Jocurile psihologice

 

    Aproape cu toții jucăm jocuri, unele nevinovate, altele de-a dreptul dure, uneori o facem conștient, alteori inconștient. Jocurile ne compromit relațiile, ne fac viața nenorocită, totuși frica ne determină să continuăm să jucăm. Ce sunt jocurile? De ce jucăm anumite roluri? Care sunt beneficiile jucătorilor? Cum să ieșim din joc?

    Triunghiul dramatic a lui Karpmann poartă numele autorului, psihiatrul Stephen B. Karpmann. Dar la acest subiect e bine să-l menționăm și pe Eric Berne, care a foat precursorul primului. Karpmann a rezumat ideile lui Berne despre diveresele jocuri pe care le joacă oamenii, iar triunghiul dramatic este modelul de bază care descrie pricipiul oricărei situații de joc.

    ”Jocul psihologic se bazează pe tranzacții duble care facilitează consolidarea și confirmarea scenariului ”patologic”, jocul determină eliberarea de stroke (orice act care implică recunoașterea celuilalt: o mângăiere, o apreciere, un semn de prietenie), prin care se evită transparența unei proximități, adică intimității.” – Eric Berne

    Într-un cuvânt, jocurile psihologice reprezintă o fugă de realitate, nedorința de a primi viața așa cum este ea, evitarea exprimării adevăratelor emoții și mutarea într-o realitate paralelă, unde poți să te ascunzi după o mască, un rol, pentru a nu te confrunta cu ceea ce psihicul consideră inacceptabil. Spre exemplu, cu aceea că nu ești suficient de realizat, că relațiile nu funcționează cum ți-ai dori etc. Și atunci persoana care nu-și dorește să lucreze cu sine și să privească realitatea în ochi va încerca să se retragă, iar cel mai simplu mod este retragerea în joc.

    În ce situații apar jocurile? De fapt, aproape oriunde. Foarte mulți oameni din anturajul nostru au o dorință patologică de a juca. Triunghiul dramatic a lui Karman include trei roluri clasice: Victimă-Persecutor-Salvator. Cele mai răspândite contexte în care se manifestă aceste roluri sunt relațiile: familiale, dintre parteneri, părinte-copil, dintre copii adulți și părinți (mai ales dacă între aceștia nu s-a produs separarea), de prietenie, de muncă, deci în orice relație. Iar dacă fiecare persoană ar face o acțiune simplă, ar ieși din aceste jocuri, ar găsi curajul să-și rezolve problemele psihologice, atunci societatea noastră s-ar schimba radical. Să le luăm pe rând.

    Victima

    Eric Berne pomenște de un joc denumit ”lovește-mă”, prin care descrie în ce constă jocul persoanei care se poziționează în rolul de victimă. Există un termen psihologic, numit metacomunicare, nu e ceea ce comunicăm prin cuvinte, dar ceea ce transmitem prin aspectul exterior, limbajul nonverbal, gesturi, mimică, îmbrăcăminte. Victima se comportă puțin ridicol, puțin neîndemânatic, puțin nesigur, fiind percepută de ceilalți ca având o stimă de sine joasă. De parcă ar comunica ”fă-mi ceva rău” ca eu să pot să joc în continuare rolul de victimă. Deși s-ar părea absurd ca unui om sănătos să-i placă un astfel de rol, de fapt astfel de jucători sunt suficient de mulți.

    Acest comportament este însușit în copilărie, când copilul așteaptă să primescă aprobare, apreciere. De fapt, fiecare adult păstrează copilul care are nevoie de manifestări de acceptare socială. Avem nevoie de oameni care au o atitudine pozitivă față de noi, care sunt dispuși să ne îmbrățișeze, să ne aprecieze, astfel de gesturi de bunătate ne fac să ne simțim importanți, valoroși, confirmându-ne stima de sine. Dar dacă copilul nu primește apreciere suficientă, acesta va încerca să atragă atenția părinților prin tot felul de comportamente distructive. De ce se întâmplă asta? Pentru că în psihicul copilului, care nu conștientizează pe deplin această situație, e imprimată regula că orice atenție este mai bună decât indiferența, care arhaic este echivalentă cu moartea. Dacă un copil constant va atrage atenția părinților prin tot felul de comportamente negative, acesta are mari șanse să joace la maturitate rolul de victimă. Deci victima va căuta atenția, fie și cu caracter negativ, deoarece acesta este unicul mod prin care se poate simți vie.

    Orice joc este o manifestare a reacției nevrotice. Nevroza apare atunci când persoana își dorește să realizeze ceva pozitiv pentru sine, să atingă niște rezultate, să schimbe ceva în viața sa, dar cumva prin mijloace pervertite. Prin manifestările tipice ale nevrozei, psihicul individului încearcă să găsească rezolvare la anumite întrebări, dar  nu știe alte mijloace prin care să o facă.

    O caracteristică importantă a victimei este că aceasta nu dorește să-și asume responsabilitatea pentru propria viață, întodeauna va plasa vina în exterior. Dacă o persoană are o stimă de sine instabilă, care e influențată de opinia celorlalți, aceasta va fi înfricoșată să ia decizii și să-și asume consecințele. Orice acțiune este însoțită de greșeli, care sunt firești, dar pentru victimă greșeala pare a fi insuportabilă, pentru că îi întărește convingerea că este o ratată.

    Fiecare din noi ar putea spontan să adopte rolul de victimă, important e cât de des se întâmplă asta și în ce măsură suntem capabili să controlăm acest proces. Antipodul rolului de victimă este rolul de regizor al propriei vieți, adică persoana care își asumă consecințele pentru toate acțiunile, comportamentele și deciziile sale.

    Victima se simte neputiincioasă. Pe de o parte, neasumarea responsabilității îi permite să-și păstreze identitatea și stima de sine intactă, iar pe de altă parte, o împiedică să schimbe ceva în propria viață. Regizorul își dă seama că poate influența multe lucruri în viață, iar greșelile sunt percepute ca o modalitate de a învață.

    Persecutorul

    Dar odată ce există o victimă, trebuie să fie și un persecutor care se face vinovat de situațiile în care se află victima. Fiecare jucător în triunghiul lui Karpmann are beneficii la nivelul reacției nevrotice. Ce beneficii poate avea persecutorul? Dacă o persoană are dezacorduri, agresivitate, tensiune interioară, dar nu-și permite să răbfunească în momentul în care aceste stări se declanșează, atunci aceasta va găsi o victimă, care indirect cere să fie persecutată. Acesta are drept scop să manipuleze victima, să o țină într-o stare de frică și rușine. Persecutorul nu vede originea problemelor sale în sine însuși, ci le tranferă pe o potențială victimă pe care o găsește în raza sa vizuală. Acest rol este activ, dar există și manifestări pasive ale rolului de persecutor.

    Fiecare persoană are un filtru prin care percepe realitate. Pentru victimă, realitatea are un caracter amenințător, oamenii cu care interacționează îi pot provoca durere, nenorociri sau nefericire. Deși persecutorul nu are intenția să-i facă rău anume ei, victima va avea tendința să interpreteze comportamentul persecutorului ca fiind îndreptat contra sa.

    Dar neapărat în această ecuație mai trebuie să apară cineva, deoarece victima ca orice nevrotiv are nevoie de spectator. În momentul în care victima găsește o persoană căreia să-i povestească despre felul nedrept în care ceilalți se comportă cu ea sau în ce situație dificilă a nimerit, ea încearcă să se convingă pe sine însuși că anume astfel stau lucrurile și să se liniștească. Deci scopul acestui mecanism e diminuarea tensiunii interioare.

    Salvatorul

    Care ar fi beneficiile salvatorului? Ce frământări interioare încearcă să clarifice salvatorul încercând să salveze pe ceilalți? S-a întâmplat să vă doriți dezinteresat să ajutați ce cineva, să-i dați un sfaturi prețioase? De ce oare salvatorul se focusează atât de mult pe sarcinile, problemele, situațiile celorlalți? Ce se petrece oare în propria lui viață? Oare toate problemele sale sunt rezolvate? Toate merg bine, sunt ordonate și încununate cu succes? E oare o persoană de succes, realizată, care și-a atins scopurile, care are o viață de familie fericită, o mulțime de hobby-uri, ocupații, prieteni? O astfel de persoană e mai degrabă preocupată să-și trăiască propria viață, e greu de crezut că-i mai rămâne timp să se ocupe abitir de ceilalți. Deci aici constă problema, salvatorul nu înțelege că transferând focusul atenției sale pe ceilalți, el pur și simplu fuge de sine, de propriile probleme, nu vrea să recunoască că e nemulțumit de sine însuși. Căci să te afirmi pe seama altora e mult mai simplu, decât să te întâlnești cu sine și să-ți pui niște întrebări: Cine sunt eu? Ce am realizat în propria viața?

    Vi s-a întâmplat oare să faceți bine sau să oferiți afecțiune fără să v-o ceară celălalt? Cel mai îngrozitor lucru e că nu prea înțelegem ce facem. Aceste intenții bune, nobile, sincere conduc la un cu totul alt rezultat.

    Ce se întâmplă de fapt când încerci să salvezi pe cineva? Îl devalorizezi. La nivel psihologic te poziționezi deasupra acestei persoane. Deși îți dorești sincer să ajuți, la nivel profund psihologic încerci să te autoafirmi și faci același joc ca și persecutorul doar că prin altă metodă.

    Primul lucru pe care trebuie să-l facă salvatorul este să-și îndrepte atenția către propria persoană. Iar în al doilea rând, să înceteze să salveze pe ceilalți, să iasă din triunghiul dramatic.

    Să ajuți pe celălalt înseamnă să-l determini să-și asume responsabilitatea pentru toate deciziile și acțiunile sale, să-și conștientizeze valorile profunde, ca la un moment dat să se întâlnească cu sinele adevărat, să se accepte așa cum este, chiar și atunci când nu e mulțumit pe deplin de sine, de relațiile cu ceilalți, de realizările sale. Doar atunci când această persoană se acceptă și își asumă responsabilitatea pentru propriile decizii, survine prima etapă în procesul de schimbare. Dacă vrei să ajuți, trebuie să vezi în celălalt o personalitate capabilă să se descurce cu resursele de care dispune.

    Orice sfaturi și soluții oferite, victima le va respinge, găsind tot felul de pretexte. Pentru că victima nu-și dorește să fie salvată, ea nu vrea decât să-și joace în continuare rolul de victimă. Deci salvatorul va irosia energie, efort, timp, fără vreun rezultat pozitiv. Iar în rezultat se va simți pustiit și demoralizat.

    Cum interacționează cele trei entități

    Victima transmite un metamesaj persecutorului, iar acesta își îndreaptă agresivitatea față de ea fie conștient, fie inconștient. Victima se adresează salvatorului povestindu-i despre situația sa nenorocită și despre cât de nemernic este persecutorul. Rolul salvatorului e să aprobe victima, uneori chiar îl abordează pe persecutor, certându-l pentru atitudinea sa reprobabilă.

    Problema acestui triunghi constă tocmai în faptul că la un moment dat rolurile se pot schimba. Imaginați-vă o situația în care ceva a deviat de la cursul obișnuit. Să presupunem că  victima cere să fie ”salvată”, dar salvatorul nu-i răspunde cererii, nu-i împărtășește viziunea sau nu-i susține poziția. Neapărat rolurile se vor inversa în triunghiul dramatic. Victima se va transforma în persecutor, își va urmări fostul salvator pentru a-l plasa în rolul de victimă. Și dacă fostul salvator se simte confortabil în acest rol, acesta va găsi pe altcineva căruia să-i povestească despre cât bine i-a făcut victimei, iar aceasta nemulțimitoare îl învinuiește că nu a făcut destul. În momentul ăsta salvatorul se tranformă în victimă. Și astfel jocul poate continua la nesfârșit. În asta constă esența jocului: fiecare jucător are nevoie ca ”show must go on”, fără să ia decizii sau să întreprindă acțiuni concrete.

    Se poate configura și un alt scenariu. Victima rămâne victimă, dar își găsește alți salvatori, care să-i susțină poziția. În cazul dat, fostul salvator se tranformă în persecutor.

    Dacă o persoană se plânge de foștii iubiți, foștii șefi sau foștii colegi, cu siguranță aveți în față pe cineva care vorbește din poziția de victimă. În relațiile de muncă victima le va comunica noilor angajați că nu și-a putut manifesta potențialul deoarece nu a fost apreciată la justa valoare de foștii șefi și colegi. În relațiile de dragoste, puțin probabil să poți construi o relație apropiată, spontană și intimă cu o astfel de persoană.

    În concluzie, jocul este o fugă de realitate, este încercarea de a nu te confrunta cu problemele și provocările reale. Jocul e doar un joc. Pentru a trăi liber și adevărat trebuie să ieși din triunghiuri dramatice. Important e să conștientizezi care sunt rolurile caracteristice ție în aceste jocuri și să renunți la ele. Exercițiul cel mai important e conștientizarea: De ce joc aceste roluri? Care sunt mecanismele de apărare psihologică care mă împiedică să privesc realitatea așa cum este? Care sunt întrebările de care mi-e frică?

    Decizia de a ieși din triunghiul dramatic va fi privită negativ de ceilalți participanți la joc. E foarte probabil să te confrunți cu tot soiul de împotriviri, provocări. Dacă ai jucat rolul de salvator, vei deveni dușmanul numărul unu al victimei, care te va exclude și te va trata ca pe un persecutor, găsindu-și alți salvatori. Dar e important să treci prin această stare de disconfort, ca să-ți redobândești libertatea și poate să-i ajuți și pe ceilalți să conștientizeze că fac un joc.

    Ce ar trebui să facă fiecare jucător

    Victima ar trebui să-și consolideze stima de sine, să învețe să ia decizii, să nu-i fie frică să greșească, să nu mai caute aprobări și aprecieri în exterior.

    Persecutorul ar trebui să-și gestioneze impulsul agresiv, să identifice declanșatorii, insatisfacțiile și conflictele interioare care generează comportamentul agresiv.

    Salvatorul ar trebui să-și redirecționeze atenția către sine, să-și analizeze toate ariile vieții pentru a vedea în care s-a realizat și în care mai are de lucrat pentru a simți împlinire și fericire în relația cu sine însuși.

    Dar ce se întâmplă după joc? Cu ce te alegi după ce ieși din joc? Eric Berne vorbește de  cele trei ingrediente necesare a unor relații sănătoase: conștientizare, spontaneitate și intimitate.

     Material publicat în revista Catchy

Către sine însuși - Marc Aureliu

    Prin rațiune, care a fost dăruită de zei deopotrivă tuturor oamenilor, aceștia sunt frați între ei. Dacă unii păcătuiesc, aceasta provine din necunoașterea binelui și a răului: ei au lăsat în părăsire cultivarea rațiunii și au fost cuceriți de înclinările rele. Tu, însă, care știi pricina greșalei lor, nu te supăra pe ei, iartă-i, ajută-le să se întrepte, iubește-i.

    Datoria noastră e de a întrebuința cu înțelepciune timpul dăruit. Nici o osteneală și nici o suferință nu trebuie să ne fie prea mare, pe calea spre virtute. În curând moartea ne va aduce odihna veșnică. Căci viața e activitate, moartea e liniște. Ambele sunt deopotrivă vrednice de binecuvântare. Frica de moarte e cel mai neînțelept lucru cu putință. Ea doară nu ne face nici un rău, nu constituie nici o nenorocire. Tot așa ca și nașterea ea e un proces firesc, precum îl observăm zilnic împrejurul nostru, în lumea plantelor și a animalelor. E vreo floare nenorocită, pentru că, după ce a respirat lumina soarelui, atât cât prin tăria organismului ei era în stare, se ofilește și cade la pământ? ”Trăiește, dară, clipa aceasta de timp potrivit naturii; apoi desparte-te cu senină blândețe de lumea de aici, întocmai ca oliva coaptă, care cade, ce a purtat-o și mulțumind arborelui ce a născut-o.”

    Nu eroul, ci martirul reprezintă enflorescența cea mai pură a identității omenești: cel ce luptă e mare; cel ce suferă, însă e sfânt. Și sfințenia e singura cale spre cer. Ea stă infinit mai presus de mărimea eroică. Sacrificiul pentru aproapele e mai ideal decât lupta pentru dânsul. Iubirea, iertarea și jertfa sunt singurele virtuți cerești, prin ajungerea cărora se poate, cu adevărat, împlini menirea vieții noastre.

    Liniștea vieții nu are nevoie de retragerea în pustietăți, noblețea nu are nevoie de mândrie închipuită și disprețuitoare; iubirea nu are nevoie de răsplată; iertarea nu e o slăbiciune. Omul conștient de nimicnicia sa în mijlocul cosmosului, dar de rostul său aici pe pământ, se bucură de o pace sufletească neturburabilă. Spre a lucra, adică a trăi, ca și spre a se odihni, adică a muri, el e însuflețit de aceeași seninătate voioasă, ca ceea ce-l cuprinde, la privirea unei scene din natură.

    Trebuie să luăm aminte la aceste două adevăruri: întâiul, că toate lucrurile se află într-un circuit veșnic și neschimbat, și că nu este de nici o însemnătate a observa aceleași lucruri timp de o sută de ani, sau un timp nesfârșit, și cel de-al doilea, că cel ce moare în vârsta cea mai mare, ca și cel ce moare foarte tânăr, amândoi pierd același lucru. Ei pierd doar numai momentul prezent, fiindcă ei nu sunt stăpâni decât pe acesta, iar bunul pe care cineva nu-l posedă, nu-l poate pierde.

    Dacă orice faptă a ta urmează întodeauna rațiunea sănătoasă; dacă îți faci datoria de fiacare moment cu zel, cu putere, cu bunăvoință, și fără a te uita la lucrurile lăturalnice, cauți să păstrezi curat geniul din tine, ca și cum ar trebui să-l restituiești îndată; dacă lucrezi astfel fără teamă și fără speranță, și ești mulțumit cu fiecare activitate conformă naturii și cu iubirea eroică de adevăr în cuvintele și manifestările tale, vei duce o viață fericită, și nu există nimeni care te-ar putea împiedica să lucrezi astfel.

    Precum chirurgii poartă totdeauna la ei, pentru operațiuni eventuale neprevăzute, aparatele și bisturiul lor, tot astfel și tu trebuie să fii aprovizionat cu principiile necesare spre a privi cum trebuie, faptele divine și umane și, conștient de conexiunea reciprocă a amândurora, să execuți toate lucrările, chiar și cea mai neînsemnată, potrivit lor. Căci nu vei realiza vreo treabă omenească, în mod fericit, dacă nu o raportezi la divinitate, precum nici invers.

    Rămâne ca însușire caracteristică a omului bun, doar să-și ia drept călăuză în toate faptele care-i apar ca datorii, rațiunea, să primească cu dragoste toate întâmplările datorate înlănțuirii soartei, să nu păteze geniul ce tronează înăuntrul pieptului său, nici să nu-l neliniștească printr-o învălmășeală de închipuiri, ci să-l păstreze senin, supus fără pretențiuni față de divinitate, și să nu vorbească ceva contrar adevărului, și nici să facă ceva contrar dreptății. Și chiar dacă lumea întreagă ar băga îndoială în viața sa simplă, morală și voioasă, totuși nu se va mânia din cauza aceasta pe nimeni, nici nu va părăsi cărarea, care-l duce la acel țel al vieții, la care orice trebuie să ajungă curat, liniștit, pregătit și cu o resemnare voioasă în fața destinului său.

    Orice întâmplare care are loc, are loc cu dreptate. Dacă observi toate lucrurile, cu băgare de seamă, vei recunoaște lucrul acesta; vreau să zic nu numai potrivit cu orânduirea naturală, ci mai ales potrivit dreptății, și oarecum ca o acțiune a unei ființe, care distribuie toate rolurile după vrednicie. Ia aminte deci bine la punctul cum ai început, și orice faci, fă-l cu năzuința de a fi bun, bun în înțelesul propriu al cuvântului. Aceasta să-ți fie norma statornică în tot ceea ce faci.

    În interval de zece zile, vei reapărea ca un zeu, în ochii acelora care acum te privesc ca pe o fiară, sau ca pe o maimuță, dacă revii la principiile tale și la slujba rațiunii.

    Ce de timp câștigă acela care nu se uită la ceea ce spune, sau face, sau cugetă aproapele său, ci numai la ceea ce el însuși face, ca să fie lucru drept și sfânt; nu lua minte, zice Agathon, la moravurile rele din jurul tău, ci umblă drept pe cărarea ta și nu te abate.

    Închipuiește-ți întodeauna lumea ca pe o făptură alcătuită numai dintr-o singură materie și dintr-un singur spirit. Ia aminte cum toate existenețele se acomodează scopului unic al acesteia; cum toate corpurile se formează în virtutea unei pulsiuni unitare, cum tot ce ființează contribuie la nașterea tuturor fenomenelor, cum toate lucrurile stau într-o solidaritate rațională, și de ce natură este conexiunea intimă și reacțiunea lor laolaltă.

    Este o datorie să așteptăm în pace decompoziția noastră naturală, și să nu ne plângem de întârzierea ei, ci să ne liniștim numai cu adevărul următor: întâi, nu mi se poate întâmpla ceva, care să nu fie în acord cu natura universului și apoi, ci apoi că numai de mine depinde de a nu face nimic contrar Dumnezeului meu și Geniului meu, căci nimeni nu mă poate sili să lucrez contra lui.

    Adaptează-te condițiunilor în care soarta te-a așezat, precum și a oamenilor cu care te-a întovărășit destinul, revarsă iubire, însă cu sinceritate.

    Vrem să încercăm a convinge pe alții! Oricum, împlinește-ți datoriile dreptății și ale rațiunii, chiar împotriva voinței lor. Dacă totdeodată cineva ți se opune cu violență, atunci retrage-te spre mulțumirea de tine și la liniștea sufletului și slujește-te de opozițiunea aceea spre desfășurarea altei virtuți. Gândește-te că tu năzuiești numai în mod condiționat la ceva și că nu tinzi la ceva imposibil. Către ce anume? Tocmai către o asemenea determinare a voinței. Pe aceasta o obții, chiar dacă țelul, spre care înaintezi, rămâne neîmplinit.

    Ambițiosul găsește binele în considerațiunea altora față de el, senzualul, în propria sa patimă, pe când cel chibzuit, în faptele cerute de vocațiunea sa.

    Zică, sau facă lumea orice ar vrea, eu sunt dator, oricum, să mă port cinstit; ca și cum aurul, sau smaragdul ar zice mereu: facă, sau zică lumea orice-i place, eu tot smaragd rămân și-mi păstrez culoarea.

    Cutare se teme de schimbare. dar poate să existe ceva fără schimbare? Ce-i place mai mult, sau ce-i convine mai bine naturii? Oare poți să faci o baie, fără ca lemnul să se altereze, ori să te bucuri de hrană, fără ca alimentele să se prefacă? Sau este oare cu putință vreun lucru folositor să ajungă desăvârșit fără o evoluție? Așadar, nu înțelegi că și alterarea are același rost, și că ea este, de asemenea, necesară naturii?

    Pune capăt închipuirilor. Stăvilește cursul patimilor. Păstrează prezentul în stăpânirea ta. Caută de înțelege ce întâmpini tu, ori un altul. Separă și descompune fiece obiect în forța sa primordială și în materia sa. Cugetă la ora cea din urmă. Lasă păcatele săvârșite de către alții, acolo unde s-au petrecut.

    Un semn adevărat de perfecțiune morală, ni-l dă omul, care petrece fiecare zi, ca și cum ar fi cea din urmă a vieții, dparte de aprindere, de zgomot și de fățărnicie.

    Este de râs să nu voim să ne înăbușim răutatea noastră proprie, lucru cu putință, ci dimpotrivă, numai a celorlalți, ce nu este cu putință.

    Dacă ai făcut o binefacere și altul a primit binefacerea ta, ce mai cauți, ca un smintit, pe lângă aceasta, al treilea element, anume, să obții faima de filantrop, sau o răsplată în schimb?

    Ai încercat până astăzi câte ceva, ai rătăcit printre obiecte, și cu toate acestea n-ai găsit nicăieri fericirea vieții: nici în raționamente, nici în bogăție, nici în stima altora, nici în plăcerile simțurilor, nicăieri. Atunci, unde este ea de fapt? Acolo, unde se împlinesc cerințele naturii omenești. Dar cum se pot împlini aceste cerințe? Dacă facem ca năzuințele și faptele noastre să derive din principii. Ce fel de principii sunt acestea? Sunt acele norme referitoare la bine și la rău, și după care ceva nu poate fi un bun pentru un om, dacă nu-l face drept, cuminte, curajos, liberal și tot așa ceva, care nu-i dă însușirile contrare, nu este rău.

    Mai înainte de orice, nu te neliniști; toate evenimentele au loc după legi în acord cu natura. Încă o fărâmă de timp și nu vei mai fi ființă. De aceea, ia aminte cu ochii ațintiți spre misiunea vieții tale și ține minte că tu trebuie să fii om bun și împlinește nesmintit cerințele naturii omenești și vorbește de asemenea numai ce ți se pare cu totul drept, însă totdeauna într-un chip modest, liniștit și nefățarnic.

    Dacă nu-ți este dat să citești, îți este totuși dat să îndepărtezi orice rușine de la tine; îți este dat să stăpânești plăcerea și durerea; îți este dat să te arăți mai presus de orice sete de glorie deșartă; îți este dat să nu te mâniezi pe oameni nesimțitori și nerecunoscători, ba încă să le faci bine.

    Căința este un fel de pedeapsă ce ne-o dăm noi înșine, findcă am lăsat să ne scape un folos oarecare din mână. Binele este, în mod necesar, și folositor și de aceea omul bun și nobil trebuie să se intereze de el. Din contra, niciodată un om bun și nobil nu s-a căit că a lăsat să-i scape o plăcere. Prin urmare, plăcerea simțurilor nu este nici ceva folositor, nici vreun bine.

    Îi face bucurie unui om faptul de a se purta într-adevăr omenește. Însă purtarea cu adevărat omenească este bunăvoința față de semeni, nesocotirea excitațiunilor senzuale, discernământul dorințelor ispititoare, și contemplarea naturii în efectele sale.

    Ce stricat și viclean este omul care zice: sunt hotărât să mă port sincer cu tine! La ce, omule, asta? Nu este nevoie să-mi spui așa ceva, ci trebuie să se vadă pe loc calitatea asta. Pe frunte trebuie să-ți fie scrisă asigurarea aceasta. Ea trebuie să iradieze din ochii tăi, precum amicul poate citi imediat toată afecțiunea din ochii celuilalt amic. În general, omul sincer și bun trebuie să fie în genul său, cine se apropie de el, bagă îndată  de seamă, de vrea, sau nu vrea. O sinceritate actoricească, din contră, este ca un pumnal ascuns sub mantie. Fugi de ea cât poți de repede. Bărbatul de treabă, sincer și cinstit se poate recunoaște, în mod neîndoielnic, chiar după ochi.

    Astăzi aguridă, strugure-n ciorchină, și-n sfârșit stafidă - numai prefacere, însă nu în neant, ci simple alterări.

    Recenzie publicată în revista Webcultura

În căutarea fericirii - Daniel Gilbert

Ceea ce îi face pe oameni diferiți de orice altă ființă este că ne gândim la viitor. Cu toate acestea, creierul nostru gândește eronat, ceea ce face ca predicțiile noastre despre viitor, dar și amintirile să fie inexacte. Din cauza acestor erori mentale este foarte dificil să prezicem ce ne va face să ne simțim fericiți.

Creierul nostru face predicții incredibil de repede și despre aproape orice. Când experiențele noastre nu se potrivesc cu ceea ce se așteaptă creierul nostru, ne simțim surprinși.

Lobul frontal este responsabil pentru planificare și anxietate - două funcții cheie orientate spre viitor.

Ne place să visăm cu ochii deschiși pentru că visarea în sine poate fi o bucurie.

În pofida faptului că ne imaginăm că o tragedie ar putea să ne devasteze, majoritatea oamenilor care trec prin experiențe traumatice tind să revină la nivelurile anterioare de optimism în doar câteva săptămâni.

Una dintre nevoile centrale ale oamenilor este controlul. Realizarea controlului asupra propriei vieți este o sursă de plăcere.

Cele trei neajunsuri ale imaginației sunt: ​​1) Imaginația tinde să adauge și să elimine detalii, dar oamenii nu realizează că detaliile cheie pot fi fabricate sau omise din scenariul imaginat. 2) Viitorul imaginat seamănă mai mult cu prezentul decât cu ceea ce se va întâmpla de fapt. 3) Imaginația nu reușește să prevadă cum ne vom simți când ceea ce ne imaginăm se va întâmpla, mai ales din cauza sistemului nostru de imunitate psihologică ce va face să simțim lucrurile rele mai puțin dramatic decât ne imaginăm.

Credem că suntem fericiți doar pentru că nu știm ce ne lipsește, acesta este puctul crucial. Să nu știm ce ne lipsește este chiar lucrul care ne permite să ne simțim fericiți.

Expetriența poate schimba dramatic starea de fericire. Odată ce știi că există ceva și ai experimentat plăcere, atunci definiția ta despre fericire se schimbă în funție de această experiență.

Excitația fiziologică poate fi interpretată într-o varietate de moduri, iar interpretarea noastră depinde de ceea ce credem că a provocat-o. Credințele noastre pot fi greșite și astfel credem că experimentăm un lucru când, de fapt, experimentăm altceva. Ne putem înșela cu privire la propriile experiențe.

Experiența și conștientizarea sunt strâns legate, dar nu la fel. Experiența se referă la participarea la un eveniment. Conștientizarea se referă la a fi conștient de faptul că evenimentul se întâmplă.

Experiența subiectivă a fericirii unei persoane ar putea fi imperfectă și subiectivă, dar atunci când ne uităm la sute sau mii de oameni, încep să apară modele. Imperfecțiunile individuale se anulează.

Ceea ce credem că este realitate este doar o versiune a realității. Este doar interpretarea noastră despre lume.

Creierul nostru „completează” tot felul de informații în fiecare zi. Predicțiile noastre sunt influențate de experiențele noastre. Facem presupuneri despre lucruri pe care le prezicem pe baza experiențelor anterioare despre care am avut sau am auzit înainte. Este ușor pentru mintea noastră să observe ce este acolo (un câine latră), dar foarte greu să observe absența a ceva (rareori recunoașteți un câine care nu latră ca un eveniment, deoarece este doar liniște). Tăcerile, ratările și absențele evenimentelor sunt cruciale pentru a determina implicațiile reale ale lucrurilor, dar rareori le preluăm. Avem tendința să ne amintim ce s-a întâmplat, dar nu și ce nu s-a întâmplat.

Când ne imaginăm viitorul îndepărtat, avem tendința de a ne imagina lucrurile în general și de a trece peste detalii. Când ne imaginăm lucrurile în viitorul apropiat (cum ar fi mâine), avem tendința de a gândi în detalii concrete.

Toată lumea tinde să folosească prezentul ca o modalitate de a-și imagina viitorul și de a influența amintirile din trecut. Astfel, amintirile și imaginația noastră este adesea mai apropiată de realitatea noastră actuală decât de ceea ce s-a întâmplat în trecut sau ceea ce se va întâmpla în viitor.
            Unul dintre semnele distinctive ale depresiei este acela că, atunci când oamenii deprimați gândesc la evenimente viitoare, nu își pot imagina că le vor plăcea foarte mult.

Efectul obișnuinței scade plăcerea în cicluri repetate, dar se poate estompa în timp. „Varietatea este condimentul vieții”, care poate fi fals în funcție de moment. Când luați în considerare opțiunile disponibile în timpul unei singure sesiuni (cum ar fi multe aperitive la o singură masă), varietatea este bună. Când luați în considerare opțiunile repartizate în timp (cum ar fi ce să comandați la restaurantul dvs. preferat în fiecare lună), efectul obișnuinței va scădea între fiecare sesiune și vă veți bucura de fiecare dată.

Prezentismul se referă la judecarea evenimentelor istorice sau a oamenilor după standardele moderne. Este în mare măsură inutil și nedrept, deoarece nu vă puteți aștepta ca personajele istorice să ia aceleași decizii ca și noi acum, deoarece au trăit într-un context foarte diferit. Este ca și cum ar fi arestat cineva în anii 1920 pentru că nu purta centura de siguranță.

Majoritatea oamenilor supraestimează cât de cumplite vor fi evenimentele traumatice. De exemplu, tetraplegicii și victimele cutremurelor se consideră, în general, mult mai fericite decât și-ar imagina ceilalți oameni.

Cu toții ne uităm la realitate prin lentile de culoare roz, dar acea versiune trebuie totuși să fie credibilă. Dacă este prea bună, atunci o vom respinge.

Avem sisteme de imunitate psihologică care se declanșează atunci când experimentăm evenimente deosebit de traumatice. Aceste sisteme ne protejează de evenimente pe care le-am presupune că ar fi intens dureroase și, astfel, suntem capabili să ne recuperăm mai bine decât am presupune că am face-o.

Oamenii nu sunt conștienți de faptul ca sistemul de apărare este mai probabil să fie declanșat de suferințe intense decât ușoare.

Suntem mai predispuși să căutăm și să găsim o imagine pozitivă asupra lucrurilor care ne sunt potrivnice decât a lucrurilor care ne sunt favorabile.

Abia când nu ne putem schimba situația căutăm modalități de a ne schimba viziunea asupra situației.

Situațiile inevitabile vor declanșa sistemele noastre imune psihologice, care apoi promovează capacitatea creierului nostru de a oferi o perspectivă pozitivă și fericire din acea situație inevitabilă.

Tindem să supraevaluăm libertatea. Ne putem imagina cu ușurință toate beneficiile pe care ni le va oferi libertatea, dar avem tendința de a subestima faptul că libertatea ne împiedică să mergem înainte, deoarece dezbatem în permanență care opțiuni sunt mai bune. Abia când ne-am angajat pe deplin și am trecut „totul înăuntru” ajungem la o situație inevitabilă în care creierul nostru poate justifica cu ușurință comportamentul și circumstanțele noastre.

Scriind pur și simplu despre evenimente traumatice, oamenii prezintă o bunăstare psihologică și fiziologică crescută, inclusiv anticorpi virali.

Incertitudinea ne poate păstra și prelungi fericirea. Când evenimentele par rare, inexplicabile sau ciudate, avem tendința să le prețuim mai mult decât lucrurile care pot fi explicate, par obișnuite sau au un înțeles comun.

Bogăția te va face mult mai fericit când treci de la sărăcie la clasa de mijloc, dar nu mult mai fericit dincolo de asta. Cei care câștigă 5 milioane de dolari pe an sunt la fel de fericiți ca cineva care câștigă 100.000 de dolari pe an.

Toată lumea spune că a avea copii este o experiență minunată și veselă. Cu toate acestea, atunci când măsori de fapt fericirea părinților, vezi că nu este deloc crescută. Continuăm să perpetuăm faptul că copiii aduc fericirea, deoarece este un „super replicator”.

Majoritatea oamenilor se consideră mai buni decât media. Acest lucru ar putea fi un indiciu al tendinței noastre de a crede că suntem unici și diferiți de ceilalți. Nu ne vedem întotdeauna superiori, dar aproape întotdeauna ne perecepem ca fiind unici.

Calculul lui Bernoulli pentru fericire: înmulțiți șansele de a obține ceea ce doriți cu utilitatea de a obține ceea ce doriți (adică probabilitatea plăcerii). Fiecare dolar succesiv oferă o plăcere puțin mai mică decât cea dinaintea sa. „Determinarea valorii unui articol nu trebuie să se bazeze pe prețul acestuia, ci pe utilitatea pe care o produce”. Problema este că este aproape imposibil să prezicem utilitatea pe care o vom obține din alegerile noastre din cauza numeroaselor părtiniri pe care le avem.

Oamenii sunt mai degrabă sensibili la valorile relative decât la valorile absolute.