nu trebuie să învețe cum să se supună și nimeni nu trebuie să încerce să poruncească. Firește că în acțiunile de cooperare trebuie să existe lideri; dar autoritatea lor trebuie să fie aidoma celei a căpitanului unei echipe de fotbal, care e acceptată voluntar în vederea atingerii unui scop comun. Scopurile noastre trebuie să fie realmente ale noastre, iar scopurile noastre nu trebuie impuse altora.

Mai există un lucru necesar formei supreme de curaj, anume ceea ce numeam adineauri o viziune impersonală asupra vieții. Omul ale cărui speranțe și temeri sunt centrate în totalitate pe el însuși cu greu va putea privi moartea cu sânge rece, deoarece ea îi anihilează întregul univers emoțional.

Există în natura umană anumite lucruri care ne ridică fără efort deasupra propriului eu. Cel mai obișnuit dintre ele este iubirea, în special iubirea părintească, care la unii e atât de generalizată, încât îmbrățișează întregul neam omenesc. Altul este cunoașterea. N-avem temeiuri să presupunem că Galilei a fost din cale-afară de mărinimos, dar a trăit pentru un țel pe care moartea lui nu l-a înfrânt. Al treilea este arta. Dar, de fapt, orice interes al cuiva față de ceva aflat în afara propriului corp conferă vieții sale un anumit grad de impersonalitate. Din acest motiv, oricât de paradoxal ar putea să pară unui om cu interese vii și larg îi este mai puțin greu să se despartă de viață decât unui nefericit ipohondru ale cărui interese se mărginesc la propriile-i necazuri și suferințe. Așa se face că perfecțiunea curajului se întâlnește la omul cu un larg evantai de interese, care-și simte eul ca fiind doar o parte minusculă a lumii, dar nu disprețuindu-se pe sine, ci prețuind mult din ceea ce nu ține de el. Asta nu se poate întâmpla decât atunci când instinctul e liber, iar inteligența activă. Din unirea acestora două ia naștere o viziune cuprinzătoare de care nu sunt în stare nici insul voluptos, nici cel ascetic; iar într-o asemenea viziune moartea pare un lucru neînsemnat.

Sensibilitatea, cea de-a treia calitate, constituie, într-un anumit sens, un corectiv al curajului simplu. O definiție pur teoretică ar fi că o persoană este emoțional sensibilă când o multitudine de stimuli produc în ea emoții; într-o accepțiune atât de largă, calitatea de care vorbim nu e neapărat pozitivă. Pentru ca sensibilitatea să fie pozitivă, reacția emoțională trebuie să fie într-un anumit sens adecvată; simpla intensitate nu e deajuns.

Inteligența presupune o curiozitate alertă, dar aceasta trebuie să fie de un anumit fel. Curiozitatea, pentru a fi rodnică, trebuie să se asocieze cu o anumită tehnică de dobândire a cunoașterii. Trebuie să existe deprinderi de observație, credință în posibilitatea cunoașterii, răbdare și sârguință. Aceste lucruri se dezvoltă de la sine când există un fond inițial de curiozitate și o educație intelectuală potrivită. Cum însă viața noastră intelectuală constituie doar  o parte a activității noastre și cum curiozitatea ajunge să intre mereu în conflict cu alte pasiuni, sunt necesare anumite virtuți intelectuale, cum este lărgimea de spirit. Devenim insensibili la noi adevăruri atât din obișnuință, cât și din dorință; ne vine greu să ne desprindem de ceea ce am crezut în chip categoric timp de ani de zile, precum și de ceea ce ne flatează stima de sine sau vreo altă pasiune fundamentală.

Gelozia nu trebuie considerată drept o revendicare de drepturi justificată, ci drept o nenorocire pentru cine o simte și o nedreptate celui vizat de ea. Acolo unde în dragoste intervin elemente posesive, ea își pierde puterea viviantă și erodează personalitatea; acolo unde astfel de elemente nu intervin, dragostea împlinește personalitatea și aduce cu sine o intensitate sporită a vieții. În zilele de odinioară, părinții își distrugeau relațiile cu propriii copii predicând dragostea ca pe o îndatorire; mult prea adesea soții și soțiile își mai distrug și acum relația făcând aceeași greșeală. Dragostea nu poate fi o datorie, deoarece nu e supusă voinței. Ea e un dar ceresc, cel mai bun dintre darurile pe care le are de oferit cerul. Cei care o închid într-o cușcă distrug frumusețea și bucuria pe care ea le poate prilejui numai dacă e liberă și spontană. Dușmanul este și aici frica. Cel care se teme că va pierde lucrul care însemna fericirea vieții sale l-a și pierdut, aici, ca și în alte cazuri neînfricarea este esența înețelepciunii.

Există o singură cale de progres în educație, ca și în alte treburi omenești. Este calea științei guvernate de iubire. Fără știință, iubirea e neputincioasă; fără iubire, știința e distructivă. Tot ce s-a realizat pe linia ameliorării educației copiilor mici a fost făcut de oameni care i-au iubit; și de oameni care știau tot ce avea de spus știința în acest domeniu. Acesta e unul dintre beneficiile obținute prin accesul femeilor în învățământul superior; în trecutul mai îndepărtat, era mult mai puțin probabil ca știința și dragostea să coexiste. Puterea pe care ne-a dăruit-o știința, de a modela mințile celor tineri, este o putere teribilă, susceptibilă de abuz funest; dacă încape în mâini nepotrivite, ea poate produce o lume și mai nemiloasă, și mai crudă decât este lumea naturală bântuită de hazard. Munca didactică trebuie să fie pătrunsă de iubire și să urmărească eliberarea dragostei la copii. În caz contrar, cu fiecare ameliorare a tehnicii științifice, ea va deveni în mod mai eficient dăunătoare. Dragostea pentru copii există în comunitate ca o forță eficace; o arată rata în scădere a morții infantile și ameliorarea educației. Ea este încă mult prea slabă, căci altminteri politicieniinoștri n-ar cuteza să sacrifice viața și fericirea a nenumărați copii planurile lor nefaste de războaie și asuprire. În mod ciudat însă, alte forme de iubire sunt deficitare. Aceiași indivizi care sunt foarte grijulii cu copiii nutresc pasiuni ce mai târziu îi expun pe acești copii morții în războie, alte insanități colective. Este oare prea mult să sperăm că dragostea s-ar putea extinde de la copil la omul matur care va deveni? Vor învăța oare iubitorii de copii să acorde și anilor ulteriori ai acestora ceva din solicitudinea părintească de odinioară? Înzestrându-i cu trupuri puternice și cu minți viguroase, îi vom face oare să-și folosească puterea și vigoarea pentru a crea o lume mai bună? Sau, când ei se vor apuca de această muncă, noi vom da înapoi speriați și îi vom face să recadă în sclavie și rutină? Știința se pretează la ambele alternative; alegerea este între iubire și ură, deși ura se camuflează în spatele frazelor frumoase fluturate de către moraliștii de profesie.

E un lucru bun să-i ajuți pe elevi să simtă că educația îi face apți să ia poziții în chestiuni care frământă intens lumea; asta le dă sentimentul că învățământul nu e rupt de lumea vieții practice. Ceea ce aș face în calitate de dascăl ar fi să le înfățișez situația ideală a unei atitudini științifice față de chestiunile practice. Le-aș cere să producă argumente care sunt cu adevărat argumente și fapte care sunt cu adevărat fapte. În lumea politicii această deprindere este pe cât de valoroasă, pe atât de  rară. Orice partid politic generează vehement o gogoașă de mituri în care mentalitatea lui dormitează netulburată. Pasiunile de multe ori omoară intelectul; la intelectuali, dimpotrivă, intelectul nu de puține ori omoară pasiunea. Obiectivul ar fi să evit cele două extreme păguboase.  Simțirea pasionată este dezirabilă, cu condiția de a nu fi distructivă; intelectul este dezirabil, cu aceeași condiție. Aș vrea ca pasiunile politice fundamentale să fie constructive și aș căuta să pun intelectul în slijba unor asemenea pasiuni. Dar el ar trebui să le slujească nu numai în lumea visurilor, ci și în chip autentic, obiectiv. Când lumea reală nu ne măgulește îndeajuns, cu toții tindem să ne refugiem într-o lume imaginară, unde dorințele ni se îndeplinesc fără mare efort. Aceasta e esența isteriei, precum și sursa miturilor naționaliste, teologice și de clasă. Se vădește aci o slăbiciune de caracter aproape universală în lumea de astăzi. Combaterea acestei slăbiciuni ar trebui să constituie unul din scopurile educației școlare târzii. Două sunt căile de combatere, ambele necesare, deși într-un anumit sens contradictorii. Una constă în a ne amplifica sentimentul a ceea ce putem înfăptui în lumea realității, iar cealaltă în a deveni mai sensibili la ceea ce poate face realitatea pentru a ne risipi visurile. Ambele sunt cuprinse în principiul de a trăi în chip obiectiv, și nu subiectiv.

Exemplul clasic de subiectivitate este Don Quijote. Prima dată când și-a confecționat un coif, el i-a testat capacitatea de rezistență la lovituri, și tot lovindu-l l-a deformat; data viitoare nu l-a mai testat, ci la socotit foarte bun. Acest obicei de a ”socoti” una ori alta i-a dominat viața. Dar orice refuz al cuiva de a se confrunta cu fapte neplăcute este de aceeași natură; toți suntem mai mult sau mai puțin Don Quijote. Don Quijote n-ar fi făcut toate câte le-a făcut dacă ar fi fost învățat la școală să confecționeze un coif cu adevărat bun și dacă ar fi fost încurajat de tovarăși care ar fi refuzat să ”socotească” bun tot ce i se năzărea lui. Obiceiul de  a trăi în închipuire e normal și la locul lui în fragedă copilărie, deoarece copiii mici au o neputință ce nu e patologică. Dar pe măsură ce se apropie viața adultă, individul trebuie să înțeleagă din ce în ce mai clar că visurile sunt valoroase numai în măsura în care, mai devreme sau mai târziu, pot fi transpuse în fapte. Facultatea mitopoetică rămâne activă, adesea cu cooperarea cadrelor didactice. Școala noastră e cea mai bună din lume; țara noastră are întodeauna dreptate și este întodeauna victorioasă; clasa noastră socială (dacă cel în cauză este bogat) este mai bună decât oricare alta. Toate acestea sunt mituri indezirabile. Ele ne fac să considerăm că avem un coif bun, când de fapt paloșul cuiva l-ar putea tăia în două. În felul acesta promovează lenea și duc finalmente la dezastru.

Pentru tămăduirea acestei deprinderi mentale este necesar, ca și în multe alte cazuri, ca frica să fie înlocuită cu previziunea rațională a calamităților. Teama îi face pe oameni nepregătiți sufletește să înfrunte pericolele reale. O persoană dominată de subiectivitate, dacă e trezită în toiul nopții de stigătul ”foc!”, ar putea decide că trebuie să fie vorba nu despre casa lui, ci de cea a vecinului, deoarece adevărul ar fi prea dureros; și astfel ar rata momentul în care fuga din casă era posibilă. Ca emoție, frica e dezastruoasă în cazurile în care calea corectă de urmat poate fi descoperită numai prin gândire; ar trebui, așadar, să fim capabili de a anticipa posibilitatea răului fără a simți frică și să ne folosim inteligența în scopul de a evita ceea ce nu e inevitabil. Relele care sunt cu adevărat inevitabile trebuie înfruntate prin simplul curaj.

Deținătorii puterii vor să le ascundă supușilor lor adevărul pentru a-i manipula după cum le convinine; înțeleg de ce procedează așa. Ceea ce e mai greu de înțeles este faptul că democrațiile fac de bunăvoie legi menite să le ascundă lor înseși adevărul. E un donquijotism colectiv: preferă să nu li se spună despre coif că este mai puțin bun decât vor să creadă. O asemenea atitudine de frică lașă e nedemnă de niște oameni liberi. În școală nu ar trebui să se pună piedici de nici un fel în calea cunoașterii. Ar trebui cultivată virtutea prin calea corectă a pasiunilor și instinctelor, nu prin minciună și amăgiri. Căutarea cunoașterii, fără frică și fără îngrădiri, este un element esențial, în absența căruia restul are aprea puțină valoare.

În universități există o anumită opoziție între cei pasionați de munca didactică și cei pasionați cu precădere de cercetare. Ea se datorează aproape în întregime unei concepții greșite despre munca didactică și prezența unui număr de studenți cu o sârguință și capacitate sub nivelul care ar trebui cerut drept condiție a rezidenței. Reprezentarea dascălului de școală veche persistă într-o anumită măsură și în universități. Există dorința de a avea un efect moral bun asupra studenților și tendința de a-i îndopa cu o informație perimată, fără valoare, în mare parte știută a fi falsă, dar socotită în mod eronat moralmente edificatoare. Studenții n-ar trebui îmboldiți la muncă, dar n-ar trebui nici să l se îngăduiesă rămână în universitate dacă se constată că-și pierd vremea, indiferent dacă o fac din lene sau din lipsă de aptitudini. Singura morală care poate fi cerută cu folos este aceea a muncii; restul ține de o vârstă mai fragedă. Iar morala muncii trebuie impusă exmatriculându-i pe cei care nu posedă, căci, evident, ar fi mai bine ca ei să fie folosiți altfel. Unui profesor nu ar trebui să i se pretindă multe ore de muncă didactică, ci să i se lase destul timp liber pentru cercetare; dar trebuie să i se pretindă ca acest timp liber să și-l folosească în chip judicios.

Cercetarea este cel puțin la fel de importantă ca educația, dacă ne gândim la funcțiile universităților în viața omenirii. Cunoștințele noi sunt principala pârghie a progresului și în lipsa lor omenirea ar ajunge să bată pasul pe loc. Ar putea continua o vreme să se amelioreze prin difuzarea și utilizarea mai largă a cunoștințelor existente, dar acest progres, prin el însuși, n-ar putea să dureze mult. Nici chiar strădania spre cunoaștere, dacă aceata are caracter utilitar nu are un caracter autopropulsiv. Cunoașterea utilitară  se cere fecundată prin cercetaare dezinteresată, ce nu are alt mobil decât dorința de a înțelege mai bine lumea. Toate marile progrese în cunoaștere sunt inițial pur teoretice, abia mai târziu constatându-se dacă sunt sau nu susceptibile de aplicații practice. Iar o teorie frumoasă, chiar dacă nu va avea nicicând  vreo utilitate practică, rămâne prin ea însăși valoroasă; căci înțelegerea lumii este unul din bunurile noastre fundamentale. Dacă prin știință și organizare s-ar reuși vreodată să se satisfacă nevoile fizice și să fie abolite cruzimea și războiul, cunoașterea și frumusețea ne-ar alimenta în continuare pasiunea creației asidue. N-aș dori ca poetul, pictorul, compozitorul sau matematicianul să fie preocupat de vreun efect îndepărtat al activităților sale în lumea practicii. El trebuie să fie preocupat doar de căutarea unei viziuni, de surprinderea și întruchiparea a ceea ce el, primul a întrezărit în chip vag și a îndrăgit cu o asemenea ardoare, încât, prin comparație, bucuriile lumești au pălit în ochii lui. Orice artă mare și orice știință mare îzvorăsc din dorința pătimașă de a da chip la ceva ce inițial a fost doar o fantasmă imaterială, o frumusețe care-i ademenea pe oameni să-și abandoneze siguranța și comoditatea, preferându-le un chin glorios. Oamenii în care există această patimă nu trebuie încătușați în lanțurile unei filozofii utilitare, căci ardorii lor îi datorăm tot ce-i conferă ființei umane măreție.

Materia primă a instinctelor este, în majoritatea privințelor, egal de susceptibilă să ducă la acțiuni dezirabile și la acțiuni indezirabile. În trecut oamenii nu înțelegeau procesul de modelare a instinctelor, astfel că se vedeau nevoiți să recurgă la refularea lor. Pedeapsa și frica erau marile imbolduri către ceea ce se numește virtute. Astăzi știm că refularea este o metodă proastă, atât pentru că niciodată nu-și atinge integral scopul, cât și pentru că produce inhibări psihice. Educarea instinctelor este o metodă total diferită, căci pune în joc o tehnică total diferită. Deprinderile și priceperile creează, așa-zicând, un canal pentru instinct, făcându-l să funcționeze într-un mod sau în altul, în funcție de direcția acelui canal. Creând deprinderi și priceperi potrivite, facem ca însăși instinctele copilului să declanșeze acțiuni dezirabile. Atunci nu există nici o tensiune, pentru că nu e nevoie să reziste nici unei ispite. Nu există frustrare și copilul are o senzație de spontanietate neîncătușată.

Gândiți-vă ce ar însemna ca sănătatea, llibertatea, fericirea, bunătatea, inteligența să fie, toate, aproape universale. Într-o singură generație, dacă ne-am decide, am putea crea în lume epoca de aur.

Dar nimic din toate acestea nu e posibil fără iubire. Cunoaștere există; lipsa de iubire împiedică aplicarea ei. Epoci întregi de ferocitate au copleșit și împiedicat să se afirme ceea ce este de la natură blând în firile oamenilor obișnuiți. Trebuie să dăm frâu liber bunătății noastre naturale; dacă o doctrină cere să pricinuim suferințe copiilor, să o repudiem, oricât am ține la ea altminteri. În aproape toate cazurile, sursa psihologică a doctrinelor crude este frica.

Când vom fi creat un tineret eliberat de frică, inhibiții și instincte rebele sau frustrate, vom fi capabili să le deschidem universul cunoașterii în mod liber și complet., fără cotloane întunecoase și ascunse; iar dacă instrucția este făcută cu pricepere, ea va fi o bucurie, și nu o povară, pentru cei care o primesc. Nu e important să fie sporit volumul de cunoștințe peste ceea ce se predă de obicei copiilor din categoriile sociale educate. Dacă educația formală este oferită în acest spirit, toți tinerii inteligenți o vor completa prin propriile lor strădanii, pentru care trebuie să li se creeze orice oportunitate cu putință. Cunoașterea îi eliberează pe oameni de sub dominația forțelor naturii și a pasiunilor distructive; fără cunoaștere nu se poate clădi lumea speranțelor noastre. O generație educată în spiritul libertății neînfricate va avea speranțe mai generoase și mai îndrăznețe decât putem avea noi, care suntem nevoiți să ne luptăm cu temeri superstițioase pitite în inconștient. Nu noi, ci oamenii liberi de ambele sexe pe care îi vom forma vor vedea negreșit noua lume: întâi în speranțele lor apoi și în toată splendoarea realității.

Calea e limpede. Îi iubim oare îndeajuns pe copiii noștri pentru a o urma? Sau îi vom lăsa să pătimească așa cum am pătimit noi? Îi vom lăsa oare să fie deformați, inhibați și fricoși în tinerețe, pentru ca mai apoi să fie uciși în războaie absurde pe care inteligența lor va fi fost prea timorată ca să le împiedice? Nenumărate spaime străvechi blochează drumul spre fericire și libertate. Dar dragostea poate să biruie frica, iar dacă ne iubim cu adevărat copiii, nimic nu ne poate face să refuzăm marele dar ce stă în putința noastră să li-l oferim.