Jocurile psihologice

 

    Aproape cu toții jucăm jocuri, unele nevinovate, altele de-a dreptul dure, uneori o facem conștient, alteori inconștient. Jocurile ne compromit relațiile, ne fac viața nenorocită, totuși frica ne determină să continuăm să jucăm. Ce sunt jocurile? De ce jucăm anumite roluri? Care sunt beneficiile jucătorilor? Cum să ieșim din joc?

    Triunghiul dramatic a lui Karpmann poartă numele autorului, psihiatrul Stephen B. Karpmann. Dar la acest subiect e bine să-l menționăm și pe Eric Berne, care a foat precursorul primului. Karpmann a rezumat ideile lui Berne despre diveresele jocuri pe care le joacă oamenii, iar triunghiul dramatic este modelul de bază care descrie pricipiul oricărei situații de joc.

    ”Jocul psihologic se bazează pe tranzacții duble care facilitează consolidarea și confirmarea scenariului ”patologic”, jocul determină eliberarea de stroke (orice act care implică recunoașterea celuilalt: o mângăiere, o apreciere, un semn de prietenie), prin care se evită transparența unei proximități, adică intimității.” – Eric Berne

    Într-un cuvânt, jocurile psihologice reprezintă o fugă de realitate, nedorința de a primi viața așa cum este ea, evitarea exprimării adevăratelor emoții și mutarea într-o realitate paralelă, unde poți să te ascunzi după o mască, un rol, pentru a nu te confrunta cu ceea ce psihicul consideră inacceptabil. Spre exemplu, cu aceea că nu ești suficient de realizat, că relațiile nu funcționează cum ți-ai dori etc. Și atunci persoana care nu-și dorește să lucreze cu sine și să privească realitatea în ochi va încerca să se retragă, iar cel mai simplu mod este retragerea în joc.

    În ce situații apar jocurile? De fapt, aproape oriunde. Foarte mulți oameni din anturajul nostru au o dorință patologică de a juca. Triunghiul dramatic a lui Karman include trei roluri clasice: Victimă-Persecutor-Salvator. Cele mai răspândite contexte în care se manifestă aceste roluri sunt relațiile: familiale, dintre parteneri, părinte-copil, dintre copii adulți și părinți (mai ales dacă între aceștia nu s-a produs separarea), de prietenie, de muncă, deci în orice relație. Iar dacă fiecare persoană ar face o acțiune simplă, ar ieși din aceste jocuri, ar găsi curajul să-și rezolve problemele psihologice, atunci societatea noastră s-ar schimba radical. Să le luăm pe rând.

    Victima

    Eric Berne pomenște de un joc denumit ”lovește-mă”, prin care descrie în ce constă jocul persoanei care se poziționează în rolul de victimă. Există un termen psihologic, numit metacomunicare, nu e ceea ce comunicăm prin cuvinte, dar ceea ce transmitem prin aspectul exterior, limbajul nonverbal, gesturi, mimică, îmbrăcăminte. Victima se comportă puțin ridicol, puțin neîndemânatic, puțin nesigur, fiind percepută de ceilalți ca având o stimă de sine joasă. De parcă ar comunica ”fă-mi ceva rău” ca eu să pot să joc în continuare rolul de victimă. Deși s-ar părea absurd ca unui om sănătos să-i placă un astfel de rol, de fapt astfel de jucători sunt suficient de mulți.

    Acest comportament este însușit în copilărie, când copilul așteaptă să primescă aprobare, apreciere. De fapt, fiecare adult păstrează copilul care are nevoie de manifestări de acceptare socială. Avem nevoie de oameni care au o atitudine pozitivă față de noi, care sunt dispuși să ne îmbrățișeze, să ne aprecieze, astfel de gesturi de bunătate ne fac să ne simțim importanți, valoroși, confirmându-ne stima de sine. Dar dacă copilul nu primește apreciere suficientă, acesta va încerca să atragă atenția părinților prin tot felul de comportamente distructive. De ce se întâmplă asta? Pentru că în psihicul copilului, care nu conștientizează pe deplin această situație, e imprimată regula că orice atenție este mai bună decât indiferența, care arhaic este echivalentă cu moartea. Dacă un copil constant va atrage atenția părinților prin tot felul de comportamente negative, acesta are mari șanse să joace la maturitate rolul de victimă. Deci victima va căuta atenția, fie și cu caracter negativ, deoarece acesta este unicul mod prin care se poate simți vie.

    Orice joc este o manifestare a reacției nevrotice. Nevroza apare atunci când persoana își dorește să realizeze ceva pozitiv pentru sine, să atingă niște rezultate, să schimbe ceva în viața sa, dar cumva prin mijloace pervertite. Prin manifestările tipice ale nevrozei, psihicul individului încearcă să găsească rezolvare la anumite întrebări, dar  nu știe alte mijloace prin care să o facă.

    O caracteristică importantă a victimei este că aceasta nu dorește să-și asume responsabilitatea pentru propria viață, întodeauna va plasa vina în exterior. Dacă o persoană are o stimă de sine instabilă, care e influențată de opinia celorlalți, aceasta va fi înfricoșată să ia decizii și să-și asume consecințele. Orice acțiune este însoțită de greșeli, care sunt firești, dar pentru victimă greșeala pare a fi insuportabilă, pentru că îi întărește convingerea că este o ratată.

    Fiecare din noi ar putea spontan să adopte rolul de victimă, important e cât de des se întâmplă asta și în ce măsură suntem capabili să controlăm acest proces. Antipodul rolului de victimă este rolul de regizor al propriei vieți, adică persoana care își asumă consecințele pentru toate acțiunile, comportamentele și deciziile sale.

    Victima se simte neputiincioasă. Pe de o parte, neasumarea responsabilității îi permite să-și păstreze identitatea și stima de sine intactă, iar pe de altă parte, o împiedică să schimbe ceva în propria viață. Regizorul își dă seama că poate influența multe lucruri în viață, iar greșelile sunt percepute ca o modalitate de a învață.

    Persecutorul

    Dar odată ce există o victimă, trebuie să fie și un persecutor care se face vinovat de situațiile în care se află victima. Fiecare jucător în triunghiul lui Karpmann are beneficii la nivelul reacției nevrotice. Ce beneficii poate avea persecutorul? Dacă o persoană are dezacorduri, agresivitate, tensiune interioară, dar nu-și permite să răbfunească în momentul în care aceste stări se declanșează, atunci aceasta va găsi o victimă, care indirect cere să fie persecutată. Acesta are drept scop să manipuleze victima, să o țină într-o stare de frică și rușine. Persecutorul nu vede originea problemelor sale în sine însuși, ci le tranferă pe o potențială victimă pe care o găsește în raza sa vizuală. Acest rol este activ, dar există și manifestări pasive ale rolului de persecutor.

    Fiecare persoană are un filtru prin care percepe realitate. Pentru victimă, realitatea are un caracter amenințător, oamenii cu care interacționează îi pot provoca durere, nenorociri sau nefericire. Deși persecutorul nu are intenția să-i facă rău anume ei, victima va avea tendința să interpreteze comportamentul persecutorului ca fiind îndreptat contra sa.

    Dar neapărat în această ecuație mai trebuie să apară cineva, deoarece victima ca orice nevrotiv are nevoie de spectator. În momentul în care victima găsește o persoană căreia să-i povestească despre felul nedrept în care ceilalți se comportă cu ea sau în ce situație dificilă a nimerit, ea încearcă să se convingă pe sine însuși că anume astfel stau lucrurile și să se liniștească. Deci scopul acestui mecanism e diminuarea tensiunii interioare.

    Salvatorul

    Care ar fi beneficiile salvatorului? Ce frământări interioare încearcă să clarifice salvatorul încercând să salveze pe ceilalți? S-a întâmplat să vă doriți dezinteresat să ajutați ce cineva, să-i dați un sfaturi prețioase? De ce oare salvatorul se focusează atât de mult pe sarcinile, problemele, situațiile celorlalți? Ce se petrece oare în propria lui viață? Oare toate problemele sale sunt rezolvate? Toate merg bine, sunt ordonate și încununate cu succes? E oare o persoană de succes, realizată, care și-a atins scopurile, care are o viață de familie fericită, o mulțime de hobby-uri, ocupații, prieteni? O astfel de persoană e mai degrabă preocupată să-și trăiască propria viață, e greu de crezut că-i mai rămâne timp să se ocupe abitir de ceilalți. Deci aici constă problema, salvatorul nu înțelege că transferând focusul atenției sale pe ceilalți, el pur și simplu fuge de sine, de propriile probleme, nu vrea să recunoască că e nemulțumit de sine însuși. Căci să te afirmi pe seama altora e mult mai simplu, decât să te întâlnești cu sine și să-ți pui niște întrebări: Cine sunt eu? Ce am realizat în propria viața?

    Vi s-a întâmplat oare să faceți bine sau să oferiți afecțiune fără să v-o ceară celălalt? Cel mai îngrozitor lucru e că nu prea înțelegem ce facem. Aceste intenții bune, nobile, sincere conduc la un cu totul alt rezultat.

    Ce se întâmplă de fapt când încerci să salvezi pe cineva? Îl devalorizezi. La nivel psihologic te poziționezi deasupra acestei persoane. Deși îți dorești sincer să ajuți, la nivel profund psihologic încerci să te autoafirmi și faci același joc ca și persecutorul doar că prin altă metodă.

    Primul lucru pe care trebuie să-l facă salvatorul este să-și îndrepte atenția către propria persoană. Iar în al doilea rând, să înceteze să salveze pe ceilalți, să iasă din triunghiul dramatic.

    Să ajuți pe celălalt înseamnă să-l determini să-și asume responsabilitatea pentru toate deciziile și acțiunile sale, să-și conștientizeze valorile profunde, ca la un moment dat să se întâlnească cu sinele adevărat, să se accepte așa cum este, chiar și atunci când nu e mulțumit pe deplin de sine, de relațiile cu ceilalți, de realizările sale. Doar atunci când această persoană se acceptă și își asumă responsabilitatea pentru propriile decizii, survine prima etapă în procesul de schimbare. Dacă vrei să ajuți, trebuie să vezi în celălalt o personalitate capabilă să se descurce cu resursele de care dispune.

    Orice sfaturi și soluții oferite, victima le va respinge, găsind tot felul de pretexte. Pentru că victima nu-și dorește să fie salvată, ea nu vrea decât să-și joace în continuare rolul de victimă. Deci salvatorul va irosia energie, efort, timp, fără vreun rezultat pozitiv. Iar în rezultat se va simți pustiit și demoralizat.

    Cum interacționează cele trei entități

    Victima transmite un metamesaj persecutorului, iar acesta își îndreaptă agresivitatea față de ea fie conștient, fie inconștient. Victima se adresează salvatorului povestindu-i despre situația sa nenorocită și despre cât de nemernic este persecutorul. Rolul salvatorului e să aprobe victima, uneori chiar îl abordează pe persecutor, certându-l pentru atitudinea sa reprobabilă.

    Problema acestui triunghi constă tocmai în faptul că la un moment dat rolurile se pot schimba. Imaginați-vă o situația în care ceva a deviat de la cursul obișnuit. Să presupunem că  victima cere să fie ”salvată”, dar salvatorul nu-i răspunde cererii, nu-i împărtășește viziunea sau nu-i susține poziția. Neapărat rolurile se vor inversa în triunghiul dramatic. Victima se va transforma în persecutor, își va urmări fostul salvator pentru a-l plasa în rolul de victimă. Și dacă fostul salvator se simte confortabil în acest rol, acesta va găsi pe altcineva căruia să-i povestească despre cât bine i-a făcut victimei, iar aceasta nemulțimitoare îl învinuiește că nu a făcut destul. În momentul ăsta salvatorul se tranformă în victimă. Și astfel jocul poate continua la nesfârșit. În asta constă esența jocului: fiecare jucător are nevoie ca ”show must go on”, fără să ia decizii sau să întreprindă acțiuni concrete.

    Se poate configura și un alt scenariu. Victima rămâne victimă, dar își găsește alți salvatori, care să-i susțină poziția. În cazul dat, fostul salvator se tranformă în persecutor.

    Dacă o persoană se plânge de foștii iubiți, foștii șefi sau foștii colegi, cu siguranță aveți în față pe cineva care vorbește din poziția de victimă. În relațiile de muncă victima le va comunica noilor angajați că nu și-a putut manifesta potențialul deoarece nu a fost apreciată la justa valoare de foștii șefi și colegi. În relațiile de dragoste, puțin probabil să poți construi o relație apropiată, spontană și intimă cu o astfel de persoană.

    În concluzie, jocul este o fugă de realitate, este încercarea de a nu te confrunta cu problemele și provocările reale. Jocul e doar un joc. Pentru a trăi liber și adevărat trebuie să ieși din triunghiuri dramatice. Important e să conștientizezi care sunt rolurile caracteristice ție în aceste jocuri și să renunți la ele. Exercițiul cel mai important e conștientizarea: De ce joc aceste roluri? Care sunt mecanismele de apărare psihologică care mă împiedică să privesc realitatea așa cum este? Care sunt întrebările de care mi-e frică?

    Decizia de a ieși din triunghiul dramatic va fi privită negativ de ceilalți participanți la joc. E foarte probabil să te confrunți cu tot soiul de împotriviri, provocări. Dacă ai jucat rolul de salvator, vei deveni dușmanul numărul unu al victimei, care te va exclude și te va trata ca pe un persecutor, găsindu-și alți salvatori. Dar e important să treci prin această stare de disconfort, ca să-ți redobândești libertatea și poate să-i ajuți și pe ceilalți să conștientizeze că fac un joc.

    Ce ar trebui să facă fiecare jucător

    Victima ar trebui să-și consolideze stima de sine, să învețe să ia decizii, să nu-i fie frică să greșească, să nu mai caute aprobări și aprecieri în exterior.

    Persecutorul ar trebui să-și gestioneze impulsul agresiv, să identifice declanșatorii, insatisfacțiile și conflictele interioare care generează comportamentul agresiv.

    Salvatorul ar trebui să-și redirecționeze atenția către sine, să-și analizeze toate ariile vieții pentru a vedea în care s-a realizat și în care mai are de lucrat pentru a simți împlinire și fericire în relația cu sine însuși.

    Dar ce se întâmplă după joc? Cu ce te alegi după ce ieși din joc? Eric Berne vorbește de  cele trei ingrediente necesare a unor relații sănătoase: conștientizare, spontaneitate și intimitate.

     Material publicat în revista Catchy