Miss Lonelyhearts de Nathanael West

 

Miss Lonelyhearts urmărește viața unui gazetar răspunzător de rubrica ”inimilor singuratice” a unui ziar newyorkez din anii 1930. În plină depresiune economică, mizeria este punctul de reper al societății, un malaxor care absoarbe totul, în special, pe protagonistul romanului lui Nathanael West.

În calitate de editorialist consilier, acesta e la curent cu disperarea conaționalilor săi, în mare parte femei, grație scrisorilor pe care le primește de la cele Disperate, Inimi-frânte, Sătule-de-toate, Deziluzionate. El își rezumă criza existențială astfel:

Un om e angajat să dea sfaturi cititorilor unui ziar. Slujba e un truc publicitar și toată redacția o consideră o glumă. El se bucură de slujbă căci ar putea duce la o rubrică de scandal și oricum s-a săturat să fie reporter de teren. Și el consideră afacerea o glumă dar, după mai multe luni de când se ocupă de ea, începe să-i scape de sub control. Înțelege să majoritatea scrisorilor sânt cereri profund umile de sfaturi morale și spirituale, că sânt expresii tăcute ale unei suferințe adevărate. A descoperit de asemenea că e luat în serios de corespondenții săi. Pentru prima data în viață e obligat să examineze valorile conform cărora trăiește. Examinarea îi arată că e este victima  unei glume și nu autorul ei.

Personajele central ale romanului Shrike, nefericita Betty, Doyles, nu în ultimul rând Miss Lonelyhearts denotă  un expresionism sumbru, când se confruntă cu imposibilitatea credinței, a susținerii mitului.

Îmboldit de conștiința lui începu să generalizeze. Oamenii luptaseră întodeauna împotriva mizeriei lor prin vise. Deși visele fuseseră cândva puternice, ajunseseră să fie puerile datorită filmelor, radioului și ziarelor. Printre multele trădări aceasta era cea mai rea.

Ceea ce făcea ca partea lui de trădare să fie foarte grea era faptul că el era capabil să viseze visul christic.

În scopul edificării lui Miss Lonelyhearts, Betty vine cu pledoarie de soluții: retragerea la țară, Mările Sudului, hedonismul, arta, drogurile, sinuciderea. Lonelyhearts se luptă să găsească un sens și să facă ordine în torentul de suferință, frică și nedreptate care vin din nenumărate surse. El se scufundă într-o nebunie voită, nedureroasă.

Ce ritm! Spune-le să-și păstreze prostituatele rasate și rațele presate cu portocale. Pentru tine l’art vivant, arta vie, cum o numești tu. Spune-le că știi că pantofii-ți sânt rupți și că ai coșuri pe față, că ai dinți de iepure și un picior diform, dar nu-ți pasă, căci mâine se vor cânta ultimele cvartete ale lui Bethoven la Carnegie Hall și acasă ai piesele lui Shakespeare într-un volum.

Accentuând obscuritatea realității americane, depășind-o cu greu, doctrinele sumbre ale romanului devin generatoare, catalizatoare a conștiinței și, poate, un imbold pentru o schimbare semnificativă. Dincolo de precizia de bisturiu a prozei sale, valoarea operei lui West constă în dezvăluirea întunericului din propriile noastre inimi și istorii, un memento care atârnă ca un semnal.

Augustus de John Williams

Augustus este un roman amplu ce reface o epocă, epoca împăratului Caius Octavius Cezar Augustus, un personaj fascinant, un portret reconstiuit, parte, din documente istorice, parte, produs al imaginației excepționalului scriitor John Williamns, autorul capodoperei Stoner. O narațiune complexă ce descrie evoluția personajului istoric, Caius Octavius, de la începuturile sale de june timid și traseul său plin de curaj ca împărat al lumii.

Cariera sa politică se datorează unchiului său, Iulius Cezar, care insistă ca acesta să părăsească Roma pentru a-și desăvârși studiile și a-și cultiva valorile umaniste într-o atmosferă spartană și disciplinată cu cei ma erudiți învățați din Apollonia.

În acest traseu Octavius îi are ca însoțitori pe trei prieteni: Marcus Agrippa – un tânăr voinic, lent și reținut, cu o figură mai degrabă de țăran, care se dovedește cel mai capabil dintre prietenii săi; Salvidienus Rufus – un tip subțire, impetuos și vesel și  Caius Mecena – un tânăr masiv și în același timp sprintem, puțin afectat.

Octavius este privit cu neîncredere de prieteni și rivali, Caius Mecena îl descrie în una din scrisorile sale ca având ”o figură prea delicată ca să poată primi loviturile sorții, prea neîncrezător în sine ca să obțină ceva de la viață, cu o voce prea blândă ca să poată rosti cuvintele dure ce trebuie să se audă din gura unui conducător”.

La scurt timp Iulius Cezar e asasinat, iar Octavius este pus în fața unei alegeri, fie acceptă moștenirea unchiului său ce include un titlu grandios, putere și o avere notabilă dar și o societate romană bântuită de haos, injustiție, dușmănie și ipocrizie; fie alege traiul pașnic, o viață dedicată studiului și siguranța la Puteoli,  alături de familia sa afectuoasă.

Octavius merge la Roma la funeralii, unde ține un discurs îndurerat în forum, în pofida precauțiilor oamenilor de la putere ca nu cumva discursul să poarte un caracter politic [Ai auzit tu vreodată un discurs care să nu fie politic? –se  întrebă Marcus Antonius în una din scrisori].

Marcus Antonius îl percepe pe Octavius ca o piedică în calea atingerii propriilor ambiții prădătoare, complotează împortiva acestuia, îi îngrădește dreptul de a intra în posesia moștenirii și îi blochează orice privilegiu din partea Senatului.

Totuși, Octavius reușește să facă din dușmani prieteni prin grațiere sau înrudire. Câștigă notorietate în rândul senatorilor datorită recunoașterii autorității Senatului. Simpatia poporului o dobândește prin dedicația manifestată interesului superior al acestuia. Slujirea credincioasă și loialitatea soldaților grație corectitudinii acțiunilor sale.

Octavius Augustus e împăratul care a iubit Roma mai mult decât puterea, poetul Horațiu menționa că ”numai cel ce disprețuiește puterea ar fi putut-o folosi atât de bine”. În situații de restriște care puneau în pericol stabilitatea statului, a avut prestanța unor decizii curajoase și, dacă era cazul, radicale. Virtuți precum prestigiul, onoarea și datoria au primat interesului și dorințelor persoanale, iar acest lucru l-a cerut și de la membrii familiei sale care i-au îndeplinit condiționalitățile fără protest deși, deseori, opuse voinței lor sau, mai mult, în detrimentul fericirii lor.

Pentru Augustus puterea a servit drept instrument pentru a reda ordinea unei Rome decăzute și a o transforma în cel mai înfloritor stat din câte a cunoscut istoria până atunci. Succesul lui Octavius a constat și în înțelegerea fină a firii umane. Acesta acorda, fără rezerve, credit deopotrivă oamenilor demni, dârzi, slabi, cruzi sau trufași pentru că credea în bunătatea și capacitatea de tranfigurare pozitivă a omului și astfel a făcut din oameni filoane de forță.

Augustus avea conștiința că nici un triumf nu poate furniza satisfacții durabile, că orice înfăptuire oricât de măreață e perisabilă și viața nu e decât o comedie penibilă. Acesta ajunge la capătul zilelor sale să-și dea  seama ” că nu e cine știe ce realizare să cucerești lumea, iar să o stăpânești, nici atât”.

Și încă ceva, Augustus iubea poeții, iată un fragment confirmativ:

”Bănuiesc că i-am admirat mereu pe poeți pentru că mi s-au părut oamenii cei mai liberi și, ca atare, cei mai afectuoși de pe lume și m-am simțit apropiat de ei fiindcă am văzut în îndatoririle pe care și le impuneau o oarecare asemănare cu sarcina pe care eu singur mi-o asumasem mai mult timp în urmă.

Poetul contemplă haosul experineței, confuzia hazardului și incomprehensibilele tărâmuri ale posibilității – cu alte cuvinte, lumea cu care convețuim cu toții atât de intim, încât puțini ne dăm osteneala s-o studiem îndeaproape. Rodul acestei contemplații este descoperirea sau inventarea unui mărunt principiu al ordinii și armoniei, care să poată fi izolat de dezordinea ce îl ascunde, și supunerea acestei descoperiri la legile poeziei, care o fac în sfârșit posibilă. Nici un general nu își dispune armatele în formațiunile lor complicate cu atenția cu care își așează poetul cuvintele ca să respecte rigorile metrice, nici un consul nu își aliniază facțiunile una împotriva alteia, ca să-și atingă scopurile, cu șiretenia cu care își cumpănește poetul un vers ca să exprime adevărul pe care îl are de spus și nici un Împărat nu își organizează vreodată părțile risipite ale lumii stăpânite de el pentru a forma un întreg cu grija cu care își ordonează poetul detaliile poemului său pentru ca o altă lume, poate mai reală decât cea pe care o locuim vremelnic, să se înfiripe în universul minților oamenilor.

Destinul meu a fost să schimb lumea, cum am spus și mai devreme. Poate ar fi trebuit să spun că lumea a fost poemul meu, că mi-am asumat sarcina de a-i ordona părțile, ca să fac din ele un întreg, de a subordona facțiunile acestui scop și de a împodobi acea lume cu farmecele potrivite valorii ei. Și totuși, dacă voi fi reușit să fasonez un poem, acesta nu va dăinui prea mult. Când a murit Virgiliu, m-a implorat cu tărie să distrug marele său poem. A zis că nu era terminat și că era imperfect. Asemenea unui general care își vede o legiune învinsă și nu știe că celelalte două au ieșit victorioase, s-a crezut un ratat, deși nu există nicio îndoială că poemul lui despre întemeierea Romei va dăinui mai mult decât Roma însăși și în mod cert va dura mai mult decât biata mea creație. Nu am distrus poemul și nici nu cred că Virgiliu și-a închipuit că o voi face. Timpul va distruge Roma.”

Zgomotul și Furia de William Faulkner

 

Zgomotul și Furia este o poveste a Sudului American, povestea unei decadențe. Sudul ca un complot romantic, Sudul și trecerea lui de la glorie la înfrângere, până la dezintegrarea sa, a modelului său economic bazat pe sclavie, a triumfului.

Romanul derutează prin structura sa acronică. Faulkner amestecă prezentul și trecutul într-o istorie al cărei motor este fluxul conștiinței cu tot ceea ce implică aceasta despre aleatoriu și neașteptat. Și chiar mai mult decât neașteptat, imperceptibil.

Singurii marcatori de timp sunt datele care dispun cronologic fiecare dintre cele patru părți ale romanului: cele care au loc la Jefferson (prima, a treia și a patra secțiune) în primăvara anului 1928 și a doua, la Harvard, în vara anului 1910. Ne dăm repede seama că subiectul principal al romanului, ca măsură a prăbușirii dinastiei Compson, este timpul. Nu în obiectivitatea sa măsurabilă, ci așa cum este trăit subiectiv de personajele romanului, vremea lui Benjy, cea a lui Quentin, Jason și Dilsey. Personajelor nu se raportează la viitor, ci privesc în spatele lor, ca într-o oglindă retrovizoare. Toți sunt obsedați de trecut, precum Quentin care își amintește de darul de la  tatăl său.

Era ceasul bunicului și când tata mi l-a dăruit, mi-a spus: Quentin, îți dăruiesc mausoleul tuturor speranțelor și dorințelor; e mai degrabă chinuitor de probabil că ai să-l folosești ca să obții o reduto absurdum a tuturor  experiențelor omenenști, care n-or să se potrivească cu nevoile tale personale mai bine decât cu ale lui sau ale tatălui său. Ți-l dăruiesc nu ca să-ți amintească de timp, ci ca să-l poți uita când și când, câte o clipă, și să nu-ți cheltuiești forțele încercând să-l înfrângi. Pentru că nici o bătălie nu e câștigată vreodată, mi-a spus. Nici măcar nu mai există bătălii. Câmpul de luptă nu face altceva decât să-i dezvăluie omului propria lui nebunie și deznădejde, și victoria este o iluzie a filozofilor și a nebunilor.

Același Quentin care își amintește puțin mai târziu de lecția tatălui la timp, cel care spunea că prezentul nu există, că timpul există doar ca trecut.

„[…] Tata spunea că ceasurile omoară timpul. Spunea că timpul e mort atâta vreme cât e fărâmițat de rotițele acestea; numai când se oprește ceasul revine timpul la viață.”

Și, în sfârșit, Quentin, într-o prăvălie plină de tic-tacuri se convinge că prezentul nu există:

„În vitrină erau vreo duzină de ceasuri, o duzină de ore diferite și fiecare cu siguranță afirmativă și contradictorie pe care o avea și al meu, fără nici un arătător pe cadran. Contrazicându-se unul pe altul.”

Alegerea lui Benjy ca prim narator este un pariu extravagant al lui Faulkner. Benjy este retardat. Acesta poartă cititorul într-un torent narativ neregulat. Începutul romanului este o adevărată provocare a lui Faulkner, el pare să spună „așa gândesc idioții, urmează-l dacă poți, dacă vrei!” ". Și, în mod curios, rămâi surprins de un flux al cărui sens, mai mult decât narațiunea, este limbajul în sine, somptuos. Este un manifest literar pe care Faulkner ni-l livrează: literatura este limbaj în primul rând. Influența lui Joyce asupra lui Faulkner este evidentă aici – fluxul de conștiință al lui Ulise se regăsește în Zgomotul și Furia cu o claritate izbitoare. Evident, aceasta este o alegere deliberată a lui Faulkner. La fel ca Proust, Joyce, Wolfe sau Kafka, Faulkner este din categoria scriitorilor care nu caută să mulțumească, ci își împinge creația la limitele posibilului. Pentru Faulkner literatura este o luptă, un angajament total. Acesta are ambiția romanului total, romanului perfect.

Acest roman este o cursă frenetică pentru perfecțiune și, dacă autorul nu este niciodată mulțumit, este pentru că pur și simplu romanul perfect nu există.

Zgomotul și Furia este o experiență literară absolută care plasează cititorul în postura de descoperitor. Și ceea ce descoperă este pur și simplu unul dintre cele mai mari romane din lume.