Din Calidor de Paul Goma

 

În romanul Din Calidor, Paul Goma întruchipează o nostalgie care reflectă obsesiile sale. Privat de libertate, autorul investește în lucrare nostalgia unei libertăți totale, de unde poate pleca și de unde se poate întoarce „de mână, din și spre calidorul casei din Mana: buricul pământului. Osia lumii”.

 Situând paradisul în casa părintească din Basarabia, autorul simte nevoia să explice titlul operei sale. Etimologic vorbind, calidor ar fi corespondent cu francezul corridor, devenit karidor în rusă și înmuiat de pronunția basarabeană. Un termen specific Basarabiei preferat slavismelor țărănești „prispă”, „pridvor” și turcismului „cerdac”. Dincolo de această explicație etimologică, Paul Goma îi atribuie calidorului un sens simbolic: „Calidor, carevasăzică dor-frumos”, transformându-l în simbolul unui spațiu privilegiat, capabil să reînvie trecutul. Alege acest cuvânt care însumează aproape toate dimensiunile posibile ale individualității românești (cuvântul românesc dor reunește în sine nostalgia, lumina, nădejdea, patria, strămoșii, iubirea, natura). Fiind punctul de plecare, precum și punctul de sosire, Calidorul plasează copilul-martor aproape de realitate, urmărind din galeria casei țărănești și de la înălțimea „gleznei”, mișcarea lumii.

Copilul Goma trăiește acut șocul evenimentelor care îl afectează în mod decisiv: deportarea tatălui în Siberia, retragerea din fața agresorului, distrugerea cărților românești de către sovietici și fuga nesfârșită. Condamnat să urmeze trauma existențială: „adevăratele paradisuri sunt cele pierdute”, după cum spune Proust. 

Prin inversarea ierarhiilor, istoria se joacă cu destinul locuitorilor din Mana, prin învăluirea lor în întuneric, dând vina pe idealurile lor, deplasând valorile, făcându-i să trăiască într-o dimensiune percepută ostilă.

Deși romanul exploarează întreaga axă a timpului, laitmotivul este localizat în calidorul casei din Mana, care devine un principiu al ordinii, operează însă doar în prezent, contopindu-se astfel numai cu timpul Edenului. Curiozitatea copilărească deschide porțile unei lumi minunate, în care poeticitatea este reprezentată de strigătul din calidor din fiecare dimineață:  „Hă! sau "Băi’țălu meu!".

Moș Iacob este figura centrală a copilăriei naratorului, interacțiunile cu el îi provoacă o cu vădită plăcere, bătrânul are rolul de magician și bufon:

Ian de uită băi’țălu moș’lui, la aista! I-un jugustru! Îi zicem așa, fiindcă din el facem juguri... Istalant îi paltin. Îi zice lumea paltin, fiindcă din el facem pale de avion, adică morișca, da’ la ei, la fabrica de avioane, le zice pale și din paltin se fac... Uite și teiul cel rotat și-mbălsămat! I se zice tei, fiincă din el facem curmei; pentru cotei... Uite și istalant: mai demult i se zicea: crapin, fiindcă crăpa aiurea, nu-i bun de lucrat, decât de foc – așa-i cu carpenul...

Preferința autorului pentru jocuri de cuvinte, etimologii capricioase și digresiunea limbajului sunt tehnici care împiedică căderea în monotonie a romanului. Nici morala „ghinişorului” nu este străină autorului, unii locuitori din Mana ajung să se supună „tovarăşilor iubiţi”, nu oricum, ci cu pâine şi sare. Teroarea care cuprinde întreg teritoriul Basarabiei, inversează sistemul de valori, oamenii își modelează comportamentul în funcție de duhul vremii. În acest sens, s-ar putea spune că Paul Goma stabilește o clasificare a modelelor de supraviețuire: în cadrul aceluiași sistem, unii suferă, unii mor și alții profită.

Romanul este original prin însăși substanța pe care o produce, dezlănțuind o magie verbală. Calidorul absoarbe la distanță, din mijlocul universului, mișcarea lumii, viteza de exprimare fiind încetinită de infinita răbdare a timpului. Fiind o ficțiune autobiografică, opera exprimă nostalgia copilăriei, introducând în banalitate o estetică originală, foarte subtilă, îndreptând discursul către formele nuanțate ale comicului, neobișnuitului, ironicului și. uneori tragicului, invitându-ne să ne punem întrebarea: ”Cum poate fi ceva în același timp mic, nesemnificativ, banal, chiar vulgar, dar foarte serios, expresiv, și de ce nu?!, edificator, purificator?” (Haralambie Culea)

 

 

Venea din timpul diez de Bogdan Suceavă

 

Venea din timpul diez de Bogdan Suceavă surprinde o Românie post-comunistă, care nu a devenit încă o societate civilă cu instituții puternice și rămâne vulnerabilă la tot soiul de curente și promisiuni, fie ele politice sau religioase. În roman se suprapun mai multe povești despre tot soiul de secte care concurează între ele, fiecare venind cu promisiunile sale mistice și pline de vacuitate care deplasează atenția de la problemele curente nerezolvate din societate. După cum observă povestitorul (naratorul dispare rapid din prim-planul narațiunii):

Cu toții ne așteptam la un miracol. Îți amintești de anii ’90, cu toate misterele și istoria sa nespusă?

O figură salvatoare este Vespasian Moisa care aduce Viața, Adevărul și Libertatea în 1993 și câștigă o mulțime de adepți ai mișcării „Vestea Domnului”. S-a născut cu un semn din naștere pe piept care arată ca o hartă a Bucureștiului și încă la naștere o moașă a profețit:

     E harta Ierusalimului de-al doilea, semn născut, și nu făcut, venit de la Domnul și la care se cere închinare.

        Privită ca o a doua venire a Fiului Domnului, harta Bucureștiului adaugă o notă naționalistă plăcută și necesară, permițând adepților săi să creadă că România este într-adevăr un pământ ales. Printre celelalte teorii pe care le susțin, cea principală este că limba română este cifrul de la seiful universului, o cale de acces lăsată la îndemâna omului.

Limba română trebuie mulsă de sensuri. Lichefiate verbele, deplasată rădăcina sensurilor, prizați aburii fierberii ei, torsionat spațiul dintre substantive, căci acolo Domnul Dumnezeu, Cel Ce Este, temut fie numele Lui, a pus cheia unor înțelesuri mântuitoare. Dacă urmezi acea cheie, poți să culegi leacuri pentru care omenirea s-a zbătut dintodeauna. Este incredibil cât de clar și cât de simplu e totul. Toate ideile sunt geniale, sunt simple, sunt naturale, pot fi comunicate direct. De pildă la Einstein: totul este relativ, fir-ar să fie. Asta nu e o idee complicată, nu-i așa?

Una dintre mișcări își găsește propria mascota reîncarnată, un bărbat pretinde că este Ștefan cel Mare (iar adepții săi se numesc „Ștefaniști”). Pe Piața Victoriei din București au loc deflagrații între grupurile concurente care încearcă să se submineze reciproc. Între timp, serviciul român de informații încearcă să supravegheze și să controleze noile secte care apar și constată că (în ciuda serviciilor unui motan spion) situația le scapă de sub control.

De la teoriile limbajului la cele ale vibrațiilor ("totul este vibrație"), precum și diverse presupuse reîncarnări, obiceiuri religioase și mistice și fenomene supranaturale, Venea din timpul diez reflectă tradițiile intelectuale, religioase și politice din spațiul est-european din perioada post-comunistă.

Însinguratul de Eugène Ionesco

 

În romanul Însinguratul, Eugène Ionesco înfățișează un bărbat de treizeci și cinci de ani, aparent fără calități speciale. Munca îl plictisește și viața i se rezumă la foarte puține lucruri. Acest om nu încetează să se uimească de ceilalți oameni care continuă să se agite, să lupte, să iubească, să creadă în timp ce el își trăiește o viață de rutină după ce primește o moștenire ce-l scutește de griji.

Dar urmează plictiseala, neurastenia, asfixia, angoasa existențială, frica de a muri, eul care se dezlănțuie, sentimentul permanent de irealitate, greața vidului, greața preplinului, prăbușirea în neant. Personajul trăiește un șoc nervos: lumea devine de carton, totul se dezagrega, totul amenința să se scufunde într-o nimicnicie oarecare. Personajul are atunci un sentiment de neputință, oamenii i se par închiși în sicrie de sticlă invizibilă, el se simte prăbușit într-o lume care se prăbușise, unul dintre punctele luminoase ale unei jerbe de artificii.

Între toate aceste zguduiri la care nu poate răspunde decât cu îngrijorare și o nevoie nesățioasă de a cunoaște, știind în același timp că nu este nimic până la urmă care să poată fi cunoscut; eroul coboară într-un abis unde alcoolul îi permite să evite cămașa de forță. Nu pentru că ar fi nebun, ci pentru că luciditatea lui este extraordinară.

Protagonistul romanului este reprezentarea omului absurd, modern, pasiv, a omului pus în fața condiției existențiale. Confruntat cu conștientizarea condiției sale, acesta ia în considerare așteptarea, favorizează inacțiunea. Cu toate acestea, crede că trebuie să-și justifice existența, dar crede că eliberarea trebuie făcută individual. Prin urmare, el renunță la muncă și se izolează pentru a începe o căutare metafizică, deoarece crede că doar o putere superioară este capabilă să schimbe lucrurile, iar această putere se va manifesta și în viziunea de la finalul romanului.

Întins pe patul meu priveam dulapul cu cele două uși batante, așezate pe peretele din fund. Ușile batante s-au deschis. Păreau două porți mari. N-am mai văzut nici hainele, nici lenjeria. Numai zidul gol. Zidul dispăru la rândul lui. Cele două batante, dechise larg, se tranformară în două coloane aurite suspendând un fronton foarte înalt. În locul peretelui, încet prindeau contur, imagini. Deveniră foarte luminoase. Apăru un arbore cu o coloană de flori și frunze. Apoi un altul, un altul, mai mulți. O alee largă. În fund, o lumină mai puternică decât lumina zilei. Această lumină s-a apropiat, a invadat totul. Cum puteau să încapă toate astea în camera mea. Erau mult mai mari decât camera mea. Nu simțeam vântul care făcea să freamete ramurile și florile albastre și albe. Așa, ca o briză ușoară. A apărut o câmpie. Cât de frumoasă era iarba! Pentru cine erau pășunea, grădina, lumina asta? Arborii bine aliniați se întindeau până foarte departe. În mijloc, în prim plan, răsări un arbore. Un arbore sau un tufiș mare? În dreapta lui, în stânga mea, o scară de argint care atârna la un metru de sol se pierdea în cerul albastru. De teamă ca toate acestea să nu dispară le-am privit îndelung, nu îndrăzneam să mă ridic, să mă apropiu. Lumina era foarte puternică, dar nu mă jena la ochi. Treptele străluceau. Grădina s-a apropiat de mine, m-a înconjurat, făceam parte din ea, eram în mijlocul ei. Au trecut ani sau secunde. Scara s-a apropiat. Se menținu deasupra capului meu. Au trecut ani s-au secunde.

Totul se îndepărtă, păru să dispară, să se topească. Dispăru scara, apoi tufișul, apoi arborii. După aceea coloanele cu arcul triumfal. Ceva din această lumină care mă pătrunsese a rămas.

Am luat asta drept un semn.

Autopsia unei stări de luciditate

 

strălucirea asta cuceritoare din privire

care se va stinge, inevitabil se va stinge

când viața îți va arăta

că tot ce credeai  că e scris cu litere de aur

nu e decât staniu auriu

apoi dispneic vei căuta să inspiri

o fărâmă de cer

prin strâmtimea imposibilă a clipelor

să dibui o noblețe de inimă

la granița infamiei

să păstrezi o bucurie pură

nestrivită de amintiri

și tare ai vrea să nu-ți pierzi

năstavul de a merge înainte

să înfrunți panica:

cât vei mai putea rezinta?

cât?

uneori tremuri de bucurie

dar asta se întâmplă atât de rar

încât nici nu  trebuie pomenit