absorbită de lectura unor vieți de înfrângeri

pierderi definitive de valori și realități

căderi în resemnare

experiențe degradante și umilitoare: trădări de prieteni, batjocură de călăi

o conștiință chinuită, o rană, un țipăt reținut,

un viitor ratat timpuriu și îngropat sub mâl și cenușă

cineva mi se plânge de o lamelă lipsă de la pat și de un televizor defect

ca despre cele mai urgente probleme existențiale

Ce flori frumoase cresc acolo unde cândva a durut!

 

Nu-mi amintesc un timp mai frumos pe care să îl fi trăit! Ce transformări  interioare, ce întâlniri, ce trăiri, ce prilejuri! E viață în cel mai intens sens al cuvântului. Bucuria asta e despre cum să împarți și să primești lumină. Despre cum să lași oamenii să intre prin porțile larg deschis în viața ta. Despre cum să-i lași să plece, având inima împăcată. Despre cum să pleci tu cu grație și recunoștință.

Ce flori frumoase cresc acolo unde cândva a durut! Ce strălucire apare în ochii care au plâns îndelung! Ce larg e sufletul celui care a fost respins de nenumărate ori! Ce liber e cel care nu mai poftește nimic! Ce curajos e cel care a trăit cea mai insuportabilă frică! Ce înțelept devine cel cercat din plin!

Să poți să te desparți de oameni când întâlnirea nu s-a deteriorat încă. Să intuiești momentul când deși ați putea să continuați pe același drum, asta ar înseamna să ratezi un alt drum, propriul drum.

E un timp în care am învățat, dar lecțiile astea nu au fost ale durerii, ci însoțite de o înțelegere profundă a celuilalt, de o dorință puternică de a-i alina durerea celui care s-a rănit rănindu-i pe alții. Lecția asta e despre cum să renunți la arme, la luptă, la control și să te antrenezi într-un dans cu viața. Să o iei frumos de mâini, s-o apropii, să găsești melodia potrivită, să adaptezi ritmul și să plutești prin raze de soare, petale, brize răcoritoare. Să zâmbești cu tot chipul, căci  găsești nenumărate motive în jur și înăuntru.

Lecția asta despre cum să te oglindești în tăișuri de cuțit, știind că nici unul nu te poate atinge. Despre cum să lași să pierzi toate bătăliile ca să poți ieși învingătoare din ele. Despre cum să tranformi cucuta în cei mai legendari, fantastici și năucitori crini. Lecția asta e despre iertare, despre puterea de a ierta cele mai crunte lovituri de șaptezeci de ori câte șapte. Despre cum să-ți păstrezi credința nezdruncinată când ți-au fost răpite toate speranțele. Despre cum să aștepți răbdător răsăritul într-o noapte nesfârșită, imensă, polară. Despre convingerea fermă că deși împinsă în noroi, vei putea într-o zi să apari și să fii de nerecunoscut așa precum un nufăr.

Lecția asta e despre cum să lași ceva ce nu-ți mai aparține și să pornești spre alte zări. Marțială, imbatabilă, dar niciodată împietrită.

    Text publicat în revista Catchy

Din inima Africii - Karen Blixen

”N-am să-ți dau drumul decât binecuvântat de tine.”

Eroina romanului ”Din inima Africii”, Karen Blixen este o figură uimitoare, puternică, inteligentă, autosuficientă, dar cel mai important lucru este că e un colonizator alb și, oricât de mult ar fi vrut să privească Africa fără prejudecăți, nu-i reușește, dar e un personaj care merită toată atenția.

Daneză, la început - o fată cu o viață lipsită de griji, pe de o parte: călărie, moșii, servitori, bone, Scoția, Franța, Norvegia, pe de altă parte: un tată sinucigaș, o mamă care nu putea face față situației. La 24 de ani se căsătorește cu baronul Blixen și merge cu el în Kenya pentru a cumpăra o imensă plantație de cafea. De la baronul von Blixen, doar titlul și amintirea trădării, rămâne doar plantația.

Profitul e îndoielnic, plantația e situată la o altitudine mai mare deasupra nivelului mării decât s-ar cuveni pentru arborii de cafea, Karen transformă plantația într-un loc de întâlnire pentru prietenii europeni. Majoritatea din ei sunt pierduți, fugind în Africa de ei înșiși, iar Karen le oferă o oază propice pentru a se regăsi pe continentul care începe să-i sperie.

Deși atitudinea colonizatorului nu e însoțită de afecțiune, totuși devoțiunea condescendentă față de continent este complet fascinantă. Romanul este țesut din zeci de nuvele, care nu prea sunt legate între ele: abuzuri dintre triburi africane, moartea conducătorilor, întâlnirea cu o căprioară, vânători nesfârșite dincolo de limite. Aceasta este povestea care se relatează pe toată durata romanului: crime, dar în același timp, atitudinea plină de recunoștință, loialitate față de localnici, devotamentul complet față de ei, în asta constau subtilitățile deținerii unei plantații și nedorința de a admite lipsa de talent în administrarea afacerii.

”Din inima Africii” poate fi condamnat pentru cruzime, omor fără motiv, grațiere, rasism deghizat, legi barbare. Dar poate fi iubit pentru vântul care bântuie pretutindeni, devotament, luptă, peisaje și posibilitatea de a le atinge, gentilețe și istorie. Dar avem noi dreptul moral de a judeca o amprentă a epocii când noi înșine suntem o amprentă a timpurilor noastre?

Umbra din noi - Verena Kast

 

     Metafora luminii și umbrei se regăsește în cele două concepte definite de către C.G. Jung: persona și umbra.Termenul persona își are originea în teatrul Greciei antice. Un actor își așeza pe chip o mască - o persona - a ființei mitice pe care o întruchipa și astfel ajungea să se identifice cu aceasta. Noi însă, atunci când ne așezăm pe chip ”măștile noastre sufletești”, nu ne identificăm de regulă cu o ființă mitică, ci cu o imagine pe care o avem despre modul cel mai favorabil în care ne putem prezenta într-o situație dată. 

    Persona corespunde pe de-o parte idealului Eului nostru, pe de altă parte, se referă la felul în care ne imaginăm noi că doresc să ne vadă ceilalți oameni. Pentru a fi cât mai prezentabili, refulăm acele aspecte care nu se potrivesc cu imaginea ”frumoasă” pe cre o avem despre noi, iar acestea ajung să ne alcătuiască umbra. Umbra se referă așadar la acele aspecte pe care nu le putem asuma. Or, ele continuă să facă parte din personalitatea noastră și, ca tot ceea ce refulăm, ies tot mereu la iveală împotriva voinței noastre.

    Persona reglementează relația noastră cu lumea exterioară, arată ce dorim noi să arătăm și care aspecte ale personalității noastre vrem să fie văzute și acceptate de oamenii din jurul nostru.

    Oamenilor le place să se facă mai frumoși decât sunt atunci când ies în lume. Foarte puțini dintre ei își arată de bunăvoie aspectele mai puțin frumoase. Supărător este faptul că aceste aspecte mai puțin frumoase devin totuși vizibile.

    Referitor la acest subiect, Jung scria în 1945: în confruntarea cu realitatea, ”fără văluri false și alte mijloace de înfrumusețare”, ”omul iese la iveală așa cum este el și arată ceea ce era mai înainte ascuns sub masca adaptării convenționale, și anume umbra. 

    Este o eroare să credem că integrarea umbrei înseamnă trăirea ei neînfrânată. Acesta este și motivul pentru care în prezent, în literatura de specialitate, nu se mai vorbește despre ”integrarea” umbrei, cât despre ”acceptarea” ei. Astfel se revine de fapt la noțiunea inițială, cea dinamică, potrivit căreia o sursă nouă de lumină produce o umbră nouă.

    Să acceptăm umbra înseamnă să recunoaștem într-o anumită situație, eventual prin intermediul unui vis, că avem un comportament influențat de umbră și în cel mai bun caz să îl corectăm. Și mai înseamnă în orice caz să ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă am trăi din plin acest aspect al nostru sau dacă l-am insera într-o relație, ce consecințe ar avea acest lucru. Trebuie să dezvoltăm o sensibilitate față de umbra noastră, cât și față de umbra celorlalți. Acceptarea umbrei și sensibilitatea față de ea vor rezulta într-o mai bună cunoaștere de sine, mai multă toleranță față de noi înșine și de ceilalți, și mai puțină ipocrizie.

    Când un om este idealizat peste măsură, este deseori util să îi vedem și umbra. Idealizarea a avut poate ca scop acoperirea aspectelor sale mai puțin frumoase. Când i se descoperă aspectele întunecate, persoana respectivă devine mai puțin ideală, în schimb mai reală. Astfel se studiază de ceva timp cu interes și umbra marilor psihologi. Un lucru util: dacă nu am proceda astfel, am risca să considerăm propriul curent științific infailibil, un altul în schimb, asupra căruia proiectăm umbra, va fi considerat problematic și combătut, deși nimeni nu deține, în fond, întregul adevăr și toți știu, de fapt acest lucru. Dacă ”marii” noștri oameni nu mai sunt ideali, atunci nici autoritățile noastre, printre care se numără deseori și părinții reali sau cei simbolici, nu mai sunt ideale, iar noi deplângem pierderea unui ideal. Dar astfel ni se deschide calea către propria creativitate și propria responsabilitatea față de viață. Fiindcă, atâta timp cât îi recunoaștem ca autorități pe acești mari maeștri, creativitatea noastră este înfrânată. Este un lucru folositor, prin urmare, să privim umbra marilor psihologi și mai ales umbra ceonceptelor lor psihologice. 

    Din nefericire, dezvăluirea umbrelor nu urmăresc întodeauna progresul științei, ci se produc din motive de rivalitate: nu mai putem suporta succesul și importanța de care se bucură altcineva și atunci îi scoatem la iveală umbra. Deși astfel admitem că avem mai puțin succes, apărem totuși mai convingători din punct de vedere moral. Dezvăluirea defăimătoare a umbrei altcuiva ne confirmă valoarea de sine. Or, mai util ar fi să ne cercetăm propria umbră. Dacă i-am permite și ei să existe, fără să ne împovăreze, ar crește sentimentul propriei valori. Însă umbra celorlalți, a celor frumoși și încununați de suces, este mult mai interesantă.

    Umbra proprie este penibilă și deranjantă în aceeași măsură în care umbra celorlalți este interesantă. Pentru a ne da seama în ce măsură ne tolerăm umbra proprie, ne putem adresa câteva întrebări simple: suntem în stare să admitem greșeli care ne sunt penibile? Or găsim pretexte care să le justifice? Ori ne pregătim chiar în gând, pentru orice eventualitae, o listă de pretexte? Există trăsături pe care le urâm la alții într-un mod categoric, consecvent și necondiționat?

    Descoperim cu mare ușurință la alți oameni aspecte de umbră  pe care nu ne face nicio plăcere să le admitem la propria persoană. Se întâmplă uneori ca persoane care nu au spus și nu au făcut nimic reprobabil să atragă nemulțumirea noastră și, strâns legată de aceasta, o anumită ostilitate. Aceste persoane ar putea întruchipa aspecte de umbră  care ne aparțin nouă, dar pe care nu îndrăznim să le trăim și ca atare le proiectăm asupra altora.

Umbra se manifestă și în vis: în visele noastre apar uneori personaje pe care le respingem categoric, pe care le considerăm oribile.

    Părțile refulate ale umbrei se îmbină în inconștient, formând un complex al umbrei. Complexul trebuie desfăcut în părțile sale componente, fiindcă aspectele de umbră și importanța lor pentru viața noastră nu pot fi percepute decât izolat, nu ne putem asuma consecințele decât pentru fiecare aspect în parte. Când ajungem să ne percepem acoperiți în totalitate de umbră, nu putem lucra cu umbra, fiindcă ne pare copleșitoare și difuză. Putem învăța însă să îi facem față, luând separat în considerare fiecare experiență a umbrei care poate fi descrisă cu exactitate.

    Proiectăm deseori umbra refulată în exterior, purtătorul proiecției devenind astfel purtătorul umbrei. Fiindcă propria umbră necunoscută este întodeauna înspăimântătoare, proiecția umbrei dă lumii înconjurătoare propriul nostru  chip necunoscut și înspăimântător. De ce și cum ne simțim înspăimântați depinde de aspectul de umbră pe care îl proiectăm. Dacă avem, de exemplu, de-a face cu o umbră agresivă, ne simțim brusc înconjurați - și amenințați - de o lume agresivă. Dacă refulăm o umbră a puterii, ne trezim înconjurați de persoane cu o putere excesivă. Dacă refulăm propria venalitate, ne simțim înconjurați de oameni care vor să ne mituiască, avem impresia că trăim într-un mediu al venalității și corupției.

    Proiectarea umbrei are urmări grave: nu ne mai putem ocupa într-un mod constructiv de problemele noastre, fiindcă acestea aparțin acum, în principiu, altor oameni, pe care nu-i putem influența decât într-o mică măsură. Intrăm într-un cerc vicios al fricii și agresivității, declanșăm dinamica relației victimă-agresor: proiectăm umbra, ne percepem drept victime ale purtătorului umbrei și nu mai suntem în stare să decidem liber asupra propriei vieți. În afară de aceasta, rolul de victimă inspiră teamă și împiedică o confruntare constructivă. Astfel, impulsul de dezvoltare a personalității pe care îl conține umbra trece neobservat.

    Când un om este conștient că are o trăsătură de caracter considerată negativă, își poate transforma umbra în contrariul ei; și aceasta este o formă de apărare. Dacă știe, de exemplu, că este foarte autoritar, percepe această trăsătură a sa drept o calitate a umbrei, iar reacția lumii îi confirmă că este o trăsătură inacceptabilă în ziua de astăzi. Atunci va tranforma umbra în contrariul ei și se va purta exagerat de îngăduitor. Astfel îi zăpăcește însă pe oameniii din jurul său, fiindcă în comunicare această formă de apărare în fața umbrei funcționează ca un mesaj cu două înțelesuri: la nivelul conștientului, respectivul întreabă răbdător, își încurajează interlocutorul să facă propuneri, îi explică ce consecințe ar putea avea anumite decizii. În același timp îl face să se simtă - și îi comunică acest lucru prin limbajul trupului său - că nu și-ar dori nimic mai mult decât să încheie imediat discuția și să ia singur o decizie. Și atunci interlocutorul nu va ști ce să mai creadă: ce i se spune sau ceea ce se manifestă în spatele cuvintelor, deși nu ar trebui să se manifeste?

    Umbra nu poate fi, de regulă, respinsă în totalitate. Cine încearcă să se apere de umbră își imaginează că a reușit să o ascundă de ceilalți - însă oamenii din jurul său continuă să o bănuiască sau chiar să o vadă. Ne putem scuti, așadar, de unele eforturi, luându-ne umbra de la bun început în calcul.

    O altă formă de apărare în fața umbrei este dublul. Otto Rank are o explicație plauzibilă pentru apariția acestui fenomen: oamenii fac tot mereu lucruri care îi umbplu de sentimentul vinovăției și al rușinii. Când sentimentul de vinovăție și rușine atinge o anumită intensitate, Eul nu-și mai poate asuma răspunderea pentru aceste fapte. Ceea ce nu poate accepta cu nici un chip este clivat, iar prin clivare se naște un al doilea Eu, un dublu, care uneori poate fi un adevărat diavol. Din cauza clivării, un Eu nu are cunoștință de acțiunile celuilalt Eu și, prin urmare, nici nu se simte răspunzător pentru ele. Ce a fost clivat nu mai este perceput ca parte integrantă a propriei personalități și este dat uitării, dar în viața de zi cu zi continuă să se manifeste ca o ”altă” persoană. Care este sensul acestei clivări? Poți face ceea ce, de fapt, consideri blamabil, de ce ți-e rușine și ce te umple de sentimentul vinovăției, convins fiind, cu toate acestea, că ești un om ideal.

    Cineva clivează umbra într-un mod atât de radical, încât aceasta devine un dublu, va duce întodeauna o viață dublă. Acest dublu devine straniu, fiindcă acționează în regie proprie, iar Eul nu mai are nicio putere asupra lui, ba se simte chiar urmărit de el. Tot ceea ce respingem la noi înșine se întoarce din afară împotriva noastră, ne urmărește. În special atunci când proiectăm și agresivitatea, și tendințele distructive, se poate întâmpla să acționăm cu un delir de persecuție, ca urmare a proiectării și delegării umbrei asupra altor oameni.

    În literatură, personajele cu o umbră a dublului sau dubli înșiși sfârșesc de obicei prin a se sinucide: putem înțelege acest lucru pe plan simbolic: nimeni nu poate trăi cu un clivaj atât de pronunțat încât ceea ce a fost clivat să devină un complex autonom; această stare a fost sacrificată, această relație cu umbra trebuie să moară.

   Toți dublii eșuează, de altfel, când e vorba de iubire, fiindcă iubirea apelează la omul întreg. Partenerul nu se poate raporta în relația de iubire ba la una dintre personalități, ba la cealaltă, la cea opusă. Această situație nu încurajează iubirea, ci produce doar confuzie. Rank este de părere că acești oameni nu sunt capabili de iubire, fiindcă nu au reușit să se desprindă de idealul Eului.

    De fiecare când un om întruchipează în mod evident umbra noastră, apare o dinamică relațională ciudată: ce simțim noi față de acest om nu este pur și simplu lipsa de interes, ci o respingere vehementă. Și totuși, ne ciocnim mereu unul cu celălalt, nu ne putem ocoli și, de obicei, avem sentimentul - de altfel foarte supărător - că ne pasă într-un fel sau altul de acest om. Când frați de umbră au de-a face unul cu celălalt la locul de muncă - de obicei nu fiindcă și-ar dori acest lucru, ci fiindcă n-au încotro -, ajung să se împrietenească. Ajung să accepte că celălalt reprezintă valori diametral opuse propriilor valori și astfel învață să accepte umbra, fără să îi conteste valoare.

    În vise și fantasme, figurile pe care inițial le respingem și care, drept urmare, se poartă agresiv și ostil față de noi sfârșesc nu de puține ori prin a ne veni în ajutor, cu condiția să nu ne eschivăm de la confruntarea cu ele. Umbra pe care nu o mai refulăm, nu o mai proiectăm, ci o acceptăm îndeajuns ne dă putere. Nu doar fiindcă nu mai suntem victimele proiecțiilor noastre, ci și pentru că dobândim acces la vitalitatea ascunsă în umbră, devenind astfel mai onești și mai puțin temători în relațiile noastre.

    Umbra trebuie, așadar, văzută, trebuie percepută pe plan afectiv ca o modalitate de viață, cu urmările ei bune și cele rele pentru propria viață și a celorlalți. Și atunci, fie ne va invada un nou sentiment al autenticității și coerenței. fie vom fi cuprinși de tristețe, fiindcă nu putem fi așa cum ne-am dori să fim. Dar și de aici rezultă o nouă autenticitate. Trebuie să sacrificăm imaginea de sine a unui om perfect pentru a deveni în schimb mai autentici, mai vii.

    Străinul ne ademenește sau ne obligă să ne încălcăm granițele obișnuite, străinul ne modifică identitatea. Ceea ce vine spre noi din inconștient sub forma unei intuiții, a unui indiciu în vis că ceva străin nouă vrea să devină conștient ne va schimba - de obicei nu brusc, ci treptat. Cu cât ne simțim mai siguri de identitatea noastră, cu atât avem mai multă libertate interioară, cu atât mai puțin vom fi nevoiți să acoperim cu umbră acest lucru străin, cu atât mai fascinați vom deveni de el. Dacă ne simțim, dimpotrivă nesiguri de identitatea noastră și avem un sentiment al valorii de sine labil, ușor de zdruncinat, străinul ne va inspira teamă, iar teama aceasta ne va determina să-l simțim ca pe o amenințare și să ne comportăm ca atare. Cele două sentimente care apar în legătură cu străinul sunt, așadar, fascinația și frica.

    Străinul poate fi ceva ce am refulat, am înstrăinat de noi, dar poate fi vorba  și despre niște modalități viitoare de dezvoltare. În psihologia jungiană se vorbește în acest context pe de o parte de umbră, pe de altă parte de anima și animus. Anima și animus sunt arhetipuri ale misteriosului străin sau misterioasei străine, care reglează relațiile în sensul cel mai larg posibil: relația cu lumea interioară, relația cu lumea exterioară, relația cu Tu, relațiile noastre de iubire, dar și relația noastră nu propriul nostru centru.

    Situația este următoarea: străinul ni se înfățișează întâi ca umbră, dar în spatele umbrei lucrează cu totul alte forțe arhetipale. Dacă respingem umbra înțeleasă drept ceea ce ne este străin, dacă ne temem de ea, nu vom găsi accesul la acele domenii fascinante ale sufletului nostru care ascund în ele o mulțime de posibilități de dezvoltare, unele izvorâte chiar din complexele parentale.

    Când sentimentul valorii de sine este diminuat, frica se intensifică, nesiguranța identitară se accentuează, iar urmarea este că demonizăm și declarăm ca fiind umbră tocmai ceea ce cu puțin timp înainte ne fascina.

    Frica de străin este oarbă față de noul care se anunță în străin, frica de străin nu vede decât amenințarea a ceea ce este vechi, a ceea ce este propriu, ceea ce nu vrem să ne fie luat. Credem că ne-am ordonat  viața și ne temem, poate, că străinul ar putea provoca dezordine. Or, viața nu poate fi niciodată ordonată, noi ne imaginăm doar acest lucru, fiindcă ne limităm privirea la ceea ce ne este familiar. Dar toate situațiile noi devin la un moment dat familiare și aparent ordonate. 

    Visele sunt produsele noastre proprii: faptul că întâlnim în ele atâtea scenarii în ambianțe străine, atâtea persoane străine dovedește că ne suntem în mare măsură străini nouă înșine. Străinul și străinii din visele noastre sunt părți ale sufletului noastru care ne aparțin, prin urmare trebuie să le privim, acceptăm și integrăm.

    Credința în diavol și vrăjitoare nu a neutralizat răul, ci, dimpotrivă, l-a multiplicat prin încercarea de a-l elimina. Când proiectăm ”răul” producem rău. Aceasta înseamnă că trebuie să luăm foarte în serios o relație responsabilă cu umbra. Trebuie să încercăm să evităm ceea ce, într-un moment anume, percepem drept rău și ne provoacă durere sau, atunci când acest lucru vine din afară, să protestăm. La fel de important este să ne schimbăm concepția despre viață, în sensul acceptării umbrei. Cu alte cuvinte, să nu mai așteptăm de la viață doar lumină, ci și lumină și întuneric în toate nuanțele posibile, râs și plâns, viață și moarte. Și asta nu fiindcă ar exista un diavol, ci fiindcă acesta  este esența vieții umane.

    Acceptarea umbrei - sau recuperarea conținuturilor refulate - devine esențială în viața noastră atunci când o veche ordine a fost zdruncinată. Sau, invers: o veche ordine și-a pierdut stabilitatea, fiindcă prea mult din ceea ce este omenesc a fost acoperit de umbră, prea multă vitalitate a fost înăbușită.

    Să accepți umbra înseamnă, printre altele, să lași în urma ta tot ceea ce-ți este familiar, nimic nu mai este așa cum a fost și, cel mai important lucru, nu poți să știi care vor fi urmările. Ești confruntat cu ceea ce îți este străin, iar acest lucru te schimbă într-un mod imposibil de prevăzut.

    În teoria jungiană, anima și animus sunt înțelese ca arhetipuri care reglează relațiile: relația dintre Eu și Tu, dintre lumea interioară și cea exterioară, dintre conștient și inconștient. Sunt figuri arhetipale care duc, printre altele, la desprinderea Eului de complexele parentale și conduc astfel în direcția propriului centru, a propriului sine. Recunoaștem constelațiile anima și animus atunci când în vis apare un sentiment de fascinație sau mare teamă, sau o combinație dintre cele două, față de o femeie străină misterioasă sau un bărbat străin misterios. Dezvoltarea laturii anima sau animus contribuie la îmbunătățirea coerenței Eului, întărește sentimentul propriei identități și, implicit, sentimentul valorii de sine. Astfel devine posibilă confruntarea noastră cu umbra.

    Tendința de a recurge la mecanismul defensiv al disocierii cauzează o problemă de identitate: dacă împărțim totul în categorii ”bine” și ”rău”, nu putem accepta decât o singură latură a noastră și, cu cât ne simțim amenințați de laturile noastre de umbră, cu atât mai mult ne vom idealiza și astfel înstrăina de noi înșine, devenind tot mai nereali și nerealiști. Această problemă de identitate poate fi depășită prin acceptarea umbrei.

    Câtă vreme clivăm umbra, credem că știm exact ce este corect și cum trebuie să se poarte ceilalți oameni. Idealul este măsura noastră. Așteptările neîmplinite și de neîmplinit ne aduc dezamăgiri și ne împiedică să simțim recunoștință față alți oameni pentru faptul că ne fac cunoscute forme de comportament complet diferite de ale noastre. Dacă acceptăm însă principial umbra, știm că există infinit de multe posibilități de a contracara idealul, care sunt la fel de ”corecte”. Suntem mult mai deschiși față de tot ceea ce vine spre noi și, de asemenea, mai recunoscători pentru numeroase modalități de viață nedistructive, pentru bogăția vieții. 

    Adoptă, de asemenea, o altă atitudine în propriile noastre conflicte legate de valori, dar și în confruntarea cu valorile altor oameni. Nu mai contează ca o valoare anume să o ”învingă” pe alta ori ca unii să iasă învingători și alții învinși din confruntarea respectivă. Trebuie să ne întrebăm de fiecare dată ce anume este esențial la valorile puse în discuție și ce ar putea fi integrat, astfel încât să avem o situație de tip ”win-win”, adică ambele părți să iasă câștigătoare din conflict. 

    Să presupunem că un om foarte cumpătat are o umbră lacomă, de care tocmai a devenit conștient și care declanșează o respingere vehementă și un sentiment de rușine. I-a arătat mereu cu degetul pe oamenii lacomi din jurul lui, i-a disprețuit și, atunci când se aflau suficient de aproape de el, i-a pedepsit. În acceptarea acestei umbre, important nu este doar să afle avantajele și dezavantajele cumpătării în viața lui, care sunt avantajele și dezavantajele lăcomiei. În această situație, în care lăcomia a devenit o umbră, el va trebui să-și imagineze în primul rând situații în care lăcomia este realmente utilă, de-a dreptul necesară. Pentru aceasta va trebui să asocieze lăcomia cu alte lucruri, să o plaseze în diverse contexte: lăcomia la mâncare, lăcomia de avere, lăcomia ca dorință de a cunoaște mereu ceva nou, lăcomia ca poftă de viață... Dacă intențiile sale sunt serioase, va avea o mulțime de lucruri la care să se gândească, printre altele, și la dezavantajele cumpătării. Dar nu va încheia pur și simplu un compromis, ci se va hotărî în care situații de viață va continua să fie cumpătat și în care situații își va admite lăcomia. Țelul supraordonat este o viață plină de vitalitate.

    Acceptarea umbrei analoge prin luptă se poate realiza în cadrul relației interumane, dar și pe planul intrapsihic. De aici decurge, în ambele cazuri, mai multă putere și vitalitate, se facilitează accesul la noi aspecte ale propriului psihic. Dar se dezvoltă și mai multă toleranță. Să fim toleranți înseamnă să putem accepta oamenii cu alte opinii decât ale noastre, fără să ne simțim amenințați de ele, dar și fără să ne simțim obligați să le adoptăm. Prin lupta cu umbra devenim mai capabili de a susține un conflict și o relație.

    Putem lupta cu umbra într-un mod benefic nouă abia atunci când am dezvoltat deja o oarecare toleranță față de umbră, când avem un complex a Eului suficient de coerent și nu îl mai percepem - în realitate, în vis sau în imaginație - pe purtătorul umbrei drept acoperit în întregime de umbră. Putem verifica foarte simplu acest lucru: să presupunem că faceți cunoștință cu un frate sau o soră de umbră. Dacă persoana aceasta vă deranjează din toate punctele de vedere, dacă nu percepeți la ea decât trăsături ale personalității pe care le respingeți categoric, veți da bir cu fugiții din calea ei. Dacă însă, în pofida a tot ceea ce respingeți la ea, simțiți și puțină fascinație, poate doar cât persoana respectivă să nu vă iasă din minte, să înceapă să vă intereseze, atunci veți reuși să intrați în relație cu ea.

    Acceptarea umbrei ne aduce, pe plan individual, împăcarea cu noi înșine: îmi accept limitarea, știu că mă pot surprinde pe mine însumi oricând, chiar și într-un mod neplăcut. Dar îmi accept limitarea, nu înseamnă însă că nu trebuie să merg niciodată până la limitele mele sau chiar să le depășesc într-un mod responsabil. Din punct de vedere psihologic, să acceptăm umbra înseamnă să fim mai autentici și să nu îi facem pe alții răspunzători pentru ceea ce trebuie să ne asumăm noi înșine.

    Conflictele dintr-o relație devin mai evidente atunci când acceptăm umbra, dar relația este în același timp îmbogățită, iar nouă ni se oferă posibilitatea de a avea dispute constructive.

    Pentru a-l parafraza pe Kant: umbra este întodeauna prezentă în om, ca posibilitate latentă, iar răspunderea noastră pentru umbra personală și pentru contribuția noastră la umbra colectivă, cu alte cuvinte răspunderea pentru viitorul nostru și cel al omenirii întregi, este de netăgăduit.