Luminile și umbrele sufletului - Petru Creția

Blândețea

Politețea și cuviița ține de respectul a priori acordat semenilor noștri și omului în general, ca ființă ipotetic respectabilă, și este compatibilă cu o răceală a sentimentelor sau mai exact cu o neutralitate a lor.

Blândețea este altceva: ea ține de puterea noastră de iubire (în sensul de agape sau caritas) și este una dintre manifestările ei, cum spune deslușit Sfântul Pavel. Am putea crede că este o însușire înnăscută și desigur sunt oameni înzestrați de fire cu mai multă blândețe decât alții. Dar blândețea se poate și cultiva, există înspre ea căi pe care, dacă vrei, le poți srăbate sau poți fi ajutat să le străbați. Trebuie însă din capul locului să ne ferim de ogreșită înțelegere: blândețea nu are nimic de-a face cu slăbiciunea, cu lipsa de fermitate, cu toleranța vinovată sau cu nepăsarea. Numai că rigoarea morală e departe de a fi totuna cu rigorismul moral sau cu încruntarea justițiară. De fapt, blândețea este înclinarea, firească la unii, dobândită la alții, de a evita violența.

O bună analiză rațională a stărilor de lucruri, un sever examen de conștiință, o încercare de a înțelege pe dinăuntru pe celălalt sau pe ceilalți, resemnarea la ceea ce suntem cu toții, nici unul desăvârșit, un dram de îngăduință și de iertare, multă delicatețe, putere de a alege din toate împrejurările și din toți oamenii partea cea bună, care întodeauna există, respectarea în încurajarea oricărei dorințe de îndreptare, desistarea de la tendința de a face din bunul tău plac legea tuturor și, de ce nu, compromisul inteligent și generos, toate acestea pot face minuni. Dar pentru asta este nevoie de predispoziția de a nu recurge la violență: este nevoie de blândețe. Este nevoie de o anumită calitate a sufletului, mai degrabă înnăscută, dar putând fi și cultivată, dobândită ca disciplină interioară, sub puterea meditației la cele omenești, a lecturilor, a exemplelor bune sau rele. Astfel că se cunosc cazuri de oameni care au devenit blânzi din neblânzi ce erau. Ceva a coborât asupra lor ca un har. Iar harul cel mai mântuitor care a coborât asupra lor este blândețea față de cei slabi și neapărați și neștiutori.

Din păcate cazurile cele mai frecvente de relații între oameni, fie în sfera privată, fie în cea publică se desfășoară sub semnul irascibilității și violenței. Nu mărefer la conflicte grave și nimicitoare, la extreme brutalități, la bellum amnium contra omnes. Mă refer la violența măruntă și cronică, la câte vorbe grele sau mușcătoare schimbăm între noi, insulte, injurii, calomnii, imprecații, blesteme. Pentru pricini mărunte, și care în cele mai multe cazuri revin în fiecare zi, umplând cu zgomotul lor zadarnic și strident anii și viețile noastre. Dumnezeule mare, cât de mult și cât de prostește ne putem certa și tot certa, și pentru ce? Iar unii dintre noi chiar ne iubim, și tot ne certăm pentru te miri ce, sau pentru năzăriri sau din simplă obtuză încăpățânare.

O pildă de blândețe e cea a împăratului Marcus Aurelius (161-180), care a avut parte de vremuri grele, care a petrecut mulți ani ai vieții sale pe front, în condiții aspre. Marcus, fiind timp de douăzeci de ani autocrator al lumii, nu s-a purtat niciodată altfel decât gândea că e bine și spunea că e bine. Credea, greșind, că blândețea e irezistibilă, dar cu acest prilej ne amintește în ce măsură adevărata blândețe izvorăște din adânc, nu este niciodată o poză, o mască, un zâmbet miros și fals. Vorbele ei sunt delicate, fără ostentații de indulgență, fără grosoloane aluzii personale, fără ironii ascunse, sunt rostite cu tandrețe, și nu cu amărăciune, cu tact și fără a vorbi de sus, cu un ton magistral. Știa însă că blândețea nu este o îngăduință vinovată și nici o formă de slăbiciune: i-a asociat întodeauna seriozitatea, fermitatea, spiritul de adevăr și de dreptate. Dimportivă, socotea că slăbiciunea rezidă tocmai în a deroga de la blândețe, în a te lăsa curpins de mânie sau chiar a te da, din teamă, bătut.

La Marcus se vede din toate mărturiile, că  la bunătatea și blândețea lui înnăscute se adaugă o autodisciplină întemeiată pe principii și pe exemple. Dar trebuie să ne ferim de o lectură naivă a Meditațiilor sale sau cum le-am mai putea spune, Gânduri către sine însuși: împăratului nu i-a fost întodeauna ușor. Altfel de ce ar fi scris Marcus sfâșietorul text din IX, 3: ”Dacă este ceva care să te tragă înapoi și să te rețină în viața aceasta, ar fi să poți trăi cu cei care au aceleași credințe ca tine. Dar vezi și tu că lucrurile nu stau așa, ce grea și lungă povară este reaua îmbinare a vieților.”

Răbdarea

Răbdarea este o virtute pasivă, ea este de fapt forma pasivă a curajului, rezistența în timp la răul din lume. Dar, așa cum este, răbdarea poate fi temeiul unei biruințe. Pentru că ”a răbda” nu înseamnă simplul fapt de a tolera ceva neprielnic sau dușmănos ființei tale, a te supune fără să crâcnești unei voințe din afara ta. Înseamnă să a i tăria de a îndura, dârzenia de a rămâne întreg, stăpân pe tine, nealterat și neînfrânt. Să rabzi și să taci cum tace și rabdă pământul, dar nu la nesfârșit. Răbdarea implică un termen final și totdată speranța că vei ajunge acolo: gândul că trebuie să aștepți doar până vine ceasul bun, ceasul când răul va trece de la sine, istovit sau îndepărtat de alte puteri ale lumii, de alte împrejurări ale ei. Sau când tu însuți îți vei strâns destule puteri, și destulă obidă, pentru a izbuti să scapi de ceea ce destul ai răbdat. Ziua când poți să spui: ”Am răbdat îndeajuns.” Este ceasul când vei fi biruit și greaua încercare a răbdării, și răul pe care l-ai avut de îndurat. Răbdând, trebuie să știi să rabzi: o răbdare infinită e sinonimă cu negarea de sine.

Dar mai există un fel de răbdare. Așa cum pentru fiecare faptă există un moment prielnic, un bun prilej pentru izbândă (ceea ce grecii numeau kairos), tot așa procesele care se desfășoară în lume au nevoie de un timp anume, de durata firească a împlinirii lor.

Răbdare are cine știe să aștepte. Însă nu doar așa în pustiu, ci știind ce anume, în ce fel și când. Altfel răbdarea rămâne o simplă însoțire a trecerii timpului vid. Este răbdare zadarnică și i se spune răbdare prostească.

Nimic nu pune mai bine în lumină virtutea răbdării decât o privire asupra contrariului ei: nerăbdarea.  Când nerăbdarea împinge la faptă, ea devine păgubitoare: precipită și forțează lucrurile, le face în pripă și de mântuială, într-un ritm nepotrivit naturii lor sau înainte de vreme, se cheltuiește febril în clipă. Omul răbdător are un suflet adânc și puternic, cel lipsit de răbdare este superficial și fără forță interioară. Când n-are încotro și e silit să aștepte să vină ceasul, să-i vină rândul, să-i vină știrea, este cuprins de o nervozitate sterilă, de o trepidație interioară care îl macină, îi lungește timpul psihologic și îl epuizează în zadar. Dar sunt și împrejurări când el devine o pacoste pentru alții. Conversația și în genere comunicarea cu asemenea oameni e aproape imposibilă, nu suportă să aștepte să-ți isprăvești vorba, ți-o taie, te întrerup tot timpul, abia ascultându-te, ei întreabă, ei răspund. Dar nu numai cu spusa ta nu au răbdare, ci și cu tot ce faci, cu tot ce face altul decât ei. Totul li se pare prea încet, nu dintr-o grabă  legitimă, ci din pură impaciență. Oamenii aceștia par a trăi mereu în iminența unei catastrofe. Și se consumă inutil, chinuindu-i și pe alții.

De ce atâta grabă? Există o mișcare în lume pentru protejarea mediului natural. Ar trebui să ne gândim și la una care să protejeze timpul de funesta noastră pripă și precipitare. Timpul viu are legile lui, cine le încalcă strică buna rânduială a lumii și se înstrăinează pe sine de ea.

Încrederea

Dincolo de criteriile de număr și de cantitate, binele din lume se hrănește dintr-un soi de exemplaritate inefabilă și intrinsecă a actelor benefice, prielnice unei înălțări pe scara demnității umane și totodată înlesnirii și purificării legăturilor pragmatice dintre noi.

Cum să o definim? Pare să fie o predispoziție a cuiva de a crede în buna-cuviință și buna-credință a semenului său și de a nu se îndoi de manifestarea constantă. În această formulare foarte generală intră tot felul de lucruri, de la a te încrede în punctualitatea cuiva până la aceea de a-i încredința avutul sau copiii tăi, de a-i da o misiune importantă și dificilă, de a-l face depozitul unui secret important. Iar cel învestit cu încredere este propriul său garant, prin simplă angajare verbală sau nici măcar atât. Sunt oameni pe care englezii îi numesc reliable, adică vrednici de încredere, făcând mare caz de această calitate. Pe de altă parte există oameni pe care îi câștigă însăși încrederea pe care le-o arăți. De unde, invers, reflecția lui La Rchefoucaud: ”Neîncrederea noastră întărește înșelătoria celuilalt.”

Trădarea încrederii cuiva este o vină foarte gravă, atât în sine, cât și pentru că cel înșelat în încrederea lui își poate pierde, în general, încrederea în oameni, ferindu-se chiar de cei cu adevărat vrednici de încredere. Este un fel de a-l mutila moralmente, de a-l determina să facă parte din tipul neîncrezător, al bănuitorului, al suspiciosului, care este așa de felul său, adesea pentru că se știe pe sine însuși capabil de trădarea oricărei încrederi, uneori pentru un interes disproporționat de mărunt. Neîncrederea, înnăscută sau dobândită, este o infirmitatea a sufletului care ne privează nu numai de foloasele încrederii, ci de bucuria încrederii și de noblețea ei. De aici gândul radical al aceluiași La Rochefoucauld că ”este mai rușinos să n-ai încredere în prietenii tăi decât să fii înșelat de ei.” Și nu numai în prietenii tăi. Omul înzestrat cu noblețea inimi își acordă încrederea a priori, până la proba contrară. Este la fel de meschin să fii zgârcit cu încrederea ta ca și cu banii tăi. După cum meschin este și omul care nu e în stare să primească cu încredere binele pe care vrei să i-l faci, cel care nu crede în bunele intenții și în buna-credință a nimănui și se întreabă, în fața unui act generos și dezinteresat: ”Oare ce-o fi urmărind, oare ce-o vrea de la mine?” Toată lumea îl înșală, toată lumea îl minte, toți sunt niște prefăcuți. Evident, încrederea conține, în principiu o doză de risc, riscul de a-ți plasa greșit încrederea câtă vreme există fășărnicia, care este o momeală, o simulare a virtuții în vederea unui folos pe care l-ai dobândi altfel. Pentru a-l mai cita încă o dată pe La Rochefoucauld, care știa atât de mule despre partea nevăzută, și neagră, a albelor noastre virtuți, ne vom aminti cu ajutorul său că la nu puțini oameni ”sinceritatea nu e decât o fină disimulare, menită să atragă încrederea celorlalți.” Poate să pară ciudat, dar acest fel deliberat de a câtiga, prin înșelăciune, încrederea altora mi se pare mai salubru decât cazul celor care inspiră pe drept cuvând încredere și sunt hotărâți să n-o trădeze, dar care apoi, din slăbiciune sau lăcomie, cad pradă unei ispite și, trădând pe cei care au avut încredere îi ei, se trădează totdată pe ei înșiși. Pe ei și principiul moral.

Și apoi nu e vorba aici numai de moralitate și de principiul ei, înșelarea încrederii noastre rănește în noi ceva în același timp foarte adânc și foarte delicat. Ea doare de fiecare dată ca o iubire trădată și adeseri ne pasă mai puțin de neajunsurile decurgând din nerespectarea încrederii pe care am acordat-o cuiva decât pierderea unui om în care aveam încredere pentru că ne era drag, și nu invers. Dacă lucrurile ar sta altfel, atunci ar trebui să iubim băncile elveține.

Într-o lume în care ar domni încrederea, majoritatea instituțiilor actuale, devenite inutile ar dispărea. Iar regnul iubirii ar fi cu mult mai aproape. Dar acestea sunt himere. Mai sigur sunt de faptul că, dacă aș mai avea de trăit încă o dată viața pe care am trăit-o deja, aș acorda unui prieten încrederea mea absolută și, păstrându-i-o mereu, l-aș lăsa să mi-o trădeze de atâtea ori până când m-ar iubi. Și, împreună cu mine, pe sine, iertându-se în numele meu.

Dezamăgirea

Dezamăgirea este înșelarea încrederii sau speranței. În contextul dezamăgirii, încrederea și speranța care le-am investit în cineva sau în ceva se dovedesc amăgiri, iluzii, păreri și așteptări deșarte. Sunt cuprinși de dezamăgire toți cei care judecă după un singur criteriu sau după aparențe, fără să țină seama de complexitatea realității. O bună parte de dezamăgirea din lume provine din nechibzuință, pripă sau superficialitate. Tot așa pățesc constructorii de himere, toți cei care aspiră la ceva ticluit din materia propriilor lor dorințe și visări. Și la care să ajungă fără efort, ca într-un vis fericit. Un om sănătos la suflet știe să se bucure de orice împlinire a sa, nu o măsoară, decepționat, cu măsura viselor sale.

Una din cele mai dureroase dezamăgiri, dezamăgirea de sine, este totodată și cea mai ilegitimă. Un om este dator, înainte de a se avânta în proiecte și aspirații, să-și cunoască bine înzestrările și aptitudinile, să știe la ce este bun, cât îl țin puterile, în ce exactă măsură poate fi acceptat de ceilalți: să învețe rapid din primele eșecuri și să nu se lase amăgit de primele succese amăgitoare. Să nu fie închipuit, adică să nu-și închipuie că este ceea ce nici nu este, nici nu poate cânva fi. Și să se accepte cu seninătate și detașare, așa cum l-a lăsat Dumnezeu, dar nu resemnându-se pasiv, ci făcând cât mai mult c putință din ceea ce este cu adevărat. Să fie om la locul său, o calitate puțin glorioasă și puțin admirată, dar în realitate vrednică de tot respectul.

Dar dezamăgirea, oricare ar fi cauzele ei, se cade să trecem mai departe, chiar cu riscul de a ne mai întâlni cu ea în alte împrejurări și cu alte determinări, păstrând credința că, atunci când ai învățat să judeci, să riști și să lupți, viața poate fi un loc în care nu tot ceea ce atârnă de voința noastră duce la dezamăgire.

Suferința zadarnică

Așa cum suntem, o parte constitutivă din natura noastră este rea și fără partea aceasta am fi o altă specie. Desigur, nu suntem doar răi, suntem ființe amestecate și ambigue, cu o cumpănă ciudată în noi între bine și rău, între cruzime și îndurare, între ce suntem și ce am putea fi. Este un păcat față de Dumnezeu să ni-l închipuim ca pe un Dumnezeu tiranic, încruntat și cârcotaș, cerându-ne să ne supunem neclintit unor forme fără noimă și unor prohibiții nefirești. Unde să-i fie iubirea, blândețea și îndurarea?

Pe de altă parte, câtă suferință în noi și în alții când ne lăsăm sufletul năpădit de buruienișul unor pasiuni inferioare și pernicioase! Câte vieți nu-și mai găsesc odihna pradă unor gelozii mistuitoare și fără temei, unor josnice invidii, unor susceptibilități neverosimile! Cui slujește să ai un suflet veșnic neîncrezător, să alegi doar răul din orice, să trăiești în zavistie și ură? Și câți oameni nu și-au irosit puterile lor adevărate de dragul unor ambiții pentru care nu eram făcuți? Și apoi cât chin în jurul celor care cred că voința lor este lege și că dreptate pot avea numai ei și care, în numele acestei amăgiri, îi asupresc, îi umilesc și îi țin vinovați pe toți ceilalți. Sau în jurul unei îndărătnicii obtuze care se dă drept dârzenie și consecvență. Și ce să mai spunem de mizeriile pe care, în numele chibzuinței, le produce meschinăria, zgârcenia sordidă care ne face mai săraci decât suntem și mult mai urâți. Și mai există o meteahnă dezastruoasă, care ține de proasta rânduială a vieții, de neatenție, de neglijență și de delăsare și duce la neajunsuri atât de ușor evitabile. Pentru a nu mai vorbi de naturile structural anxioase, de obicei nereflexive și incapabile să învețe din experiență, a căror viață este un lung supliciu, pentru ei  și pentru cei din jur. Ei sunt adevărații protagoniști și martiri ai suferinței zadarnice.

Nu e păcat de toate acestea și, în lipsa lor, oare n-am fi cu mult mai fericiți? Triste zădărnicii care ne macină viețile și ne răpesc bucuria de a trăi. Nu numai mintea, ci și sufletul se poate cultiva, când ai înclinare către cultura sufletului, și mai ales când te gândești, măcar din când în când, că poate greșești că poate se află sub cer lucruri la care filozofia ta nu visează, că poate ar fi bine să te schimbi, să ieși din inerția și din cercul orb al sinelui, prea multe sunt suferințele care nu depind de noi ca să nu merite să încercăm să le alungăm pe cele, atât de zadarnice, care își au obârșia în greșita așezare a sufletului nostru.

Curajul  pare ceva foarte simplu: neînfricarea în fața primejdiei, putereaa și dârzenia de a o înfrunta, indiferent de urmări. Este asumarea deliberară a unui risc și este, dintre toate virtuțile omenești, cea mai înstrăinată de adânc înrădăcinatul nostru instinct de conservare. Curajul are această putere fără seamăn: că poate înfrânge ceea ce de altfel ar fi de neînfrânt și totodată că, fie și biruit, sporește zestrea condiției noaste cu ceva care nu-i mai poate fi luată niciodată.

Speranța este una dintre marile puteri ale sufletului, iar cu cât sunt mai silnice împrejurările, cu atât avem nevoie de mai multă tărie ca să le îndurăm, să le înfruntăm și să le depășim. Ca să fie o putere a sufletului, speranța trebuie să aibă în miezul ei ceva irațional, chiar absurd, o încredere aproape necugetată în biruința binelui, care să fie mai puternică decât orice deznădejde. Nu este vorba aici de banalul optimism, adesea superficial și adesea lesne de spulberat, ci de o dârzenie lăuntrică, de o lumină perpetuă în bezna lumii. Speranța învestește realitatea cu ceva care o transcede sau o scoate din făgașul ei.

Fericiți cei ce nădăjduiesc, căci a lor va fi împărăția binelui nevăzut.

Mulți deznădăjduim, dar nu întru totul. Iar speranțaa este și aceasta: ceva care, cotropit fiind de deznădejde, nădăjduiește încă. Trecuți dintr-o vitregie în alta, tulburați în loc să fim limpeziți, răniți în loc să fim vindecați, pradă lăcomiilor și pradă minciunii, să mai zicem o dată, cu niște vorbe scrise cândva, demult: ”Dar, iată, tot mai zgâriem pe stâncile prea tari, posaci și îndărătnici, efigia fără de seamăn, albă, a speranței.”

Tristețea este opusul bucuriei sau, într-o termenologie mai populară și mai frustă, al veseliei. Trecând de la bucurie (veselie) la tristețe, sufletul nu trece de la lumina zilei la întunericul nopții, ci într-o lumină la asfințit, într-un fel de penumbră sau clar-obscur. În acest sens, tristețea este o înnegurare a orizontului bucuriei sub imperiul unei dureri. În acest sens, există tot aâtea feluri de tristețe câte feluri de durere. Dar între durere și tristețe sunt cel puțin două deosebiri fundamentale: tristețea, spre deosebire de durere, nu poate fi niciodată subită, violentă și brutală. Am putea zice chiar că tristețea este ceea ce rămâne după violența durerii, o stare reziduală, difuză (iar aceasta este a doua deosebire), care niciodată nu poate fi punctuală sau momentană: tristețea e o durere atenuată care se instalează în timp. Și totodată în întreg cuprinsul sufletului, durerea, deși pentru un timp determinat, eclipsează cu umbra ei toate celelalte zone ale sufletului, le iluminează sau le paralizează pe toate fulgerul ei, nu le implică substanțial în durerea sa. Tristețea, care nu e concentrată și virulentă ca durerea, ci difuză sau calmă, este ca o culoare care, dizolvându-se, conferă nuanța ei întregului cuprins. Tristeții ei este dat să suspine, chiar să zâmbească, poate cu ochii înnourați sau doar mâhniiți, dar în sfera ei diafană nu se aude niciodată hohot sau strigăt.

Un bun discurs despre tristețe trebuie să facă o distincție fundamentală: aceea dintre tristețea existențială pe care o simțim noi înșine, ca pătimire personală, și este legată de evenimentele trăite de noi, fie de relația noastră globală cu lumea, fie de o schimbare mai adâncă a felului nostru de a reacționa la ele; și tristețea contemplativă, pe care o simțim privind lumea, întâmplările și rostul ei, care e în funcție de forma sensibilității noastre istorice sau cosmice.

Marea tristețe care ne poate cuprinde atunci când, după o lungă strădanie ne-am atins pe deplin țelul, tristețe făcută din extenuare, dintr-o imperceptibilă dezamgire și dintr-o senzație insidioasă de vid, intră în sfera nostalgiei care însoțește orice sfârșit: cu orice biruință ceva din viața noastră se încheie, ceva care ne-a însuflețit îndelung încetează în noi. Se știe că Edwar Gibbon, cel care a scris Declinul și căderea Imperiului Roman (1776-1788), la sfârșitul celor treizeci de ani de muncă asiduă a simțit, încheindu-și lucrarea, o mare tristețe. Și chiar cu orice plăcere consumată până la paroxismul ei și după care rămâne tristețea ca sațietate sau ca gol: viața, în noi, a pierdut ceva din ea însăși. Dar acesta este un caz mai special și mai subtil: toate pierderile și toate despărțirile, oricare le-ar fi fost nemijlocita durere, lasă după ele o mai scurtă sau mai lungă dâră de tristețe, mai molcomă decât durerea, dar umplând sufletul, până în cele mai ascunse unghere ale lui, cu un fel de ceață de lacrimi. Iată durerea morții cuiva mult iubit, un caz extrem, care din durere devine tristețe, apoi, încet, prin ani, aproape uitare, apoi diafana tristețe a însăși uitării. Sau tristețea amintirii după ce uitarea părea să-și fi făcut lucrarea ei înceată și când auzirea unui cântec vechi sau a unui glas asemănător, revederea unui loc fac din nou trecător sfâșietoare o tristețe aproape irosită, făcând să reverbereze iarăși în noi marile, pierdutele ecouri ale iubirii moarte.

Despre credință

Credința este un asentiment sau o adeziune totală, neclintită și necondiționată a sufletului la o realitate ultimă care nu poate fi supusă cenzurii intelectului sau, în alți termeni, la un adevăr indemonstrabil. Oricâte pretenții la demonstrabilitate ar avea un crez, el rămâne, și așa trebuie, în afara logosului. Ceea ce nu înseamnă că nu poate fi comunicat în termeni conceptuali și oferit meditației. Sau că nu este, îndeobște, rezultatul unei revelații. Dar în credință descursul este rostit în vederea comuniunii, nu în aceea a comunicării reductibile la o structură logică.

De definit, Pavel o definește o singură dată: ”Credința este o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” Expresia limită a iraționalității credinței este faimoasa vorbă a pologetului Tertullian (155-220): Credo quia absurdum, ”Cred pentru că e de necrezut”, în care absurdul devine criteriu al veridicității: nimeni nu poate susține un fapt atât de extraordinar și de necrezut ca învierea lui Iisus fără ca aceasta să nu fie adevărată.

Credința este o pornire fierbinte a sufletului și răspunde unei nevoi foarte adânci a naturii noastre. Să ne înțelegem bine: dacă ar fi să credem numai în ceea ce este riguros demonstrabil, ar mai rămâne puține lucruri în care să credem. Iar acelea nu ne-ar ține de cald, nu ne-ar însufleți, nu ne-ar ajuta să trăim și să murim. Simțim nevoia să credem în ceva care, pe de o parte, să pună puțină ordine în haosul vieților noastre și al istoriei și, pe de alta, să-i dea individului un rost care să-l includă într-un sens atotcuprinzător, eventual să-i făgăduiască iubire, iertare, mântuire, înviere. 

Material publicat în revista Webcultura