Cine sunt anorecticele, femeile care refuză să mănânce

 

Miller A. Și Marinov V. care au studiat anorexia și care au avut anorectice în psihoterapie constată că această patologie este greșit plasată în categoria tulburărilor alimentare și de fapt resorturile sale adânci sunt de natură psihologică.

Deși anorexia încearcă să fi tratată prin creșterea greutății corporale, adevărata nevoie a celor care se înfometează este nevoia de comunicare autentică. ”Artistul foamei” din povestea lui Kafka spune la sfârșitul vieții că s-a înfometat fiindcă nu a putut găsi hrana care să-i placă. Mâncarea pe care o căutăm în copilărie este comunicarea emoțională autentică, fără minciuni, fără ”griji” false, fără sentimente de vinovăție, fără reproșuri, fără avertizări, fără anxietate, fără proiecții – o comunicare ce apare încă din prima etapă a vieții, în mod ideal, între mamă și copilul dorit. Dacă această comunicare nu a avut loc niciodată, dacă copilul a fost hrănit cu minciuni, dacă, bunăoară, cuvintele și gesturile au servit doar pentru a-l respinge pe copil, pentru a ascunde ura, dezgustul și repulsia, atunci copilul va refuza să primească această ”hrană”, o va respinge, iar mai târziu va deveni anorectic, fără să știe ce fel de hrană îi este necesară.

La maturitate, adultul poate intui vag existența acestei hrane și este posibil să se dea la orgii alimentare căutând acele lucruri de care are nevoie, dar pe care nu le cunoaște. Adultul devine bulimic, obez. Nu vrea să își refuze nimic, vrea să mănânce la infinit, fără restriciții. Dar pentru că, asemenea persoanei anorectice, nu știe care este hrana de care are nevoie, nu se poate sătura niciodată. El vrea să fie liber, să aibă voie să mănânce totul, să nu fie nevoit să se supună niciunei constrângeri, dar trăiește până la urmă sub constrângerea orgiilor sale alimentare. Pentru a se elibera de ele, această persoană are nevoie de cineva căruia să îi poată comunica sentimentele sale, ea trebuie să aibă experiența faptului de a fi auzită, înțeleasă, luată în serios, de a nu mai trebui să se ascundă. Abia atunci află că aceasta este hrana pe care o căuta încă de la începutul vieții.

Artistul foamei a lui Kafka nu a putut să o numească fiindcă Kafka însuși nu a putut face acest lucru. Copil fiind, nici el nu a cunoscut comunicarea adevărată. A suferit teribil din cauza acestei lipse, iar toate operele sale nu descriu nimic altceva decât eforturi de comunicare eșuate: Castelul, Procesul sau Metamorfoza. În toate romanele și nuvelele sale, întrebările nu sunt niciodată auzite, răspunsurile sunt denaturate într-un mod ciudat, iar personajele se simt total izolate și incapabile să se facă auzite.

O gură îndopată și sufocată de hrană nu poate să își strige durerea. Anorecticele au deseori o voce slabă și, la modul general, nu le este ușor să ia cuvântul fără ca cineva să li-l dea.

”Nu alergăm spre moarte, ci fugim de catastrofa nașterii, zvârcolindu-ne, supraviețuitori care încearcă s-o uite. Frica de moarte nu e decât proiecția în viitor a unei spaime care-și are începutul  în prima noastră clipă.”

”Când simțim sfârșitul în punctul de pornire, mergem mai repede ca timpul. Iluminarea, dezamăgirea fulgerătoare, răspândește o siguranță care-l transformă pe dezmeticit în mântuit.”

”Adevărata legătură dintre ființe nu se stabilește decât prin prezența mută, prin aparenta necomunicare, prin schimbul misterios și fără cuvinte care seamănă cu rugăciunea interioară.”

Aceste cuvinte a lui Cioran, extrase din cartea lui Despre neajunsul de a te fi născut, sunt în acord cu îndoiala foarte specială pe care o trăiește anorectica în legătură cu încarnarea ei corporală, ca și cu atracția exercitată asupra ei de ceea ce nu este creat. Anorectica își pune întrebări în legătură cu dreptul ei de a exista și cu neajunsurile produse de venirea ei pe lume.

Înainte de a ajunge să fie bolnave, ele sunt adesea copii care par să nu pună nicio problemă părinților lor, curate și ascultătoare, ”cuminți ca niște icoane”, dornice să încarneze un ideal de tranparență pe care cred că îl desprind din cerințele părinților. În consecință, anorectica va opune nevoia de transparență și de puritate a privirii parentale opacitatea tulburărilor ei corporale. Își afirmă astfel dorința de a avea o viață psihică secretă, cu atât mai mult cu cât în mod frecvent universul familial păstrează el însuși mari conuri de obscuritate.

Opunându-se educației bazate pe dresaj psihic, anorectica se vrea neîmblânzită. În diverse perioade ale vieții sale, va avea când atitudini de supunere absolută, când atitudini de revoltă feroce.

Lupta împotriva tiraniei, a puterii, a injustiției și monstruozității actelor umane constituie preocuparea constantă a anorecticei. Această preocupare prioritară pentru celălalt s-ar explica prin aceea că, la vârsta suferinței motrice, afective și verbale, infans-ul are intuiția că nu se poate salva pe sine decât prin consolarea celuilalt.

Se poate spune că anorecticele sunt niște ”iluminate” într-un sens care ne trimite la Rimbaud, etern adoescent avid de senzații, de cunoaștere, de călătorii și posedat de un fel de fobie a îmbătrânirii, fobie prezentă la aproape toate anorecticele? Un ucru este sigur, nu este vorba doar despre o hiperacuitate senzorială, ci și de o metaforă care are legătură cu sfera cunoașterii și îi semnalează, dacă nu eșecurile, cel puțin limitele. În mod cert, frecvența performanțelor intelectuale la anorectice este indiscutabilă. Cu toate acestea, în căutarea disperată a unei identități proprii, după ce a descoperit semnificantul bolii ce o caracterizează și în ciuda ”infernului” în carea aceasta o aruncă, anorectica poate găsi sentimentul experineței unei trăiri, unei cunoașteri, unei ”iluminări” care nu le sunt date muritorilor de rând. Putem astfel întâlni în unele anorexii, care riscă să devină cronice, următoarea întrebare: dacă renunț să fiu anorectică, ce se va întâmpla cu mine? Sindromul anorexic și enormele beneficii secundare care îl însoțesc par, în acest caz, să corespundă unei identități descoperite cu mare greutate.

Mama anorecticei este o femeie rănită: rănită adesea de propriii părinți, de soțul ei, de nașterea copiilor ei – printre care viitoarea fiică anorectică. Această mamă, care  nu au știut să asculte glasul fetei sale, este mama care nu a hrănit-o cum trebuie.

Carnea roșie sau în sânge, asimilată crudului, este în general unul din primele alimente pe care anorecticele și-l interzic. Pentru multe dintre ele, ea este tabu, ceea ce indică o fantasmă canibalică. Pe de altă parte, pentru acestea, animalul este adeseori un ”obiect” de identificare narcisică, astfel încât omorârea lui redeșteaptă temerea acestora de a nu fi fost dorite.

În ceea ce privește aspectele simbolice, caloriile pot sugera o ”căldură” afectivă, chiar sexuală, împotriva căreia anorectica luptă din toate puterile în dorința ei de arămâne rece; grăsimea reprezintă ceea ce este ”flasc”, moale, inform, ceea ce nu poate fi controlat nici fizic, nici psihic. Caloriile și grăsimea apar anorecticei ca adevărate elemente străine interne care se închistează în corpul și psihicul ei, scăpând de orice posibilitate de control. Gras este resimțit și ca un păcat moral. Invers, să fii slab fizic este și o modalitate de a rămâne ”tânără”, abstinentă, ”curată” și nevinovată. Asocierea crizei de anorexie cu o traversare a deșertului sau un purgatoriu, în așteptarea judecății de apoi, este relativ frecventă. Corpul slab este uneori asociat cu o bătălie pentru justiție morală. Corpul slab poate apărea și ca o evadare în raport cu ”greutatea” lumii de aici și o evadare înspre un dincolo mai ”ușor”.

Experiența îndreptată către experiența alăptării materne antrenează o serie de întrebări cu privire la evoluția societății noastre occidentale. Marinov V. se întreabă dacă putem spune că dezvoltarea cultului taliei fine, prezent începând cu a doua jumătate a secolului XX, coincide cu devalorizarea alăptării la sân? Femeia masculină, clitoridiană sau frigidă pare a fi, printre altele, ”produsul” unei fetițe care nu s-a putut identifica deplin cu dubla polaritate masculină și feminină, activă și pasivă, plină și scobită. Dacă ipoteza se dovedește justă, înseamnă că o axă importantă, care îi permitea femeii să sublimeze sexualitatea masculină, a fost blocată. Iar sexualitatea aceasta se manifestă atunci pe alte canale. Anorectica ilustrează până la grotesc acest conflict al femeii moderne, cea care nu mai poate sau nu mai vrea să aibă copii, cea care a renunțat la rotunjimi și a devenit hiperactivă, confromându-se de multe ori stereotipurilor activismului considerat masculin.

Anick de Souzenelle evocă o perspectivă ontologică privind nevoia de hrană a ființei umane. Aceasta constată că stomacul își va regăsi funcția ontologică doar dacă, răsturnând puțin câte puțin dezordinea căderii, Omul îi va reda acestui organ locul cuvenit în ordinea cosmică și va face din el un receptacol al divinului.

·        A proslăvi divinitatea e hrană

·        A te ruga e hrană

·        A iubi e hrană

·        A trăi din frumusețe e hrană

Ura și urâțenia îl hrănesc pe Satan și sunt distrugătoare. Anumite mese rituale pot fi diabolice. Masa rituală adevărată tinde spre întoarcerea la normele ontologice. Euharistia creștină este o astfel de întoarcere. Omul care ajunge să cunoască plăcerea la acest nivel poate renunța treptat la viața sexuală și hrana psihică. Hrana psihică e cea a emoției; ea pretinde îndrăzneală, deoarece îl menține în noi pe Omul-în-haină-de-piele, Omul identificat cu animalul în jungla care este lumea.

Hrana corpului, necesară stării noastre prezente, ar trebui aleasă cu grijă pentru a nu îngreuna munca în laboratorul Marii Opere, căci ontologic, Omului îi este foame de Dumnezeu.

El traduce această foame printr-o foame de fericire, pe care încearcă s-o potolească printr-o masă bună, prin viața afectivă și sexuală, precum și prin toate ideologiile întemeiate pe făgăduințele Edenului. Toate aceste aspecte pot fi juste în măsura în care se înscriu în economia demersului uman vizând cucerirea divină.

Material publicat în revista Catchy

Ipoteza fericirii de Jonathan Haidt

 

Terapeuții spun că există două tipuri de oameni care caută consiliere: cei care au nevoie să fie disciplinați co cei care au nevoie să fie destinși. Însă, pentru fiecare pacient care are nevoie de ajutor ca să devină mai organizat, mai stăpân pe sine  și mai responsabil în ceea ce privește propriul viitor, există o anticameră plină de oameni care speră să se relaxeze, să fie mai optimiști și să nu se mai îngrijoreze atât pentru că au spus ceva stupid la ședința de ieri sau de refuzul de care se vor izbi după întâlnirea romantică de mâine.

Unul din pricipiile de proiectare la este acela că tot ce e mai rău e mai puternic de cât tot ce e bun. Acest principiu, numit ”înclinație către negativitate”, apare peste tot în psihologie. În relațiile conjugale, este nevoie de cinci fapte bune sau constructive pentru a repara pagubele făcute de un singur act periculos sau distructiv. În cazul tranzacțiilor financiare sau al jocurilor de noroc, plăcerea de a câștiga o anumită sumă de bani este mai mică decât durerea de a pierde aceeași sumă. În evaluarea caracterului unei persoane, oamenii estimează că ar fi nevoie de 25 de fapte eroice pentru a contracara o singură crimă. Psihologii descoperă neîncetat situații în care mintea umană reacționează la lucrurile neplăcute mult mai rapid, mai intens și mai profund decât echivalentul bun al acelorași lucruri. Nu ne putem impune pur și simplu să vedem totul în jur ca fiind bun, pentru că mintea noastră este predispusă să reacționeze la pericole, greșeli, obstacole.

Nivelul mediu sau tipic de fericire al unei persoane este numit ”stil afectiv”. (”Afectivitatea” se referă la partea simțită a unei emoții.) Stilul afectiv personal reflectă achilibrul zilnic de putere dintre sistemul de retragere și cel de apropiere, iar acest echilibru poate fi identificat chiar din fruntea noastră. La sfârșitul anilor '80 Richard Davidson de la Universitatea din Wisconsis a descoperit că aceste asimetrii erau corelate cu tendințele generale ale unei persoane de a resimți emoții negative sau pozitive.  Subiecții la care s-au identificat anumite unde cerebrale provenind din partea stângă a frunții au raportat că simt mai multă fericire în viața de zi cu zi și mai puțină teamă, anxietate și jenă decât persoanele cu activitate crescută în partea stângă a creierului. Cercetările ulterioare au demonstrat că acești ”stângaci corticali” sunt mia puțin predispuși la depresie și îli revin mai repede de pe urma experiențelor negative. Diferențele dintre dreptaci și stângaci se văd și în studiile pe copii: copiii de zece luni care au o activitate cerebrală crescută în partea dreaptă sunt mai predispuși să plângă dacă sunt despărțiți de mamă. Iar această diferență din copilărie pare să reflecte un aspect al personalității care este stabil la majoritatea oamenilor până a maturitate. Copii cu activitate cerebrală crescută în partea dreaptă a creierului devin adulți mai stresați la situații noi, mai predispuși la anxietate când vine vorba de întâniri romantice sau socializare. Pentru că au pierdut bătălia corticală, aceștia se vor lupta toată viața să se elibereze de sub strânsoarea unui sistem de retragere hiperactiv.

Stilul afectiv nu se poate schimba prin simpla putere a voinței. Trebuie să faci ceva ca să îți schimbe repertoriul actual de gânduri. Iată trei dintre cele mai bune metode pentru a reuși acest lucru: meditația, terapia cognitivă și Prozac.

Există numeroase tipuri de meditație, însă toate au în comun încercarea conștientă de a ne concentra atenția într-un mod non-analitic. Scopul meditației este de a schimba procesele automate de gândire și într-un final desprinderea de atașamente.

Pentru Buddha, atașementele sunt un joc de ruletă, în care altcineva învârte roata, iar jocul este aranjat: cu cât joci mai mult, cu atât pierzi mai mult. Singurul mod de a câștiga este să te retragi de la masă, iar singurul mod de a te ridica de la masă, de a nu te lăsa influențat de suișurile și coborâșurile vieții, este de a medita și a îmblânzi mintea. Meditația zilnică, timp de câteva luni, vă poate reduce semnificativ frecvența temerilor și a gândurilor negative și apăsătoare, îmbunătățindu-vă astfel stilul afectiv.

Oamenii depresivi sunt pe deplin convinși de trei adevăruri corelate, numite ”triada cognitivă” a depresiei, concepută de psihiatrul Beck. Acestea sunt: ”Nusunt bun de nimic”, ”Viața mea este sumbră” și ”Viitorul meu este fără speranță”. Gândiți-vă la un tată deprimat a crui fetiță, aflată în grija lui, cade și se lovește la cap. Tatăl se va autoflagela imediat cu următoarele gânduri: ”Sunt un tată îngrozitor” (aceasta se numește ”personalizare” sau faptul de a vedea evenimentul ca un test adresat ființei tale); ”De ce le fac întodeauna copiilor mei lucruri atât de înfiorătoare?” (”suprageneralizare” combinată cu gândirea de tip dihotomic ”întodeauna/niciodată”); ”Toată lumea o să mă urască” (”deducție arbitrară”  sau faptul de a trage concluzii fără dovezi suficiente).

Persoanele deprimate sunt blocate într-un cerc vicios de reacții în care gândurile distorsionate provoacă sentimente negative care, la rândul lor, distorsionează mai mult gândirea. O parte importantă a terapiei cognitive constă în a-i învăța pe pacienți cum să conștientizeze aceste gânduri, să le scrie pe hârtie, să identifice distorsiunile și apoi să găsească moduri alternative de gândire mai ancorate în realitate. În timp, clientul învață să folosească un set de instrumente, printre care se numără punerea la îndoială a gândurilor automate și îndeplinirea unor sarcini simpe, cum ar fi să iasă să cumpere ziarul în loc să stea închis în casă adâncit în gânduri. Sarcinile de mai sus sunt de obicei date ca sarcină de îndeplinit acasă zilnic. Cu fiecare reformulare și cu fiecare sarcină îndeplinită pacientul primește o mică recompensă sub forma unei ușurări și încurajăm noi comportamente. Ne putem schimba - prin modelarea treptată despre care vorbeau behavioriștii - gândirea automată, și, în același timp, stilul afectiv. Mulți psihologi combină terapia cognitivă cu tehnici împrumutate direct din behaviorism, creând astfel ceea ce numim astăzi terapie cognitiv-comportamentală.

Prozacul a fost primul medicament dintr-o clasă cunoscută drept inhibatori selectivi ai recaptării serotoninei. Prozacul ajunge în sinapse (golurile dintre neuroni), însă este selectiv, afectând doar sinapsele care folosesc serotonina ca neurotransmițător. Odată ajuns în sinapse, Prozac inhibă procesul de recaptare - procesul normal prin care un neuron care tocmai a eliberat serotonină în sinapse o reabsoarbe pentru a fi eliberată la următorul impuls nervos.Prozac este un medicament controversat cel puțin din două motive: în primul rând, reprezintă o scurtătură. Nu se cer sarcini ce trebuie îndeplinite acasă sau dprinderea de noi obiceiuri. În al doilea rând, Prozacul ajunge uneori să schimbe personalitatea pacientului. În cartea Listening to Prozac, Peter Kramer ne prezintă studii de caz cu pacienți a căror personalitate a înflorit  în urma vindecării de depresie sau anxietate cronică în urma tratamentului cu Prozac: au devenit mai siguri pe sine, mai rezistenți în cazul eșecurilor și au manifestat mai multă bună dispoziție, toate acestea ducând la schimbări majore  în carieră și în viața personală. Dar Kramer povestește cazuri fascinante ale unor pacienți care nu sufereau de nimic, care nu se încadrau în nicio categorie de diagnostic pentru tulburări psihice, ci aveau doar nevroze și trăsături de personalitate pe care le avem aprope fiecare dintre noi: teama de critică, imposibilitatea de a fi fericit fără o relație amoroasă, tendința de a fi prea critic și dominator cu partenerul de viață și copiii. Asemenea tuturor celorlalte trăsături de personalitate acestea sunt destul de greu de schimbat, însă sunt tocmai genul care ar intra sub incidența psihoterapiei. De regulă această metodă nu ne poate schimba personalitatea, însă ne poate înfățișa noi mijloace de a ne gestiona trăsătrile problematice. Atâta timp cât schimarea este treptată rezultată din munca depusă de către o persoană, acesteia i se va recunoaște meritul moral pentru schimbare, iar schimbarea va veni la rândul său în sprijinul autenticității. Dar dacă ar exista o pastilă care să ne îmbunătățească capacitatea de a juca tenis? Sau o invenție chirurgicală minoră pentru a ne implanta direct și permanent în creier virtuozitatea la pian? O asemnea separare a autoperfecționării de autenticitate i-ar îngrozi pe mulți.

Datorită faptului că fiecare se poate dovedi o metodă eficientă în cazul unora, dar nu și al altora, cred că toate trei ar trebui să fie diponibile și făcute cunoscute publicului larg. Viața este așa cum o considerăm și, - prin meditație, terapie cognitivă sau Prozac - ne putem salva.

Majoritatea oamenilor cred că sunt buni și că acțiunile lor au în spate motive la fel de bine intenționate. Reciprocitatea în stil machiavelic necesită întreținerea aparențelor, inclusiv declararea neabătută a propriei virtuți, chiar și atunci când alegi viciul. Astfel de afirmații sunt și mai eficiente când persoana care le susține crede în ele. După cum spunea Robert Wringt în cartea The Moral Animal: ”Oamenii sunt o specie extraordinară prin înzestrările morale, tragică prin nesocotința cu care le folosește și jalnică prin faptul că nu-și dă seama de asta.”

Nu ne putem schimba filtrele morale doar prin puterea voinței, ci trebuie să practicăm anumite lucruri (precum meditația sau terapia cognitivă) care antrenează mintea. O persoană deprimată măcar va recunoaște că are o problemă, pe când vindecarea ipocriziei e mult mai dificilă, de vreme ce nu ne dăm seama că există vreo problemă.

Cercetările arată în mod repetat că oamenii se angajează într-o misiune cognitivă cu scopul de a identifica motive care să le sprijine părerile sau acțiunile preferate. Și întrucât această misiune ne reușește de obicei, ajungem să trăim iluzia obiectivității. Suntem absolut convinși că poziția pe care o adoptăm este rațională și justificată din punct de vedere obiectiv.

Benjamin Franklin era conștient de aceste trucuri și a dat dovadă de o neobișnuită intelegență  când s-a surprins pe sine făcând acest lucru. Deși era vegetarian din principiu, în timpul unei lungi călătorii pe mare, echipajul s-a apucat să prăjească pește și el a început să saliveze.

Am cumpănit puțin între principii și poftă, până ce mi-am adus aminte că la spintecarea peștilor văzusem cum erau scoși alți pești, mai mici, din burțile lor. Așadar, am cugetat, dacă voi vă mâncați unul pe altul, nu văd de ce noi nu v-am putea mânca pe voi; și am prânzit u multă poftă, continuând apoi să mănânc ce mâncau și alții și doar din când în când revenind la un regim vegetarian.

Franklin încheie: ”Ce convenabil este să fii o creatură rațională dacă acest lucru îți permite să găsești sau să născocești justificări pentru orice îți pui în gând să faci.”

Din perspectivă psihologică, maniheismul are logică. ”Viața noastră este creația minții noastre”. Cu toții facem lucruri egoiste și orbești, însă avocatul nostru interior are grijă să ne elibereze de vină și să scape basma curată pe aliații noștri. Astfel, suntem convinși de propria virtute, dar vedem imediat prejudecățile, avariția și duplicitatea altora. Avem adesea dreptate în privința motivațiilor celorlalți, dar în clipa în care conflictul se amplifică, începem să exagerăm, să țesem o poveste în care virtutea pură (noi) se luptă cu viciul pur (ei).

În cartea sa, Evil: Inside Human Cruelty and Agression, Roy Baumeister, specialist în psihologie socială, analizează  răul atât din perspectiva victimei, cât și din cea a făptașului. Autorul a descoperit că cei care fac lucruri pe care noi le considerăm rele, de la violența în familie și până la genocid, rareori consideră că au greșit cu ceva. Aceștia cred aproape întodeauna că pur și simplu reacționează la atacuri și provocări într-un mod justificat, fiind adesea convinși că ei înșiși sunt victime.

Dacă v-aș cere să-mi ziceți în zece secunde care este cel mai bun și cel mai rău lucru care vi s-ar putea întâmpla vreodată, cred că mi-ați spune următoarele: să câștigați 20 milioane de dolari la loto și să rămâneți paralizați de la gât în jos.  Bineînțeles, e mai bine să câștigîm la loto decât să ne rupem gâtul, dar nu atât de mult cât am crede. Pentru că, orice s-ar întâmpla, probabil ne vom adapta noilor condiții, însă nu ne vom da seama de acest lucru imediat. Nu ne pricepem la ”previziuni afective”, adică felul în care ne vom simți în viitor. Supraestimăm cu mult intensitatea și durata propriilor reacții emoționale. După un an, atât căștigătorul la loto, cât și cel paralizat se vor fi întors (în medie) la nivelul lor obișnuit de fericire. Primul își cumpără o casă și o mașină nouă, renunță la serviciu și mănâncă mai sănătos. Se minunează făcând comparații cu viața de dinainte, însă în câteva luni contrastul se estompează și plăcerea se diminuează. Mintea umană este extraordinară de sensibilă la schimbările de condiție, nu însă și la niveluri absolute. Plăcerea câștigătorului vine din creșterea averii, nu din stagnarea la un nivel înalt, și astfel, după câteva luni, noile beneficii vor deveni nivelul de bază al vieții de zi cu zi. Câștigătorul le consideră de la sine înțelese și nu se poate ridica mai sus. Ba mai rău: banii îi pot distruge relațiile. Câștigătorii la loto sunt hărțuiți atât de des, încât mulți dintre ei trebuie să se mute, să se ascundă, să termine unele relații și, în cele din urmă, să apeleze unii la alții, formând grupuri pentru susținerea emoțională a câștigătorilor la loto.

La cealaltă extremă, cel care suferă de tetraplegie pierde de la început extrem de mult la capitolul fericire: crede că viața i s-a sfârșit și suferă la gândul că va trebui să renunțe la toate lucrurile pe care și le-a dorit vreodată. Însă ca și în cazul celui care a câltigat la loto, mintea sa este mai sensibilă la schimbări decât la niveluri absolute, astfel încât, după câteva luni, începe să se adapteze la noua situație și își stabilește țeluri mai accesibile. Fizicianul Stephen Hawking a fost prizonier într-un corp neputincios de când abia trecuse de vârsta de 20 de ani, când a fost diagnosticat cu o afecțiune neuromotorie. Cu toate aceste a reușit să rezolve probleme majore din cosmologie, a câștigat numeroase premii și a scris cea mai de succes carte științifică a tuturor timpurilor. Într-un interviu din New York Times, a fost întrebat cum reușește să rămână optimist. Replica sa a fost: ”Când aveam 21 de ani, așteptările mele au fost reduse la zero. Din acel moment, am privit totul ca pe un bonus.”

Așa funcționează principul adaptării: starea din prezent este evaluată prin raportare la starea cu care eram obișnuiți. Adaptarea este, în parte, o proprietate a neuronilor: celulele nervoase răspund viguros la stimui noi, dar treptat se obișnuiesc, reacționând tot mai rar la stimuli cu care s-au obișnuit. Schimbarea e cea care conține informații vitale, nu stările constante. Cu toate astea, oamenii duc adaptarea a extreme cognitive. Nu doar ne obișnuim, ci ne recalibrăm. Ne creăm o lume alcătuită din ținte și, de fiecare dată când atingem una, o înlocuim cu alta.

Când combinăm principiul adaptării cu descoperirea că nivelul mediu de fericire al oamenilor e în mare parte ereditar, ajungem la o posibilitate uimitoare: pe termen ung nu prea contează ce ni se întâmplă. Fie că avem noroc sau nu, întodeauna ne vom întoarce la propria fericire de bază - nivelu de fericire implicit al creierului nostru - care a fost în mare măsură determinat de materialul nostru genetic.

Dacă această idee este corectă, atunci toți suntem prinși în ceea ce se numește ”bandă de alergat hedonică”. Pe o bandă de alergat, putem crește viteza după cum dorim, însă rămânem în același loc. În viață pputem munci cât vrem de mult ca să trângem toate bogățiile pe care ni le dorim, dar nu petem ajunge mai departe de atât. Întrucât nu ne putem schimba ”starea naturală și obișnuită de liniște”, bogățiile pe care le strângem nu vor face decât să ne amplifice așteprările și să ne lase în aceeași stare anterioară. Cu toate acestea neânțelegând zădărnicia propriilor eforturi, continuăm să ne zbatem, mereu dorindu-ne mai mult decât avem, fugim, fugim și iar fugim, ca hamsterii pe roată.

Încercați să vă imaginați că faceți schimb de vieți cu Bob și Mary. Bob are 35 de ani, este necăsătorit, alb atractiv cu o constituție atletică, câltigă 100.000 de dolari pe an și locuiește în însoritul sud al Cliforniei. Bob este un adevărat intelectual, petrecându-și timpul liber citind sau vizitând diferite muzee. Mary și soțul ei locuiesc în frigurosul Buffalo, statul New York, și câștigă împreună 40.000 de dolari pe an. Maru are 65 de ani, este de culoare, supraponderală și cu înfățișare modestă. O fire foarte sociabilă, Mary își petrece o mare parte a timpului liber în activități legate de biserică  și face dializă din cauza problemelor cu rinichii. Bob pare să le aibă pe toate și puțini ar prefera viața lui Mary. Cu toate acestea Mary este mai fericită decât Bob.

Spre deosebire de Bob, Mary are legături puternice. O căsnicie reușită este unul din factorii cel mai des asociați cu fericirea. O parte din acest aparent beneficiu rezultă dintr-o ”corelație inversă”: fericirea favorizează mariajul. Oamenii mai fericiți se căsătoresc mai repede și rămân căsătoriți mai mult timp decât cei cu un nivel de bază al fericirii mai scăzut atât datorită faptului că sunt mia atractivi în poziția de posibili parteneri, cât și pentru că e mai ușor de trăit cu ei. Însă avantajul cel mai vizibil este acel al unei reale și durabile prietenii, ceea ce reprezintă o nevoie de bază. De asemenea, Mary are de partea sa și religia, iar persoanele credincioase se dovedesc în medie mai fericite decât cele care nu au astfel de înclinații. Acest efect rezultă din legăturile sociale ce vin odată cu apartenența la o comunitate religioasă și din sentimentul de conexiune cu ceva aflat dincolo de propria ființă.

Bob are o serie de avantaje obiective ce țin de putere, poziție socială, libertate, săntate, vreme însorită - toate fiind supuse principiului adaptării. Bărbații au mai multă libertate și putere decât femeile, însă nu sunt în medie mai fericiți. (Femeile suferă mai mult de depresie, dar simt bucuria cu mai multă intensitate). Tinerii au mult mai multe speranțe pentru viitor decât bătrțnii, dar, de fapt, nivelul de satisfacție în viață crește ușor odată cu vârsta: până la 65 de ani și, conform unor studii, chiar după aceea. Suntem adesea surprinși să auzim că primii au atât de multe probleme de sănătate, însă oamenii se adaptează la majoritatea problemelor cronice. Cei care trăiesc în zone friguroase cred că cei care locuiesc în California sunt mai fericiți, însă greșesc. Oamenii cred că persoanele mai atractive sunt mai fericite decât cele mai puțin atractive, însă și aceștia se înșală.

Fuga după averi și prestigiu se va întoarce împotriva noastră. Oamenii interesați mai ales de bani, faimă sau frumusețe sunt deseori mai nefericiți și chiar mai nesănătoși decât cei care urmăresc scopuri mai puțin materialiste. Deci care este activitatea cea mai potrivită? Ce este V din formula fericirii?

Intrumentul care i-a ajutat pe psihologi să răspundă la întrebare este ”metoda sondării experienței”, inventată de Mihaly Csikszentmihalyi, cofondatorul maghiar al psihologiei pozitive.

Marea descoperire a lui Csikszentmihalyi este aceea că există o stare pe care majoritatea oamenilor o prețuiesc: imersiunea completă într-o activitate care este provocatoare, și pe măsura capacităților subiectului respectiv. Este ceea ce numesc ”a fi în transă”. Csikszentmihalyia numit-o ”flux”, pentru că pare a fi adesea o mișcare fluidă, fără efort: fluxul curge și te lași purtat de el. Această stare se manifestă în timpul activităților fizice. Fluxul este amplificat de muzică sau de acțiunile celorlalți, ambele oferind o structură temporală pentru comportamentul manifest (de exemplu, cântatul într-un cor, dansul sau pur și simplu o conversație intensă cu un prieten). Fluxul poate fi simțit și în timpul activităților creative solitare, precum pictura, scrisul sau fotografia.  Factorii-cheie care generează această stare sunt: activitatea este suficient de provocatoare pentru a solicita complet atenția; deținem capacitățile necesare pentru a face față provocării; și primim feedback imediat cu privire la felul  în care executăm fiecare pas (principiul progresului).primim impulsuri pozitive constante la fiecare curbă bine executată, fiecare notă bine cântată sau la fiecare mișcare corectă de pensulă. În această stare, elefantul și călărețul sunt în perfectă armonie. Elefantul (procesele automate) face cea mai multă treabă, deplasându-se lin prin pădure, în timp ce al doilea (gândirea conștientă) este complet absorbit de identificarea eventualelor probleme sau oportunități, ajutând atunic când poate.

Bazându-se pe cercetările lui Csikszentmihalyi, Seligman propune o separare fundamentală între plăcere și satisfacții. Plăcerile sunt ”delicii cu evidente componente senzoriale și emoționale, precum cele produse de mâncare, sex, masaj și adieri de vânt. Satisfacțiile sunt activități care ne implică profund, se bazează pe punctele noastre forte și ne permit să renunțăm la timiditate sau jenă. Satisfacțiile ne pot aduce flux. Seligman sugerează că V (activitățile voluntare) țin de felul în care ne aranjăm ziua și mediul astfel încât să beneficiem atât de plăceri, cât și de satisfacții. Faptul de a mânca o jumptate de kilogram de înghețată într-o după-amiază sau de a asculta un CD nou de zece ori la rând provoacă supradozaj și insensibilitate la următoarele plăceri de același tip. Aici călărețul joacă un rol important: de vreme ce elefantul are tendința de a abuza de plăceri, călărețul trebuie să-l încurajeze să se ridice și să treacă la o altă activitate.

Teoria lui Bowlby privind baza sigură de atașament postulează: dacă vrei să ai copii sănătoși și independenți, trebuie să-i îmbrățișezi, să-i ții la piept, să-i alinți și să-i iubești. Oferă-le o bază sigură și ei vor explora și vor cuceri lumea singuri. Puterea iubirii asupra fricii este foarte bine explicată în Noul Testament: ”În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica” (I Ioan 4:18).

Teoria cibernetică a lui Bowlby ne forțează să privim dincolo de obișnuita dihotomie natură-cultură. Stilul de atașament trebuie considerat o trăsătură ce evoluează  treptat, în urma a mii de interacțiuni.  Astfel un copil cu un anumit tip de temperament (influențat genetic) va solicita protecție. O mamă cu un anumit tip de temperament (influențat genetic) reacționează sau nu, în funcție de dispoziția în care se află, de oboseala pe care o simte sau de cărțile de educație citite. Nici o situație în sine nu e neapărat drastică, dar, în timp, copilul dezvoltă  ceea ce Bowlby numește ”model intern de lucru” al său, al mamei și al relație idintre ei. Dacă modelul spune că mama este întodeauna gata să ajute, va fi mai îndrăzneț în explorări. Odată cu fiecare rundă, interacțiunile previzibile și reciproce întăresc încrederea și relația dintre cei doi. Copii cu dispozișie veselă, care au o mamă fericită, vor evolua bine și vor dezvolta un stil de atașament sigur, însă o mamă devotată poate depăși dispoziția mai puțin plăcută a copilului sau a ei, încurajând în ralația lor un model intern de lucru sigur. (Tot ce e raportat mai sus este valabil și în cazul taților, însă majoritatea copiilor din toate culturile petrec mai mult timp cu mama.)

Conform teoriei principale a dezgustuluo, formulată în anii '80 de Paul Rozin, dezgustul este în mare parte asociat cu animalele și cu produsele corpului acestora (foarte puține plante sau materiale anorganice sunt dezgustptoare), iar lucrurile dezgustătoare sunt contagioase prin atingere.

Din perspectivă evolutivă, dezgustul s-a dezvoltat pentru a ne ajuta să decidem ce să mâncăm. De când au început să consume carne, inclusiv cea de pe resturile lăsate în urmă de alți prădători, oamenii s-au  expus la o mulțime de prădători și paraziți noi. Însă dezgustul nu păzește doar gura. Factorii care provoacă o astfel de reacție au evoluat cu schimbările biologice și culturale, astfel încât protecția s-a extins la întregul corp. Dezgustul influențează comportamentul sexual la fel ca în cazul celui alimentar, făcându-ne să fim selectivi cu partenerii și cu actele sexuale. În mod similar, dezgustul suprimă dorința și motivează preocuparea pentru purificare, separare și curățare. Tot dezgustul ne dă senzația de greață atunci când vedem persoane cu diverse leziuni, diformități, membre amputate, obeze sau etrem de slabe, sau cu alte abateri de la idealul cultural al înfățișării corporale.

Dezgutul ne face atenți la contact, însă lucrul cel mai uimitor legat de dezgust e acela că a constituit baza unui număr mare de legi, ritualuri și credințe pe care diferite culturi le consideră definitorii pentru propria identitate. De exemplu, multe dintre ele fac o distincție clară dintre oameni și animale, insistând că oamenii sunt cumva superiori și mai buni sau mai asemănători divinităților decât alte animale. Corpul uman este adeseori considerat asemnea unui templu care sălășluiește divinul: ”Sau oare nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt Care este în voi, pe Care-L aveți de la Dumnezeu, și că voi nu sunteți ai voștri? Slăviți-L deci pe Dumnezeu în trupul vostru” (I Corinteni 6:19-20).

Odată cu dezvoltarea științifică, tehnologică și industrială, lumea occidentală s-a ”desacralizat”. Cel puțin aceasta este afirmația lui Mircea Eliade, marele istoric al religiilor. În Sacrul și Profanul, Eliade ne demonstrează că percepția sacralității este o universal umană. Indiferent de elementele care le diferențiază , toate marile religii au locuri ( temple, altare, copaci sacri), perioade (zile sfinte, solstițiu, răsărit) și activități (rugăciune, dansuri speciale) ce permit contactul sau comunicarea cu ceva pur și aflat în afara acestei lumi. Pentru a marca sacralitatea, toate celelalte perioade, locuri și activități sunt considerate profane (obișnuite, nu sacre). Granița dintre sacru și profan trebuie să fie atent păzită, în acest sens existând toate regulile referitoare la puritate și contaminare. Eliade spune că occidentul modern este prima cultură din istoria  umanității care a reușit să desacralizeze complet timpul și spațiul și să producă o lume în întregime practică, eficientă și profană. Aceasta este lumea pe care fundamentaliștii religioși o consideră de nesuportat și împotriva căreia sunt uneori gata să lupte.

Cel mai puternic argument adus de Eliade este acela că sacralitatea este atât de greu de reprimat, încât se insinuează adesea în lumea profană modernă sub forma unui comportament ”cripto-religios”. Eliade observă că până și persoanele complet dedicate unei experiențe profane au

locuri privilegiate, calitativ deosebite de celelalte: ținutul natal, locul primei iubiri, o stradă ori un colț din primul oraș străin văzut în tinerețe. Toate aceste locuri păstrează , chiar pentru omul cel mai nereligios, o calitate excepțională, ”unică”, pentru că reprezintă ”locuri sfinte” ale Universului său privat, ca și cum această ființă nereligioasă ar fi avut revelația unei alte realități decât  aceea la care participă prin existența sa de zi cu zi.

Chiar și ateii au parte de manifestări ale sacrului, mai ales când sunt îndrăgostiți sau se află în mijlocul naturii: ei pur și simplu nu deduc că Dumnezeu le-a declanșat acele sentimente.

Strict vorbind, cuvântul ”coerență” înseamnă a ține sau a lega strâns, însă se folosește adesea cu referire la un sistem, o idee sau o perspectivă asupra lumii ale cărei părți se potrivesc în mod consecvent și eficient. Lucrurile coerente funcționează bine: o perspectivă coerentă asupra lumii poate explica aproape orice, în timp ce una incoerentă este afectată de contradicții interne. O profesie coerentă, precum cea de genetician, se potrivește bine cu domeniul geneticii, în timp ce una incoerentă, precum cea de jurnalist, este adesea supusă autoanalizei și autocriticii. Majoritatea sunt conștienți că există o problemă, însă nu se pot hotărî ce este de făcut în acest sens.

Cercetările recente au descoperit că majoritatea oamenilor își abordează munca în următoarele trei feluri: ca pe o slujbă, ca pe o carieră sau ca pe o vocație. Dacă îți consideri munca o slujbă, înseamnă că o faci doar pentru bani, te uiți mereu la ceas cu gându la următorul weekend și ai probabil hobbyuri care îți satisfac nevoia nevoia de efectanță mai bine decât serviciul. Dac îți consideri munca ocarieră, te aștepți la promovare și prestigiu. Urmărirea acestor țeluri te încarcă cu energie și uneori iei de lucru cu tine acasă pentru că vrei să-ți faci treaba cum se cuvine. Totuși, uneori te întrebi de ce muncești atât de mult. ALteori ți se pare că munca depusă nu este decât o cursă nebună în care toți aleargă de dragul competiției. Dacă îți consideri munca o vocație, te vei simți împlinit și astfel nu vei dori să atingi alte scopuri: vei crede că munca pe care o desfășori este o contribuție la binele general sau că faci parte dintr-o acțiune mai largă a cărei valoare îți pare văsită. Te simți adesea adânc absorbit în timpul zilei de muncă, nu vei aștepta cu sufletul la gură  ”ora de plecare” și nici nu vei simți nevoia să strigi: ”Slavă Domnului că-i vineri!” Dacă ai deveni deodată foarte bogat, s-ar putea să muncești în continuare chiar și fără să fii plătiti.

De fiecare dată când un sistem poate fi analizat pe mai multe niveluri, apare o anumită coerență în care nivelurile se îmbină și se sincronizează. Vedem această consecvență transversală în analza personalității: dacă trăsăturile de nivel inferior se potrivesc cu mecanismele de adaptare, care, la rândul lor sunt conforme cu povestea propriei vieți, înseamnă că personalitatea este bine integrată și ne putem continua viața liniștiți. Când aceste neveluri nu au o legătură coerentă  unul cu altul, înseamnă că riscăm să fim tulburați de contradicții interne și conflicte de tip nevrotic. Este posibil să avem nevoie de adversitate pentru a ne realinia, iar dacă ajungem la coerență, momentul în care lucrurile încep să se așeze la locul lor ar putea fi cel mai profund din viață. La fel ca persoanei care intră mai târziu în sala de cinema și află ce a pierdut în prima jumătate de oră, viața noastră va avea deodată mai mult sens. Atingerea coerenței dintre niveluri este ca o iluminare, și este crucială pentru a găsi răspunsul la întrebarea legată de scopul în viață.

Oamenii sunt sisteme cu mai multe niveluri și dintr-un alt punct de vedere: suntem obiecte fizice (corp și creier) care generează cumva minte, iar procesele mentale formează la rândul lor societăți și culturi. Pentru a ne înțelege în întregime, trebuie să studiem toate cele trei niveluri: cel fizic, cel psihologic și cel sociocultural. De fapt există de multă vreme o diviziune a muncii în mediul academic: biologii studiază creierul ca obiect fizic, psihologii studiază mintea, iar sociologii și antropologii studiază mediul social în care se dezvoltă și funcționează mintea. O diviziune a muncii este productivă doar atunci când sarcinile sunt coerente: când toate liniile de cercetare se combină pentru a crea ceva mai mare decât suma părților.În cea mai mare parte a secolului XX, acest lucru nu s-a întâmplat: fiecare domeniu le-a ignorat pe celelalte și s-a centrat pe propriile probleme. Însă cercetarea interdisciplinară este acum în plin avânt, extinzându-se de la nivelul de mijloc (psihologia) în jos spre nivelul fizic (de exemplu, domeniul neuroștiințelor cognitive), și în sus, către nevelul sociocultural (de exemplu psihologia culturală). Științele se corelează, generând coerență transversală și, ca prin minune, încep să apară noi idei interesante.

Iată una din cele mai profunde idei care au apărut în urma acestei fuziuni: viața începe să aibă sens atunci când toate cele trei niveluri ale existenței se află în armonie unul cu altul.

Andrew Newberg, specialist în neuroștiințe, a studiat creierul celor care au trăit experiențe mistice și a descoperit astfel unde s-ar afla acel buton de dezactivare a sinelui. În zona posterioară a lobilor parietali (sub partea din spate a vârfului craniului) există două regiuni ale cortexului numite de Newberg ”zone de asociere a orientării”. Reguinea din emisfera stângă pare să contribuie la senzația mentală a posedării unui corp mărginit și delimitat fizic, ținând astfel evidența limitelor noastre corporale. Zona echivalentă din emisfera dreaptă formează o hartă a spațiului din jurul nostru. Aceste două regiuni primesc impulsuri de la simțuri pentru a ne ajuta să menținem o reprezentare permanentă a configurației propriului corp și a spațiului în care ne aflăm. În clipa în care oamenii raportează că au atins stări mistice, aceste două zone par să fie complet deconectate. Numărul impulsurilor din alte părți ale creierului este redus, iar activitatea generală a acestor centri de orientare este redusă la rândul său. Însă Newrberg crede că regiunile respective încearcă în continuare să-și facă treaba: cea din stânga se străduiește în zadar să stabilească limitele corpului, iar cea din dreapta caută tot în zadar să stabilească limitele corpului, iar cea din dreapta caută tot în zadar să identifice poziția sinelui în spațiu, fără a avea însă parte de o localizare precisă în lumea obișnuită a celor trei dimensiuni. Persoana simte că este unită cu ceva vast, mai mare decât sine.

Ce putem face pentru a avea o viață mai bună, fericită, împlinită și plină de sens? Răspunsul poate fi aflat doar dacă înțelegem ce fel de ființe suntem și diferitele feluri în care ne diferențiem unul de altul. Selecția individuală ne-a făcut să fim egoiști, să căutăm resurse, plăcere, prestigiu, iar selecția grupală ne-a făcut să căutăm tovărășia celorlalți, să ne dorim pierderea identității în ceva mai mare decât noi înșine. Suntem creaturi sociale care au nevoie de dragoste și atașamente și suntem ființe muncitoare care au nevoie de efectanță, capabile să atingem o stare de angajament vital în munca pe care o facem. Suntem călărețul și elefantul, iar sănătatea noastră mintală depinde de colaborrea amândorora, fiecare bazându-se pe calitățile celuilalt. Nu există un răspuns însuflețitor la întrebarea: ”Care este scopul vieții?” Dar, bazându-ne pe înțelepciunea din vechime și pe știința din zilele noastre, putem găsi răspunsuri convingătoare la întrebarea referitoare la scopul în viață. Versiunea finală a ipotezei fericirii este aceea că fericirea reprezintă un produs al raporturilor armonioase. Fericirea nu e ceva ce putem găsi, obține sau atinge în mod direct. Trebuie să ne asigurăm condițiile potrivite și apoi să așteptăm. Unele dintre acele condiții țin de noi înșine, precum coerența dintre părțile și nivelurile personalității noastre. Alte condiții presupun o relație cu lucrurile ce se află în afara noastră: așa cum plantele au nevoie de soare, de apă și de pământ fertil pentru a crește, oamenii au nevoie de iubire, de muncă și de o legătură cu ceva mai mare decât ei înșiși. Merită să luptăm pentru a dezvolta relații potrivite dintre noi și ceilalți, dintre noi și munca pe care o facem și dintre noi și ceva mai mare decât persoana noastră. Dacă reușim să creăm aceste relații, scopul și sensul vor începe să se facă simțite.