Filmul creionează figura emblematică a domnitorului Mihai Viteazul. Născut în anul 1558, în Orașul de Foci, pe malurile Ialomiței. Mama lui Mihai Viteazul, Tudora, ar fi avut origine nobiliară, era sora lui Iane Cantacuzino, mare reprezentant al nostru la Constantinopol și de asemenea a lui Mihai Cantacuzino. Dar alte informații ne spun că doamna Tudora ar fi fost cârciumăreasă la gurile Ialomiței de unde tatăl Pătrașcu cel Bun s-a îndrăgostit de ea și ar fi adus-o la Curte. Spre bătrânețe se va călugări, se va retrage la mănăstirea Cozia sub numele de Teofana. Ea s-a călugărit tocmai pentru a se ruga pentru victoriile fiului său. Identitatea paternă a lui Mihai este disputată. Unii cercetători consideră că el este fiul legitim al lui Pătraşcu cel Bun, alţii că este fiul nelegitim al aceluiaşi.
Voievodul Mihai s-a căsătorit cu doamna Stanca într-o biserică din Vâlcea, cu picturi exterioare mai puțin cunoscute în acel timp în Țara Românească. Doamna Stanca se află la a doua căsătorie cu Mihai Viteazul, cu origine nobiliară, boierească, mulți spun că doamna Stanca era înrudită cu frații Buzești sau provenea dintr-o familie bogată a boierilor din Muscel. Doamna Stanca este în același timp nepoata Marelui Ban al Craiovei și i-ar fi înlesnit unele legături lui Mihai Viteazul cu boierii și în același timp l-ar fi ajutat să-și sporească averea, în condițiile în care Mihai Viteazul era negustor de vite. Iar dintr-odată Mihai Viteazul ajunge cam la 44 de sate, ceea ce era un număr enorm pentru acele timpuri. În mod obișnuit era cam 8-9 sate, maxim 10 sate pentru boierii timpului.
Împreună cu Mihai Viteazul, doamna Stanca a avut doi copii, prințesa Florica și prințul Nicolae Pătrașcu. Domnița Florica era o frumusețe răpitoare a epocii, aceleași surse spun că ar fi fost curtată chiar de împăratul habsburgic, Rudolf al II-lea, care i-a cerut mâna și a dorit să se căsătorească cu ea, numai că maică-sa s-a opus căsătoriei. Și atunci domnița Florica se va căsători cu postelnicul Preda, un boier destul de înstărit din Oltenia.
Mihai obține tronul Țării Românești în 1593 de la Sultan cu sprijinul evident al boierimii oltene, foarte puternică la vremea respectivă și cu influența unor boieri de la Istambul care i-au acordat tot sprijinul, e vorba de cercuri financiare care veneau din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor.
Șapte ani spre opt a durat domnia lui Mihai Viteazul, dar aceștia au însemnat mai mult decât secole de luptă pentru realizarea unui vis care devine din ce în ce mai stringent pentru neamul românesc – unitatea națională și independența.
Chiar dacă urcă pe tron cu sprijinul Imperiului Otoman pentru că nu se putea altfel, Mihai, din anul următor 1594 își arată aversiunea față de Poartă. Trece la acțiune și chiar obține o serie de victorii fulgerătoare la București, Șerpătești, Putineiu, atacă raialele turcești de la Dunăre, ceea ce înseamnă că hotărârea lui este clar luată. Lucrul acesta a intrigat foarte mult Poarta care încă era o putere a Europei. Dar în contextul de atunci internațional mai erau două mari puteri: Imperiul Habsburgic și Regatul Poloniei. Între aceste interese deosebit de meschine, Mihai Viteazul trebuia să aibă diplomația, puterea de luptă care până la urmă s-a dovedit că reușește să le înfăptuiască cu prețul vieții sale.
Cea mai importantă carte despre Mihai Viteazul, care a fost o supriză colosală, e Cronica din vremea lui Mihai Viteazul, culmea!, scrisă de doi nemți, Johann Lanzenberger și Johann Sibmacher, la Nürenberg, în 1603, la un an jumătate după moarte lui Mihai Viteazul. Această cronică are 700 de pagini și descrie toate evenimentele care se derulau, în spațiul nu numai românesc, ci și la Praga, la Viena, până și în Franța, peste tot în vremea lui Mihai Viteazul. Eroul care deținea cârma interesului internațional la vremea acee a fost acest Mihai. Acești străini aveau față de Mihai o admirație deosebită, de fiecare dată când spuneau Mihai, spunea ”der hrabrii”, (cartea e scrisă în limba germană gotică), îi respectau calitatea de viteaz, chiar în timpul vieții lui, deoarece această cronică se scria când Mihai Viteazul trăia.
În 1595, după acțiuni extrem de clare împotriva dominației otomane care însemna în primul rând biruri foarte mari și neputința de a face o politică externă așa cum își dorea voievodul; Sultanul trimite spre Dunăre o armată puternică sub conducerea faimosului vizir Sinan Pașa, omul care nu fusese învins nicăieri. Victoria de la Călugăreni, emblematică pentru Mihai, a fost obținută în condițiile în care la 9 august 1595 reușește să distrugă armata otomană. S-a avântat în luptă și în momentele dificile această aruncare în luptă alături de soldați cu sabia în mână, paloșul său faimos și cu securea i-au adus această victorie strălucită unde chiar și Sinan Pașa era să-și piardă viața.
Victoriile lui Mihai din 1595 i-au adus deja un renume european și mai ales în Peninsula Balcanică. El ajunge să fie simbolul unității luptei în Peninsula Balcanică, închinându-i-se poezii, un faimos poem care îndeamnă la luptă toate popoarele din Peninsula Balcanică sub paloșul lui Mihai. Era însă necesară unirea forțelor cu puterile creștine ale Europei în cadrul Ligii Creștine. Mihai pleacă supărat după încheierea acestei alianțe cu Liga Creștină pentru că delegația lui a trebuit să accepte un fel de supunere față de Princepele Transilvaniei, dar interesele erau mai mari în acel moment așa că acceptă acest lucru. Până la urmă s-a dovedit că Sigismund Báthory este nestatornic, de două ori a renunțat la tron neștiind ce cale să aleagă. Și în contextul în care Mihai era cel mai aproape de Dunăre, cel mai aproape de granița cu Imperiul Otoman este nevoit să facă parte cu turcii. Dar diplomația lui și-a arătat din nou roadele, obține din partea turcilor ca domnia în Țara Românească să fie ereditară, așa că fiul său Nicolae Pătrașcu urma să fie la tron, chiar a fost o perioadă ținându-i locul când el desfășura activitățile din Moldova în Actul Unirii. Nestatornia lui Sigismund Báthory care din nou renunță la tron, pentru a treia oară, îl determină pe Mihai să ia pe cont propriu o acțiune fără precedent. Pornește împotriva lui Sigismund Báthory și a domnitorului din Moldova o campanie și cucerește Țara Moldovei și îl așază pe tron pe fiul său, pe Nicolae.
Cu o viziune asupra istoriei pune în aplicare un plan pe care istoricii l-au numit Planul Dacic, unirea românilor într-un stat centralizat. În octombrie 1599, la Șelimbăr obține o strălucită victorie, urmată de o intrare triumfală într-un oraș care va face istorie până în zilele noastre – Alba Iulia. Cronicele îl descriu pe acel învingător călare pe un cal alb în aplauzele transilvănenilor, muntenilor și oltenilor, iar nobilimea maghiară alături de boierii din Țara Românească i-a arătat pentru un moment atașamentul. Trece la înfăptuirea unei reorganizări a Transilvaniei în care boierii români au privilegii. Este momentul în care Mihai pare să înfăptuiască un eveniment unic până atunci în viața românilor, este denumit Principe al Transilvaniei și Domnitor al Țării Românești, formal, deși nu recunoaște acest lucru se afla sub oblăduirea Împăratului de la Viena, având nevoie de sprijinul lui în continuare. Dar planul lui era clar, cealaltă putere, Polonia se simte amenințată și trece la instalarea în Moldova a lui Simion Movilă. Avea de ales un singur gest, să treacă la unirea Moldovei cu cele două Țări Române. Trece munții în Moldova, toate cetățile mari aderă la Actul Unirii. În 27 mai 1600 printr-un act parafat cu cele trei peceți ale celor trei Țări Române, Mihai se autointitulează Domn al Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei.
Timp de aproximativ trei luni cele trei Țări Române sunt sub sceptrul lui Mihai, însă rivalitățile dintre puteri, politica meschină a acestora au determinat în cele din urmă ca unirea să se năruie. În Transilvania are loc răscoala nobililor maghiari care în alianță cu generalul Basta îl înfrâng la Milăslău printr-un șiretlic, pierde tronul Ardealului, rămâne cu Țara Românească amenințată de Polonia, nu o mai poate salva. În bălăliile din Bucov și Argeș este înfrânt. Se petrece și un fapt uimitor, frații Buzești îl acceptă pe Ieremia Movilă domnitorul impus de către Polonia, rămâne o singură speranță, un drum la Împăratul Vienei pentru a le câștiga încrederea și a primi sprijin pentru începerea luptei de eliberare a celor trei Țări Române.
Însă la scurtă vreme după victoria de la Guruslău în timp ce se îndrepta spre Țara Românească, unde moviliștii fuseseră alungați, pe Câmpia Turzii ”prietenul” lui Mihai, generalul Basta pune la cale asasinarea în ziua de 13/23 august 1601, este moartea tragică a celui mai deosebit domnitor pe care-l avuseseră românii atunci.
Episodul acela atât de dramatic, dar atât de inocent la vremea aceea ca doi baroni cu săbiile să intre în cortul lui Mihai Viteazul cu Basta în frunte să i se taie capul, toți mercenarii lui care împrejmuiau cortul să-i găsească trupul neînsuflețit abia a doua zi.
Într-un final, dincolo de vise, lupte, pasiuni și strategii politice, nimeni din viața asta nu i-a fost aproape pe Câmpia Turzii atunci când Basta a pus în practică ordinul lui Rudolf al II-lea de a-l aresta sau ucide în caz de nesupunere. Ordinul a fost îndeplinit. Iar Mihai nu s-a supus.
Unirea principatelor sub Cuza este o moștenire primită de la Mihai Viteazul. Puțin mai târziu la 1877-1878 sub conducerea domnitorului Carol I românii obțin independența într-un război în care poarta s-a recunoscut oficial pentru totdeauna învinsă de către armatele române. Și în fine, după Primul Război Mondial românii reușesc să-și desăvârșească această unitate națională, Țara Românească, Trasilvania și Moldova toată într-un singur stat sub conducerea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria. În anul 1922 la Alba Iulia și nu în altă parte, are loc încoronarea celor doi monarhi în semn oficial de suverani ai Românei. Nu întâmplător, ceva mai târziu, moștenitorul tronului României poartă titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. Iar cea mai importantă distincție a armatei românești este Ordinul Mihai Viteazul. Această luptă s-a terminat până la urmă așa cum și-au dorit românii. Printre cele mai frumoase cuvinte despre Mihai Viteazul și opera sa sunt cele spuse de Nicolae Iorga: ”La 1600 nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriașa lui personalitate, fără paloșul sau securea lui ridicată spre cerul dreptății, fără chipul lui de o curată și o desăvârșită poezie tragică.”
”Cu capul plecat poate trăi un om o vreme, nu un neam, o țară tot timpul. Oricine poate vedea că nu am cruțat nici cheltuieli, nici osteneală și am purtat atâta vreme acest război singur cu sabia în mine însumi fără să am nici fortărețe, nici castele, nici orașe, nici măcar o casă de piatră în care să mă retrag. N-am pregetat să mă alătur creștinătății, fără să mă cunoască nimeni, și nici silit de cineva. Astfel mi-am părăsit toate celelalte prietenii pe care le aveam. În fața lui Dumnezeu și a vostră mă eliberez de toate închinăciunile și îndatoririle de până acum. O viață avem români și o cinste! Deșteptați-vă! Ați dormit destul.” – Mihai Viteazul
Material publicat în revista Webcultura
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu